Când i-am văzut prima dată pe mama și tata, eram cam speriat. Sau mai degrabă curios, că eram mic și nu-mi stătea capul decât la joacă. Mama s-a uitat la mine prin ochelarii ei ciudați, apoi m-a mângâiat ușor între urechi și a zis că-s incredibil de drăgălaș. Fie vorba între noi, chiar eram. Am fost mereu un câine chipeș, prezentabil, cu prestanță chiar. Tata se uita la mine cu gura până la urechi și a zis că sunt perfect, mai frumos decât se așteptase. Erau bucuroși că mă vedeau, mi-am dat seama imediat după forma gurilor lor, cu dinții la vedere. Mai ales că nu mârâiau și nici nu lătrau. Ei, pe atunci eram mic și prostuț, nu știam că oamenii nu latră. Mă rog, treaba lor, habar n-au ce pierd, cât de distractiv e să faci gălăgie lătrând.

Desigur, știu că ei sunt oameni iar eu câine, dacă v-ați întrebat asta, dar așa le zic eu lor: mama și tata, pentru că asta au fost mereu pentru mine. Iar ei mereu ziceau despre mine că am fost primul lor copil. Pe atunci mă aveau doar pe mine. Oh, ce vremuri. Îmi cumpărau toate mingile de tenis din lume, alergau cu mine pe plajă și mă lăsau să intru în mare. În parc îmi aruncau conuri, iar tata mă lăsa să scot capul pe geamul mașinii când mergeam s-o luăm pe mama de la serviciu. Câteodată trăgeam pârțuri, iar ei deschideau larg toate geamurile și apoi râdeau în hohote. Nici acum nu înțeleg de ce făceau asta, pârțurile mele miros chiar bine.

O vreme m-au ținut în casă, ceva legat de schema de vaccinare, n-am înțeles eu prea bine atunci, dar tare-mi plăcea să stau cu ei. Nu-mi dădeau voie să dorm în pat, dar eu tot mă mai strecuram între ei doi. Se prefăceau că nu mă vedeau și nu mă dădeau jos. Dimineața îi mușcam de picioare în timp ce încercau să-și pună șosetele. Vai, cât de tare ne mai distram împreună! Erau grozavi, îi iubeam pentru asta. Și ei mă iubeau pe mine, îmi spuneau asta tot timpul.

Mama m-a învățat să șed, să stau culcat, să fac pișu și caca afară. Eram tare mândru când îmi spunea “bravo”! Unde mai pui că îmi dădea și gustări delicioase din carne. Să te tot lingi pe botic, nu alta. Apoi am crescut mai mare și tata mi-a construit o căsuță în curte. În prima mea noapte afară, aș putea jura că mama a dormit la geam, ca o floricică în ghiveci. Cred că era îngrijorată că o să plâng, dar eu am fost curajos.

Îmi plăcea acolo, aveam o curte mica în care am săpat câte gropi am vrut. Când tata ieșea dimineața din casă, abia așteptam să i le arăt. Se încrunta când vedea gropile, nu prea pricepeam eu atunci de ce, dar până la urmă își punea mâinile în cap și începea să râdă de nasul meu plin cu pământ.

Căsuța mea avea un acoperiș atât de atrăgător, încât l-am ros de trei ori, serios. Da, nici lui tata nu i-a venit să creadă atunci. Între timp a devenit expert în acoperișuri pentru căsuțe de câini.

Într-o zi au plecat în vacanță și când s-au întors, ceva mirosea straniu. Ceva în burta mamei. Unde mai pui că se tot umfla și se tot umfla, ca o minge imensă de tenis. Dar tot frumoasă era, că așa-s toate mamele. Apoi în altă zi ea a plecat și nu s-a mai întors câteva zile, iar când a revenit, avea în brațe un fel de broscuță, că tare mai orăcăia chestia aia. M-au lămurit până la urmă, amândoi, că era sora mea, nu altceva. Dacă așa stătea treaba, mi-am zis, atunci eu o să fiu cel mai strașnic paznic al ei. Era frumoasă ca un os mare și delicios, și chiar dacă mă mai trăgea de urechi, o iubeam cu toată inima mea de cățel.

Câteodată ne duceam cu toții pe plajă și alergam, de îmi atârna  limba până la pământ, nu alta. Într-o noapte m-a vizitat un arici, în alta o broască, ba chiar și o cârtiță, mi-am făcut destui prieteni de-a lungul vremii în curtea aia.

Într-o zi, mama iar a plecat de acasă și zău dacă nu avea burta cât cușca mea de mare. Când s-a întors, știam deja că nu broscuță ducea așa delicat în brațe. Deh, eram și eu mare deja, înțelegeam mai multe. Aveam și un frate acum. Era perfect copilul ăsta nou, mă lăsa să-i iau toate gustările din mână, mă lăsa să-l pup și râdea cu gura lui știrbă când mă vedea.

Am fost un câine fericit și iubit. Mi-am iubit familia și i-am fost devotat întotdeauna. Nu am mușcat pe nimeni niciodată și am fost mereu înțelegător cu copiii. Mi-am împlinit destinul. Acum, că mama și tata sunt bine, pot pleca să alerg cât văd cu ochii pe un câmp plin cu flori. Că tare îmi mai place să alerg printre ele.

Vor plânge toți, știu și îmi pare rău. Dar a sosit timpul să fug pe câmpul meu. Rămas bun, tuturor!

Le promisesem, așa că am făcut papanași. Cu gem de afine de la părinții mei și cu smântână grasă. Am prăjit șase, care au ieșit faini, rumeni și babani. Pe măsură ce unii se perpeleau în tigaie, pe cei deja făcuți îi decoram cu moț, gem și smântână. Primul a fost pentru Zmeu, care mă asista și plescăia pofticios încă de când mă apucasem de treabă. I l-am tăiat în bucățele, i-am dat o furculiță și astfel nu i-am mai auzit gura o vreme.

Am făcut unul și pentru Iris, următoarele două le-a mâncat M, iar pe al cincilea l-am dus vecinului nostru, pentru că ne e drag și am vrut să-i dăm și lui ceva bun și dulce. A mai rămas așadar un singur papanaș, pe care urma să-l mănânc eu.  Doar că Iris a mai cerut unul după ce l-a terminat pe al ei. Deși îmi era poftă, bineînțeles că i l-am dat și pe al meu. Ea nu m-a întrebat dacă eu mâncasem, iar eu nu i-am zis că îi dau și ultimul papanaș fără să fi gustat măcar din el.

Un gest firesc, ceva obișnuit cred în majoritatea familiilor, ceva ce poate fi trecut cu vederea aproape mereu. Însă gestul acesta mi-a adus aminte de o după-amiază din copilărie, când mama avea o prietenă în vizită. Aveam vârsta lui Iris, șase sau șapte ani, pe acolo. Prietena aceasta îi povestea mamei cum gătise ceva mâncare cu carne, însă o împărțise între copii (avea mai mulți), pentru că nu era suficientă și pentru adulți. Pe măsură ce povestea, fața i se schimonosea și vocea îi era înecată de lacrimi. O copleșea neputința, înțelegeam asta cu mintea mea de copil, dar pricepeam și cum sacrificiul acesta devenise obositor pentru ea. Copiii o întrebau de ce nu își pune carne în farfurie, iar ea le răspundea că nu îi e prea foame. Dar ei știau că mințea și înghițeau mâncarea în liniște, cu poftă, dar mestecau și vină amară deodată cu carnea gustoasă. Așa povestea prietena mamei.

Sau asta am înțeles eu atunci. Și m-a marcat puternic. După confesiunea ei, am început să văd aceleași gesturi și la mama mea, aceleași renunțări la propriile nevoi, în favoarea mea, copilul. Deși vedeam foarte clar acolo iubirea, deși mă bucurau aceste avantaje obținute prin sacrificiul ei, uneori simțeam înțepături în inimă. Știam că nu e corect și mă învinovățeam.

Am devenit mamă la rândul meu și am continuat să fac și eu tot așa. Ca mama și prietena ei. Am renunțat mereu la nevoile mele pentru copii. Ba am ajuns în punctul în care n-am mai avut nevoi. Sau m-am convins pe mine însămi de inexistența lor. Și m-am hrănit cu faptul că ei au nevoie de mine. E confortabil să știu că cineva are nevoie de mine. Am devenit expertă chiar. Mi-am zis mereu că la altceva oricum nu sunt bună, la asta măcar să excelez. La a fi lângă ei tot timpul. Doar că n-am excelat, ba am țipat și m-am frustrat de multe ori. Și la un moment dat, fiecare nevoie de-a mea pe care am împins-o în lături, am început s-o simt ca pe un sacrificiu. Iar asta nu e drept. Nici față de copiii mei care nu mi-au cerut niciodată așa ceva, care-s buni, dulci și iubitori, dar nici față de mine.

Copiii nu învață nimic din renunțările astea ale mele în favoarea lor. Sau, mă rog, învață doar că asta li se cuvine de la oricine, iar eu nu-i vreau egoiști. Nici să mă țină minte așa nu vreau, mama care s-a sacrificat pe altarul fals, pe care singură și l-a clădit. Și nici nu vreau să renunțe la nevoile lor. Asta chiar nu vreau.

Mda, o să ziceți că am luat-o razna, toate astea mi-au trecut prin cap din cauza unui amărât de papanaș? Da. Pentru că înainte de acest papanaș am renunțat la o baie, la o plimbare singură, la o pereche de teniși noi, la un film sau o carte, la o ieșire în Vamă doar cu alți adulți. Ani la rând am tot renunțat. Copiii mei n-au nevoie de mine așa, ei mă iubesc oricum, și dacă le cedez papanașul meu, dar și dacă le zic “hey, tu ai mâncat deja, asta e porția mea și o voi mânca eu.”

E neplăcut să mă descopăr în lumina asta, recunosc. Oglinda în care mă uit acum îmi arată o imagine a mea cu care nu mă mândresc. Dar știu cât e de important că acum o văd, că nu aleg să o ignor. Iar acum, nevoile mele se revoltă, nu mă mai lasă să le bag sub preș, se cer îndeplinite.

Așa că mă gândesc să mai fac o porție de papanași și să-l mănânc eu pe primul. Poate și pe al doilea. Cu mult gem și  smântână fină și grasă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

– Așteaptă-mă, mi-a zis. M-am răzgândit, vin și eu cu tine la bunica.
Așa că mi-a dat mâna și împreună am trecut strada, către cimitir.
I-am arătat dudele încă verzi și i-am povestit cum le mâncam direct din copac, așa nespălate, în copilărie, până când mă făceam mov din creștet și până-n tălpi. Îi povesteam, ea asculta și mie-mi lăsa gura apă, amintindu-mi de dudele alea grăsane și dulci. Tare bune mai erau.
– Mai spune-mi, îmi zice ea, zâmbind cu ochii la mine. Îmi place așa de tare când îmi povestești.

Așa e, îi place. E singura persoană de pe lume căreia îi place realmente să mă audă vorbind. Poate că în scris sunt coerentă, însă în vorbire nu sunt și n-am fost niciodată. Dar ea nu pare să observe asta. Sau poate că doar când îi povestesc ei ceva sunt coerentă, cine știe?
Mă soarbe din priviri, e unul dintre puținele momente în care mă are doar pentru ea. Mie mi se umezesc ochii, dar întorc capul, îi arăt teiul mare și îi zic să-și imagineze cum va mirosi în curând.
– A iarnă, spune ea. A frig afară, cald în casă și a ceai cu miere.

O salutăm pe bunica și ne așezăm pe bordura mormântului.
– Uite, zice Iris, avem și noi un moment ca fetele. Eu, cu tine și cu bunica.

Smulg buruienile mici și observ că irisul plantat probabil de una dintre mătuși, s-a trecut. E uscat. Ce drăguț, mă gândesc, cineva i-a pus un iris. Iubirea e în gesturi mici, uite, aici, în pământul ăsta e iubire, îmi trece prin cap. Ce frică îmi era înainte de cimitire, ce ciudat că acum nu-mi mai este. Lavanda delicată e înflorită, și adun firele de iarbă crescute în jurul ei.

– Mama, mă întreabă din senin, de ce mereu îmi spui că iubirea e cea mai importantă?
– Pentru că dacă nu te iubește nimeni și nici tu nu iubești pe cineva, atunci înseamnă că ești singur.
– Tu ne iubești pe noi foarte tare, mama, eu știu.
– Foarte, foarte tare, așa e.
– Mai știi când mi-ai zis că dacă atunci când cresc n-o să vin să te vizitez, o să mă cauți până la capătul Pământului ca să mă vezi?
– Mai știu.
– Glumeai?
– Nu, deloc.
– Dar de ce mamele își iubesc așa de tare copiii?
– Pentru că inimile copiilor lor bat pentru prima oară în burțile mamelor. Mamele au atunci două inimi. Mamele își iubesc copiii încă înainte să-i vadă. Îi iubesc cu patimă și dacă sunt întregi și dacă nu, și dacă sunt sănătoși, și dacă sunt bolnavi, îi iubesc oricum ar fi, orice ar zice și orice ar face. Nu se pot abține. Cineva apasă acolo, în sufletul lor, un buton și atunci se aprinde iubirea asta. Șmecheria e că odată aprins butonul, el nu mai poate fi stins niciodată, de nimeni.

Mi se urcă în brațe și o țin acolo o vreme, deși i-am rămas mică. Îi cânt la ureche “you are my sunshine” și preț de câteva minute aproape că nici nu mai respiră. Stă lipită de mama după care tânjește. Acum, pentru o vreme e doar a ei.

– Nu știu ce nume să-i pun, zice, arătându-mi o inimă de plastic mov. Mă gândeam la Mova, dar mai am acasă o păpușă pe care o cheamă așa.
– Ce zici de Lavandă?
– E perfect. Dar pe cealaltă? Că mai am una mov.
– Celeilalte poți să-i spui Violeta.

Îi spun de melodia aia din tinerețile mele. Aia cu Violeta care duce găleata la gunoi. Râde și nu mă crede, așa că o caut pe YouTube și-i dau play. Stăm pe bordura mormântului și ascultăm piesa, Iris râde în hohote când aude versurile. Râd și eu, imaginându-mi cum băieții de la scara 3 întorc capul după Violeta.

– Oare o s-o mai văd vreodată pe bunica? Poate în cer?
– Nu știu. Dar îmi place să cred că da.
– Dar pe tine, după ce o să mori?
– Eu n-am de gând să mor decât când o să fiu foarte, foarte, foarte, foarte, foarte bătrână. Atât de bătrână încât o să uit câți ani am. Așa că nu e cazul să-ți faci asemenea griji acum.

Ne pupam vârfurile degetelor și atingem cu ele poza bunicii de pe cruce. Pa, bunica. Pa, mai venim și data viitoare.

M-a ținut de mână până acasă. Ne-am oprit la liliacul uscat, ne-am uitat la nucile verzi și la cireșele mici, necoapte încă, din copacii de la marginea drumului. Am făcut planuri să culegem flori de tei când înfloresc și să ne întoarcem ca să mâncăm dude grase și dulci când s-or coace.
– Promit, am zis. Îți promit.
Iar ea a zâmbit, apoi m-a strâns mai tare de mână.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Una dintre cele mai dificile situații în care se trezește o femeie după ce devine mamă, este aceea în care nu mai e singură niciodată. Sigur că poetic și ca la revistă e să spunem că nici nu ne mai dorim vreodată asta, că nu vrem decât să stam cu copilul tot timpul, să-l protejăm și să-l mângâiem până când pleacă din cuib.

În realitate, multe dintre noi tânjim cu disperare după o gură de aer. Căci o clipă pentru sine, singură, e oxigen pentru cele mai multe mame. O plimbare, o cafea în oraș cu prietenele, o baie, o carte, un film, orice care să nu fie făcut doar după ce adorm copiii, cu prețul unor câteva ore de somn sacrificate.

Timpul ăsta e regenerare pentru mame. E necesar. Important. Pentru că de obicei se dedică familiei și se lasă mereu pe ele deoparte, deși lumii nu-i place să le audă zicând asta, ba chiar le condamnă dacă o fac. O să le acuze că se plâng, și aparent așa ceva nu se face.

Însă, vai, nu toate au norocul sau șansa să primească timpul ăsta. Nu toate au familie care să le ajute cu copiii, nici un sat al lor, nici soț, nici vecini sau prietene, nici bani pentru bone. Nu trăim toate la fel, nu avem aceleași resurse, ce surpriză.

Iar dacă mamele acestea o să arunce un ochi pe internet sau la TV, o să citească și o să audă că numai dacă nu vor nu reușesc să găsească niște timp pentru ele, ce naiba. Că nu vor ele suficient de tare, dacă nu reușesc. Că femeile n-ar trebui să fie doar mame, să nu renunțe la ele așa cu una, cu două. Să pună și ele un fard pe ochi, o rochiță și să iasă în lume, găsesc ele pe cineva să le ia copiii câteva ore. Cumva, e imposibil de crezut că există mame care nu au soluții. Hai mă, că se dau ele rănite, ce naiba, fac pe mamele eroine.

Sau mai sunt situațiile în care nevoia mamelor de a petrece timp fără copii este percepută ca fiind aproape vulgară. Cum să nu vrea să stea cu copiii non-stop? Ce fel de mamă mai e și asta? Doamne ferește, săracii copilașii ei! Oricum ai da-o nu e bine.

Ia haideți mai bine să ne scoatem puțin capurile din bulele în care ne învârtim și să ne uităm în jur. Am putea descoperi că nu trăim cu toții la fel. Iar dacă nu avem cu ce ajuta o mamă care se zbate cu atâtea responsabilități, atunci măcar să ne ținem gurile și să ne vedem de treburile noastre.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

De unde să știu eu cum să cresc copii, dacă ei n-au venit pe lume împreună cu un manual de crescut copiii? Unul în care să scrie negru pe alb ce și cum să fac ca să nu-i stric. Ce simplu ar fi! Și ce greu e să înveți fără manual.

Cât de greu mi-a venit să le dau voie să facă lucrurile care mie nu-mi erau permise în copilărie. Să întrerupă conversații. Să gătească cu mine și să murdărească toată bucătăria. Să plângă aparent fără motiv. Să facă mofturi la mâncare. Să pună o grămadă de întrebări. Să spună nu. Să comenteze. Să mă contrazică. Să facă scene în public.

De unde să știu eu, dacă copilăria pe care o trăiesc ei acum, mie îmi este străină? Dacă instinctele îmi spun ceva, iar creierul altceva? Câteodată le ascult pe ele, altădată pe el, uneori le încurc și iar mi se face teamă c-o să-i stric. C-o să greșesc iremediabil, iar ei doar asta o să își amintească. Greșelile mele, sau pe mine bâjbâind mereu după soluții, alegând prost pentru ei uneori.

De unde să știu eu că ce fac e bine? De unde atâta curaj să cresc copii? Sau poate se numește înfumurare, nu curaj. Să îmi imaginez că știu cum să modelez minți, să plantez idei în creierașe mici, să predau lecții despre siguranță, despre lume și despre viață? Cine mă cred eu, mă rog?

Mă simt de parcă aș face școala de crescut copii la seral. Una la care ba profesorii nu vin la ore, ba mai chiulesc și eu uneori. Iar manualelor le lipsesc pagini și eu mi-am uitat tema acasă, colegul meu de bancă nu mă lasă să copiez de la el și mi-e teamă c-o să rămân corijentă, poate chiar repetentă.

– Stai jos, n-ai promovat la crescut copii, fă bine și pune burta pe carte dacă vrei să nu-i strici pe-ai tăi.
– Nu vreau să-i stric, sigur că nu vreau, dar uite, lipsesc pagini din manual, cum să învăț în condițiile astea?
– Improvizează, asta să faci.
– Dar numai asta fac de când i-am născut, improvizez. Și mă rog neîncetat să nu greșesc prea tare. De asta venisem la școală de crescut copii, ca să nu mai fiu nevoită să improvizez.
– Ei bine, aia e. Descurcă-te!

Dar de unde să știu eu dacă chiar mă descurc? De unde să știu tocmai eu?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Deși trecem printr-o perioadă mai complicată, chiar condimentată binișor cu griji și incertitudini, cumva (sau poate tocmai de aceea) am început să caut cu sete momentele din zi care să-mi țină capul la suprafață.

Nu-s greu de găsit, dar atunci când toate merg strună, nu le observ mereu, pentru că nu am nevoie de ele ca de aer. Și rău fac în momentele alea. Dar acum, în perioada asta, ne trebuie mult aer, așa că inhalăm  cu nesaț fiecare moment bun.

Aseară, de exemplu, la ora la care ar fi trebuit demult să doarmă, copiii făcuseră semi-întuneric în cameră și se alergau la lumina unei veioze făcute de Iris la atelierul de creație. Din când în când M îi speria cu un râs “malefic” care îi făcea pe amândoi să chirăie, chipurile înspăimântați, să se împiedice și să cadă claie peste grămadă, în încercarea de a scăpa de el. I-am lăsat până n-au mai putut alerga. Stăteam lângă M pe canapea, ferindu-ne amândoi picioarele de puradeii alergători și zâmbeam ca doi tembeli.

Sau azi, când eu pregăteam prânzul, iar M stătea pe covor cu copiii, încercând să strângă ce împrăștiaseră ei pe-acolo. Mirosea a salată și a usturoi, Carol servea pe toată lumea cu niște cafea imaginară, despre care toți ziceam că e mmm, delicioasă, după ce o gustam. Apoi amândoi copiii îmbulzindu-se la fereastră să vadă betoniera care trecea pe stradă de parcă ar fi fost Moș Crăciun. Bucuria lui Iris când reușește să citească cuvinte mai dificile. Felul în care sărbătorește Carol aplaudându-se când învață un cuvânt nou.

M adunând jucăriile în fiecare seară fără să-i mai pună pe copii să facă asta, ca ei să se mai poată juca încă cinci minute în plus. Cum stăm toți adunați în bucătărie ronțăind cu poftă pâinicile fierbinți cu usturoi, unt și pătrunjel. Când vine Iris de la școală, dă buzna pe ușă și zice cu veselia lumii în glas: bună, mama. Când stau întinsă între ei doi adormiți.

Le las notate aici, ca să țin minte că și atunci când îmi pare că plutesc pe o barcă aflată în derivă, mereu am de fapt la îndemână ancore. Mereu am, să nu uit asta!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Copiii nu fac lucrurile și nu trăiesc emoțiile cu jumătate de măsură. Ce-i aia jumătate de măsură, ar întreba dacă ar auzi asta. Se bucură cu țipete. Plâng de se zguduie pereții. Și iubesc cu toată ființa. Nu cer nimic în schimb. Îți dau iubirea, așa cum noi doar ne lăudăm că o facem, dezinteresat, necondiționat. În realitate, copiii iubesc așa.

Dacă există un Dumnezeu, atunci El acolo e, în iubirea unui copil. Așa trebuie să fie, pentru că nu știu ce poate fi mai curat pe lume. Copiii te iubesc și dacă le refuzi încă o bomboană, sau încă un episod din Tom & Jerry. Și dacă le dai broccoli la cină. Te iubesc și te iartă când le greșești. Când îți pierzi răbdarea și țipi. Când trântești uși. Când îți ies pe gură cuvintele alea pe care nu te-ai gândit c-o să le rostești vreodată.

Te iubesc fără întrebări, fără să caute răspunsuri sau să ceară ceva în schimb. Își pun capul pe umărul tău și își îngroapă năsucul în moliciunea gâtului. Atunci ai putea muri de drag. Îți prind capul cu mâinile mici și te pupă direct pe gură. Îți spun că ești frumoasă, că ești cea mai bună mamă. Îți fac cadou pietre și castane. Îți desenează felicitări în care tu arăți ca  o mătură cu coroană pe cap, dar Doamne, acela e cel mai frumos desen din lume.

Mama, zice, mama când îl doare, mama, când e vesel, mama, uite o frunză galbenă, mama, de ce sunt nori pe cer, mama, mi-e somn, mama, te iubesc.

Își pune mâna micuță într-a ta când treceți strada, ți-o strânge tare când vede un câine mare și se ascunde după fusta ta când întâlnește necunoscuți.

Cât de frumos am trăi în lumea asta, dacă am iubi cu toții așa cum ne iubesc copiii pe noi. Fără bravadă, fără paradă, fără să cerem nimic în schimb, să ne iubim unii pe alții pentru ce suntem, așa cum suntem, cu bune și cu rele. Fără jumătăți de măsură. Cât de frumoasă ar fi lumea!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Când Iris avea cam un an, M a plantat niște iriși mov în curte. Ne-am bucurat tare când au înflorit și i-am avut acolo câțiva ani, pândind cu copila în fiecare primăvară momentul în care apăreau bulbii colorați.

Apoi, în urmă cu trei ani, mi s-a năzărit mie că vreau musai să cresc roșii, deși în curtea noastră mică nu este loc pentru asta. Nu voiam nicicum să renunț la idee, tocmai se stinsese  soacra mea, iar eu simțeam că trebuie să crească în curtea noastră măcar o roșie din semințele păstrate de ea. Mai ales că roșiile pe care le pusese și îngrijise ea cât trăise, fuseseră mereu fabuloase, zemoase și gustoase, neînchipuit de bune. Dacă aveam roșiile alea, parcă recuperam ceva din ce pierdusem. Cel puțin așa judecam atunci.

Așa că am mutat irișii în altă parte, iar în locul lor am plantat răsaduri de roșii crescute de mine, din semințele ei.

Dar asta nu-i o poveste despre roșii, și cred că nici măcar despre iriși mov. După ce am mutat tulpinile, am constatat cu stupoare că nu mai înfloreau. Oricât le-aș fi udat și curățat de buruieni, orice aș fi încercat, nu au mai înflorit. De parcă s-ar fi simțit rănite de trădarea mea, iar acum se răzbunau pe mine refuzând să-mi bucure privirea, refuzând chiar să urmeze cursul naturii și să facă flori. Nici nu se uscau, dar nici nu înfloreau, se încăpățânau să-și dezvolte tulpini viguroase, dar atât, parcă în ciuda mea. Timp de trei ani s-au jucat cu mine așa. Nu le condamn, ba chiar le înțeleg.

Ei bine, după trei ani de pedeapsă, irișii au decis că am stat destul la colț pe coji de nucă și că mi se cuvine iertarea. Așa că au înflorit. Alaltăieri mi-au arătat un vârf mic și delicat de un mov închis. Doar atât. Ieri s-au înduplecat și mi-au arătat puțin galben, doar puțintel,  sfioși ca o fată mare care-și dezgolește un umăr.

Azi am avut treabă de dimineață și a trebuit să plec singură de acasă. Singură, vă imaginați, fără nici un copil agățat de mine, fără nici un muc de șters sau vreo pălărie de îndesat pe vreun cap. Atunci i-am văzut. Înfloriseră, pesemne izbăvirea mea era completă, meritam explozia de culoare ce-mi dansa în fața ochilor. Nu știu să vă explic bucuria ce-am simțit-o. Sunt doar niște flori, până la urmă. Poate are legătură cu faptul că înaintez în vârstă și am învățat să mă bucur de asemenea evenimente, cum sunt înflorirea unui iris sau gustul unei roșii de grădină. Habar n-am.

Am făcut poza de mai sus, mi-am pus căștile în urechi și am plecat către locul unde aveam treabă. Iar când am ajuns pe malul lacului, deși eram în întârziere, m-am așezat pe o bancă, pentru că prea era frumos acolo. Dimineața era călduroasă, lacul liniștit, pe alocuri soarele-i ningea steluțe sclipitoare care se aprindeau, se stingeau și iar se aprindeau până îmi lăcrimau ochii de la atâta lumină. Sau de la atâta calm, cine știe. Nu mai reușesc să identific calmul, căci nu ne e dat să ne întâlnim prea des eu și el. Așa că am decis să stau acolo măcar preț de o clipă, o mamă, calmă, singură, privind cum ninge din soare. În urechi îmi cânta John Mayer, cine altul dacă nu el, iar eu mă uitam la pensionarii care se plimbau și la tinerii pe trotinete, la copii țopăind și la toți ceilalți care treceau pe lângă mine, fără să știe că zâmbetul de pe fața mea, era acolo pentru că mă gândeam la niște iriși. Unii mov cu galben.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

• – Avem voie să călcăm doar pe astea albe, îmi zice, indicându-mi dalele din trotuar. Fetele trebuie să meargă doar pe astea.
• – Băieții pe care au voie? întreb eu.
• – Pe toate celelalte. Pentru că doar astea albe sunt speciale.

Sar cu ea pe dalele așezate aiurea, unele sunt chiar pe jumătate ieșite din trotuarul neîngrijit, dar eu țopăi în urma ei așa cum își dorește, albă, albă, albă, albă, gata, am sărit ca fetele. Dacă ne-ai privi acum, n-ai vedea nimic deosebit, însă noi două știm că e un moment special. N-am mai ieșit să ne plimbăm împreună, doar noi, de luni întregi.

Intrăm în magazin să ne cumpărăm înghețată și ne plimbăm de la o vitrină la alta, încercând să ne hotărâm. De caramel sărat, oare? Uite, uaaa, este și de mentă. Vrei la cornet sau pe băț? Hai să luăm mai bine pe băț, ce spui?

Ar vrea cu zmeură, dar îi face cu ochiul și cea cu lămâie verde, așa că le luăm pe astea, plătim și fugim repede pe faleză, ca să nu se topească până ajungem să ne așezăm pe o bancă. Mănâncă din a ei repede, gustând des și din a mea. Ea pe cea cu zmeură, eu pe cea cu lămâie. Când sunt pe terminate, facem schimb.

Are înghețată pe jumătate de față, iar părul desfăcut i se lipește de obraji. Jur că acum cinci minute eram tot aici cu ea, pe aceeași bancă, mâncând tot înghețată, însă de ciocolată, iar ea era în grupa mică și abia o luasem de la grădiniță. Îi șterg gura și degetele cu un șervețel umed și zic mersi în gând că încă mă lasă.

• – Te superi dacă vreau să mergem în parc, mama?
• – De ce să mă supăr?
• – Că ăsta era timpul nostru împreună, și acolo n-o să mai stau cu tine, o să mă joc cu copii.
• – Aaa, nu, nu mă supăr. Facem ce vrei tu. Că doar mergem până acolo împreună, apoi tot împreună ne întoarcem acasă, iar ăsta tot timpul nostru se numește că e.

Am stat pe bancă, amintindu-mi de zilele în care statul pe bancă era doar un vis. Nu mai e nevoie să-i păzesc fiecare pas. Se joacă, vine puțin la mine, apoi iar pleacă. Iar eu stau acolo, pe bancă, așteptând să mai vină.

Așa a fost după-amiaza noastră împreună. Acum cu înghețată, azi mâine cu cafea.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Mi-ai arătat că orice băț poate deveni o baghetă magică.
Cum fiecare balon se poate transforma într-o planetă dintr-o galaxie îndepărtată.
În joacă totul e posibil, cum am îndrăznit să uit tocmai eu asta?

O baltă să fie ocean.
Un pumn de nisip, deșert infinit.
O pală de vânt, furtună.
Luna, o minge de volei.

O găină, dinozaur.
Trotineta e rachetă spațială.
Din pălărie poate ieși un iepuraș, iar uneori într-o ureche se pot ascunde bănuți de aur.

La prânz mănânci râme, nu spaghete. Bei apă din izvor păzit de-un balaur cu trei capete, nu lapte.
Locuiești într-un palat, iar cămașa ta de noapte e rochie de prințesă.

Ce bine că ești copil. Ce bine că încă te joci. Ce bine că râzi în hohote și țipi până mă dor urechile. Ce bine că plângi de se zguduie zidurile, că țopăi și chiui când te bucuri.

Nici un fir de iarbă nu rămâne sămânță, copile. Nici măcar un munte nu e veșnic. Și nici copilăria nu e. Dar acum tu nu știi toate astea. Ce bine că nu știi. Și ce păcat că eu știu.

Dosar de Mamă e și pe Facebook