Le promisesem, așa că am făcut papanași. Cu gem de afine de la părinții mei și cu smântână grasă. Am prăjit șase, care au ieșit faini, rumeni și babani. Pe măsură ce unii se perpeleau în tigaie, pe cei deja făcuți îi decoram cu moț, gem și smântână. Primul a fost pentru Zmeu, care mă asista și plescăia pofticios încă de când mă apucasem de treabă. I l-am tăiat în bucățele, i-am dat o furculiță și astfel nu i-am mai auzit gura o vreme.
Am făcut unul și pentru Iris, următoarele două le-a mâncat M, iar pe al cincilea l-am dus vecinului nostru, pentru că ne e drag și am vrut să-i dăm și lui ceva bun și dulce. A mai rămas așadar un singur papanaș, pe care urma să-l mănânc eu. Doar că Iris a mai cerut unul după ce l-a terminat pe al ei. Deși îmi era poftă, bineînțeles că i l-am dat și pe al meu. Ea nu m-a întrebat dacă eu mâncasem, iar eu nu i-am zis că îi dau și ultimul papanaș fără să fi gustat măcar din el.
Un gest firesc, ceva obișnuit cred în majoritatea familiilor, ceva ce poate fi trecut cu vederea aproape mereu. Însă gestul acesta mi-a adus aminte de o după-amiază din copilărie, când mama avea o prietenă în vizită. Aveam vârsta lui Iris, șase sau șapte ani, pe acolo. Prietena aceasta îi povestea mamei cum gătise ceva mâncare cu carne, însă o împărțise între copii (avea mai mulți), pentru că nu era suficientă și pentru adulți. Pe măsură ce povestea, fața i se schimonosea și vocea îi era înecată de lacrimi. O copleșea neputința, înțelegeam asta cu mintea mea de copil, dar pricepeam și cum sacrificiul acesta devenise obositor pentru ea. Copiii o întrebau de ce nu își pune carne în farfurie, iar ea le răspundea că nu îi e prea foame. Dar ei știau că mințea și înghițeau mâncarea în liniște, cu poftă, dar mestecau și vină amară deodată cu carnea gustoasă. Așa povestea prietena mamei.
Sau asta am înțeles eu atunci. Și m-a marcat puternic. După confesiunea ei, am început să văd aceleași gesturi și la mama mea, aceleași renunțări la propriile nevoi, în favoarea mea, copilul. Deși vedeam foarte clar acolo iubirea, deși mă bucurau aceste avantaje obținute prin sacrificiul ei, uneori simțeam înțepături în inimă. Știam că nu e corect și mă învinovățeam.
Am devenit mamă la rândul meu și am continuat să fac și eu tot așa. Ca mama și prietena ei. Am renunțat mereu la nevoile mele pentru copii. Ba am ajuns în punctul în care n-am mai avut nevoi. Sau m-am convins pe mine însămi de inexistența lor. Și m-am hrănit cu faptul că ei au nevoie de mine. E confortabil să știu că cineva are nevoie de mine. Am devenit expertă chiar. Mi-am zis mereu că la altceva oricum nu sunt bună, la asta măcar să excelez. La a fi lângă ei tot timpul. Doar că n-am excelat, ba am țipat și m-am frustrat de multe ori. Și la un moment dat, fiecare nevoie de-a mea pe care am împins-o în lături, am început s-o simt ca pe un sacrificiu. Iar asta nu e drept. Nici față de copiii mei care nu mi-au cerut niciodată așa ceva, care-s buni, dulci și iubitori, dar nici față de mine.
Copiii nu învață nimic din renunțările astea ale mele în favoarea lor. Sau, mă rog, învață doar că asta li se cuvine de la oricine, iar eu nu-i vreau egoiști. Nici să mă țină minte așa nu vreau, mama care s-a sacrificat pe altarul fals, pe care singură și l-a clădit. Și nici nu vreau să renunțe la nevoile lor. Asta chiar nu vreau.
Mda, o să ziceți că am luat-o razna, toate astea mi-au trecut prin cap din cauza unui amărât de papanaș? Da. Pentru că înainte de acest papanaș am renunțat la o baie, la o plimbare singură, la o pereche de teniși noi, la un film sau o carte, la o ieșire în Vamă doar cu alți adulți. Ani la rând am tot renunțat. Copiii mei n-au nevoie de mine așa, ei mă iubesc oricum, și dacă le cedez papanașul meu, dar și dacă le zic “hey, tu ai mâncat deja, asta e porția mea și o voi mânca eu.”
E neplăcut să mă descopăr în lumina asta, recunosc. Oglinda în care mă uit acum îmi arată o imagine a mea cu care nu mă mândresc. Dar știu cât e de important că acum o văd, că nu aleg să o ignor. Iar acum, nevoile mele se revoltă, nu mă mai lasă să le bag sub preș, se cer îndeplinite.
Așa că mă gândesc să mai fac o porție de papanași și să-l mănânc eu pe primul. Poate și pe al doilea. Cu mult gem și smântână fină și grasă.
Dosar de Mamă e și pe Facebook
