Albastru și mov

f (110)

Stă la masă și își mănâncă în reluare fructele. Are ochii cârpiți de somn. O întreb:
– Care sticla de apă o iei cu tine la gradiniță?
– Aia mov.
– In regulă, pe aia mov o pun în rucsac.

Fast forward până când o luăm dupăamiază de la grădiniță, iar  doamna educatoare ne spune Iris n-a băut deloc apă toată ziua, pentru nu a avut la ea sticla albastră cu pai.

– Hai, măi Irisule, cum stai toată ziua insetata, gâzule?
– Nu miai pus stica aibastă cu pai, de aia n-am băut apă.
– Pai dimineață te-am întrebat care sticla vrei s-o duci cu tine, așa-i?
– Da.
– Iar tu ai zis c-o vrei pe cea mov, așa-i?
– Da.
– Asadar suntem de acord tu ai ales-o pe aia mov.
– Da.
– Si-atunci cum se face n-ai băut apă?
– Pentu nu miai pus stica aibastă cu pai. Și n-am avut apă.
– Ba ai avut apă, Irisule. Doar teai încăpățânat nu o bei.
– Am pâns n-am avut apă. Nu-mi pațe stica mov.
Inspir, expir. Inspir, expir. Inspir, expir.

Karma is a bitch, știți. Îmi răsună în urechi ceva ce mi-a spus mama cândva, pe un ton exasperat:
–  Sper atunci când îți vine rândul, ai și tu un copil cel puțin atât de încăpățânat ca tine!
Ei bine, mama dragă, ai câștigat. Acum poți pui picior peste picior și râzi în hohote, promit nu supăr.

P.S. Azi i-am dus la grădiniță ambele sticle. Și aia albastră cu pai, dar și pe cea mov. Doamne-ajuta!
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Cuvintele

DSC_0157

Cuvintele sunt înșiruiri de litere. Le scoatem pe gură și exprimăm un gând, o dorința, o părere, o cerere, o informație, o durere. Ne putem exprima și altfel desigur, însă îmi pare că doar cuvintele potrivite pot transmite exact de vrem noi să ajungă la cealaltă persoană. Deschizi gura, cuvintele ies și apoi vibrează în urechea celuilalt. De-acolo își fac loc către creierul sau inima lui, iar el ințelege tot. Atât de simplu ar trebui să fie. Dar aproape niciodată nu e.

Cateodata cuvintele nu pot vibra către nimic, pentru că urechile sunt închise, iar ele, sărmanele, nu știu altă cale către creierul sau sufletul altuia decât pe-acolo. Și-atunci literele se amestecă între ele și plutesc aiurea, până când le împrăștie vântul. Altădată cuvintele nu vor să mai iasă din gură. Se încăpățânează să rămână acolo, de frică să nu găsească iar urechi închise, de teamă că iar nu vor ajunge nici la creier și nici la suflet.

Atunci le poți scuipa sau înghiți. Dacă le înghiți, te doare burta.  Și creierul și sufletul. E multă tristețe atunci când cuvintele nu mai înseamnă nimic. Când nu mai vibrează către nimic. Când distanța dintre gură și ureche crește, uneori ireversibil.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Tu ți-ai vegheat vreodată copilul lângă patul de spital? #MagicHome

f (176)

Locuiam pe aceeași stradă, la câteva blocuri distanță. Eu, copil cu coatele murdare și genunchii juliti, ea soție și mamă a doi copii. Nu ne cunoșteam. Adică ea  nu știa cine eram eu. Dar eu o cunoșteam pe ea. Mulți de pe strada aia știam cine era. Era mama cu copilul bolnav. Cel foarte bolnav. Atât de bolnav, încât nici măcar nu locuia  mereu cu ei. Uneori el rămânea în spital, iar ei se întorceau acasă. Știam toate astea din discuțiile adulților.

Deși eram un copil destul de politicos, atunci când o vedeam pe stradă nu-i ziceam niciodată “săru’mâna”. Îmi era frică. Nu de ea, nu credeam ar fi scos flăcări pe gură sau așa ceva, dacă mi-ar fi răspuns. Însă ea nu arăta ca celelalte mame. Ea arăta ca o persoană  pierdută. Arăta ea însăși ca un copil bolnav, de care cineva ar fi trebuit se îngrijească. În ochii plecați i se citea privirea  aia pierdută, ca groaza din ochii unui animal vânat.

Chiar dacă eram doar un copil, înțelegeam foarte bine trăia cu securea deasupra capului în fiecare zi. Înțelegeam asta eu și toți ceilalți care o vedeau. Avea părul drept și lins, lung până la umeri. Îl purta așa, liber și neîngrijitmai mereu unsuros. Îmi amintesc cum gândeam tot timpul nimeni în locul ei n-ar fi avut chef și spele părul. avea un copil pe patul de spital și încă unul sănătos o aștepta se joace împreună acasă. un păr spălat și îngrijit nu i-ar fi vindecat miraculos puiul bolnav.

Îmi era tare frică de ea.  De tot ce se citea pe chipul ei. Îmi era greu înțeleg cum se putea ca un copil fie atât de bolnav încât locuiască la spital. Cine îi dădea mănânce, întrebam. Cine îl lua în brațe când plângea? Cui îi spunea când îl durea? Oare cât de tare îl durea?

Până atunci nu știusem și copiii se pot îmbolnăvi atât de tare.  Credeam pot face cel mult febră sau -i poate durea burtica mai tare. Însă nu credeam și cei mici pot muri. Am înțeles însă asta singură, n-a fost nevoie mi spună nimeni. Am priceput după privirea mamei pierdute.

Nu i-am spus niciodată “săru’mâna”, nici atunci și nici după ce copilul ei a venit acasă. Nu mi-am făcut niciodată curaj. Nu-i știu povestea în întregime, însă acel copil e acum adult. Unul viu. Unul norocos.

Însa privirea ei nu am s-o uit niciodată. Aceeași pe care o poartă în ochi toți părinții copiilor bolnavi de cancer. Teamă împletită cu speranță. Frica de a mai spera. Gânduri negre amestecate cu rugăciuni fierbinți. Zile și nopți cu spatele doborât pe  un spătar de scaun rece, cu obrajii în palme și coatele sprijinite de coapse. Cu gâtul înțepenit în poziții incomode. Cu zâmbete chinuite. Cu prosop și periuță de dinți în rucsac.

Putem ajuta! Putem muta un părinte de pe scaunul de spital, într-o cameră cu pat. Îi putem scoate prosopul din rucsac și i-l putem atârna în baie. Îl putem ajuta se odihnească, se întoarcă zâmbind și odihnit la spital. Putem face toate astea împreună!
Pentru a contribui la finalizarea MagicHOME, Refugiul Părinților de lângă cel mai mare spital oncologic din România, e nevoie de ajutorul nostru.

Împreună putem strânge 100.000 de SMS-uri: Trimite cuvantul MAGIC prin SMS la 8844 si donează 2 euro/lună.

Se poate dona orice suma prin transfer bancar, donând cu cardul, Pay Pal sau Bursa Binelui.

De la începutul campaniei și până acum, pe scaunul #MagicHome au stat zi și noapte, persoane publice, vedete si oameni obișnuiți. Scaunul este in permanență ocupat de cineva, până când se strâng cele 100.000 de sms-uri necesare finalizarii lucrărilor.

Pagina campaniei o găsiti aici.
Pagina de Facebook aici.

Implică-te si tu, donează!
Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Love and marriage

nov1 (12)

Cu coada ochiului, îl văd cum caută în cutia cu condimente. Ridic ușor ochii din laptop și uit pe sub sprâncene, sperând nu observe -l pândesc. Scoate cutia din dulap și o pune pe masă. Trece cu degetele printre punguțele de boia, busuioc și cimbru. Mormăie ceva nemulțumit. Zâmbesc.

– Ce cauți?
– Mărarul. Nu mai avem?
– Nu știu. Dacă nu-l găsești acolo, atunci probabil nu.
– Păi de ce nu mai avem?

It’s just one of those days. În momentul ăsta știu orice răspunde, o bombăne i-am consumat mărarul. Chiar dacă știe e probabil singura verdeață care mie îmi displace teribil. Nu-mi place gustul și nici mirosul ei. O folosesc în mâncare doar atunci când gătesc ceva special pentru el, căci lui îi place foarte tare. Așadar e imposibil ca acum lipsească pentru l-am consumat eu.

– Probabil l-am folosit pe tot ultima dată când am gătit cu mărar, zic eu, totuși.
– Nu știu cum se face dar eu mereu cumpăr și niciodată nu mai este când am nevoie, bombăne el, în timp ce așează cutia la loc în dulap.

Îmi mușc buzele. mai zice ceva, dar câteodată e bine lași de la tine, îmi spun. Câteodată e despre mărarul care lipsește din cutia cu codimente, sau despre cum pare niciodată n-apucăm mai stăm și singuri, sau doar despre șosetele care mai mereu rămân desperecheate după ce le spăl. Alteori e despre lucruri mai serioase.

De multe ori însă, e despre a ști când taci, pur și simplu. -l lași pe celalt bombăne și și arate nemulțumirea pe motive absolut nerezonabile. Chiar dacă la prima vedere pare copilăresc, de fapt aproape niciodată nu e. Și cu certitudine data viitoare vei fi tu în locul lui. Poate n-o fie vorba de mărar, dar sigur va fi ceva la fel de nesemnificativ. Însă toți avem nevoie sa fim tolerați chiar si atunci cand nu suntem rezonabili.

În seara asta, am deschis un alt dulap din bucătărie, când căutam pastele. Pitite bine, departe de cutia de cu condimente, departe de nevasta care fură mărarul, am găsit plicurile astea 😀
DSC_0091
Asa eu atât mai am de spus:
Love and marriage, love and marriage
They go together like a horse and carriage
This I tell you, brother
You can‘t have one without the other 😀

P.S. “Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Când nu te aștepți

oct4 (176)

Înainte să meargă Iris la grădiniță, eu am avut două frici mari. Prima legată de educatoare. Dacă o să țipe? Dacă nu vor fi empatice? Dacă nu vor avea răbdare? Dacă o vor brusca? Dacă, dacă, dacă…

Recunosc că teama asta a fost alimentată de toate știrile în care am văzut educatoare horror, care n-ar fi trebuit niciodată să profeseze sau să atingă vreun copil. Am avut inima mică mică atunci când am dus-o pe Iris în prima zi, i-am pus o mie de întrebări paranoice în fiecare zi mai apoi, ca să fiu sigură că nu-mi scapă nimic. Din fericire, teama asta s-a risipit, copila are noroc de educatoare drăguțe, răbdătoare și calme.

Cealaltă teamă a fost legată de îmbolnaviri. Însă eram pregătită. Știam teoria, doar mă mai luptasem eu și în trecut cu febre și muci de toate culorile. Mda, însă deși auzisem și de la alte mame, trecute și călite deja de experiența grădiniței, nu m-am așteptat că răcelile să vină chiar așa, una după altă. Adică să treacă una, să meargă puiandra patru zile din nou la grădiniță, apoi pac, iar tuse, iar muci.

Însa, aia e, ne adaptăm la situație și mergem înainte. Știu că e firesc, că sistemul ei imunitar merge și el la grădiniță ca să învețe cum să se apere mai târziu. Teoria e bine înfiptă în creierul meu, știu ce am de făcut. Teoretic, da.  Practic, încă învăț. Si-apoi mai e treaba asta pe care n-am luat-o niciodată în calcul. Că noi, mă-sa și tată-su, o să ne îmbolnavim împreună cu ea. La prima răceală M, cu dureri groaznice de gât, acum la a doua, eu, cu tuse și o răgușeală destul de sexy.

În rest, suntem bine, mulțumim de întrebare, așteptăm să treacă vacanța să vedem câte zile rezistă Iris fără sa răcească! 🙂
Voi ce mai faceți?

P.S. Că tot vorbeam de răgușeală sexy 🙂

“Dosar de Mamă e și pe Facebook

Eu nu te-am uitat, fată dragă!

colectiv-fond-negru-800x509

În zilele alea după incendiu, am mers în fiecare zi la mănăstire. Nu sunt religioasă, nu-mi fac cruce când trec pe lângă biserici, nu cred într-un Dumnezeu răzbunător şi crud, însă era singurul lucru pe care simţeam îl puteam face. O puneam pe Iris în cărucior şi o împingeam în fiecare zi până la mănăstire. Cumpăram lumânări şi le aprindeam. Cu groază în suflet, cu teamă atunci când voi ajunge acasă, de la ştiri voi afla a mai murit încă un tânăr. Sau poate mai mulţi.

Aprindeam lumânările şi rugam. Doamne Dumnezeule, ajunge, cruţă-i, salvează-i, suflă doar viaţă înspre ei! Nu-i lua, Doamne, sunt atât de tineri! Nu-i chema la tine, Doamne, uităte la mamele şi la taţii lor, fie-ţi milă de ei! rugam cu teamă, pentru nu credeam nici eu ascultă. Însă era tot ce puteam face.

După zile întregi de aprins lumânări, numărul celor care mureau se tot mărea, iar eu, împreună cu milioane de alţi oameni, simţeam sufocam de neputinţă. Nu puteam decât uit hipnotizată la televizor ca aflu cine a mai murit. La ştiri îmi erau arătate chipurile tuturor tinerilor, unii morţi şi alţii care încă mai luptau pentru viaţă.  Atunci eu am ales-o pe ea.

În naivitatea mea de om adult, m-am gândit dacă îmi trimit energia şi vibraţiile pozitive către o singură persoană, atunci poate ajută mai mult. Şi din ziua aia, am început aprind lumânări doar pentru ea, ridic rugăciuni la cer doar pentru ea, gândesc la ea în fiecare minut al zilei, sper ea va trăi.

Acum ştiu făceam asta din neputinţă, pentru durea teribil şi nu ştiam ce altceva fac. convinsesem chiar ea sigur va supravieţui şi citisem tot ce se scrisese despre ea. Îmi părea o persoană atât de veselă, de împlinită, de frumoasă. Trebuia trăiască!

Însă a murit. A murit şi ea. Iar eu apoi n-am mai aprins lumânări. N-am mai împins căruciorul până la mănăstire în fiecare zi. Neputinţa şi frustrarea s-au transformat în furie şi mi-au ieşit prin ochi. Am plâns pentru ea, pentru fata care murise. Am plâns pentru logodnicul ei şi pentru părinţii ei. Pentru prietenii ei. Am plâns de frică. Am plâns cu strigăte.

Au trecut doi ani de-atunci. Eu n-am uitat, nu te-am uitat, fată dragă! Nici pe tine şi nici pe ceilalţi. #Colectiv

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Fetiţa din bec

oct4 (37)

Mama, viau sui pe mătuia aia, arată ea spre mătura din curte.
– Dar de ce?
– Viau sui pe ea şi zboi.
– Aoleu, cu mătura aia portocalie zbori?
Da. Până acoio sus sus sus. Până ia bec.
– E prea sus, nu ştiu dacă am curaj te las tocmai până acolo.
iaşi. Ca iocuiesc acoio.
– Unde acolo?
În bec.
– Cum locuieşti tu în bec?
Aşa. O fie acoio căsuţa mea.
– Hmmm. Păi şi acolo unde o ţi parchezi tu mătura?
Se uită gânditoare la bec.
– O ţi-o dau ţie.
– Logic, cum de nu m-am gândit tot la mine ajunge?
Da.
Şi eu cum o pot veni te vizitez?
– Cu mătuia.
– Dar eu nu ştiu zbor cu mătura.
Te învăţ eu imediat.
– Bine bine, dar voiam ştiu cum o încap eu la tine în bec, atunci când te voi vizita?
– Nu o încapi. Mai bine nu mai vii. Stai acasă la tine.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Preferinţe muzicale la trei ani

2 (27)

I-am cântat mult când era bebeluş. Era singura modalitate ca mai fac câte ceva prin casă. Când o lăsam din braţe, urla, apoi se potolea un timp doar dacă-i cântam. Aşa băgam mare. Ştiţi voi, alea obişnuite cu “Elefantul Cici”, “Ţăranul e pe câmp”, “Wheels on the bus”, “Itsy Bitsy spider”, aveam un întreg repertoriu. Poate din cauza asta e acum atat de pasionată de muzică. Ea gângurea cât timp cântam, iar dacă opream, imediat mutricica i se boţea a plâns.

De ceva vreme însă, am extins educaţia muzicală pentru a crescut şi preferinţele ei s-au schimbat. După pleata şi tricourile lui bărbată-miu, probabil v-aţi prins nu ascultăm disco acasă, aşa e oarecum firesc ca şi Iris aibă aceleaşi gusturi. Prima ei piesă preferată a fost Guano Apes – Pretty în Scarlet, făcându pe mine tare mândră, pentru asta a fost una pe care eu am ascultat-o obsesiv când am lucrat pe vase de croazieră.

Apoi a fost Chris Rea – Auberge.

Apoi Pink Floyd – Another Brick în the Wall.

Apoi Everlast – White Trash Beautiful.

Offspring – Why don’t you get a job.

Iar acum, preferată e Ozzy Osbourne- Crazy Train.

Le las aici, nu uit ce preferinţe muzicale avea Iris la trei ani. Cântă şi ea în gura mare, aşa cum se pricepe, bate ritmul cu piciorul şi ascultă cu toată atenţia de care e capabilă. Apoi cere din nou. Bate din palme şi râde zgomotos. Drumurile noastre cu maşina aşa arată. Ascultăm aceleaşi piese pe repeat, eu cu tatăsu ne uităm unul la celălalt zâmbind, în timp ce Iris e rock’n’roll kid, acolo în spate, pe scaunul ei. Şi e fain, tare fain aşa.
Ai voştri ce muzică ascultă?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Mama, stai cu mine

2 (49)

Dau televizorul mai încet şi ascult. Nu, nu cred că e ea, probabil  iar miorlăie pisica aia gri  pe lângă gard. A doua oară când aud, ştiu sigur că nu e nicio mâţă, ci Iris care plânge. În întunericul din dormitor o văd. E în genunchi, are încă ochii închişi, părul îi e lipit de faţă şi suspină în lacrimi. O iau în braţe aşa lungă cum e, pentru că nu poate desface genunchii în sacul de dormit. Îi dau părul de pe faţă şi îi spun că-mi pare rău că n-am auzit-o de prima dată. Îşi pune capul pe umărul meu şi îşi trage nasul. Încă suspină.

Îi mângâi spatele cu mişcări circulare şi largi, în timp ce-i şoptesc iubire în ureche.
– Mama e aici, sunt aici gâzule. Gata, linişteşte-te, ai visat urât. Eşti bine, eşti cu mama.
Nu mai suspină. Îşi suflă nasul, apoi îmi ia faţa în palmele mici.
– Mama, nu peca. Stai şi doimi cu mine.

Stau. După ce o pun în pat, mă întind lângă ea. Stă lipită de mine, cu buzele pe tâmpla mea. Mă pupă. O dată, de două ori, de zece ori.
– Te iubesc, mama. Stai cu mine.
– Şi eu te iubesc, Irisule.
– Până ia steie şi înapoi?
– Da, aşa de tare.
– Stai cu mine?
– Stau, puiule.

Îmi frământă lobul urechii cu degetele până adoarme, la fel cum făceam şi eu cu al mamei când eram copil. Asta mă face să zâmbesc. Îi simt respiraţia regulată şi îi mângâi încet un obraz. Înţeleg, oare a câta oară, că fericirea e în lucrurile mici. În iubirea curată a unui copil. În copilul ăsta al meu.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când copilul ştie ce să le ceară părinţilor

1 (53)

Suntem amândouă în curte. Ea se plimbă cu motocicleta de plastic, eu strâng de pe sârmă rufele uscate . Deodată, îmi mărturiseşte:
– Mama, mie îmi paţe când te iubeşti cu tata.
Rămân cu gura uşor căscată şi cu câte-o şosetă în fiecare mână.
– Uhm, cum adică, tu puiandră?
– Îmi paţe când vă iubiţi.
– Păi, ne iubim tot timpul.
– Nu. Îmi paţe când vă pupaţi.
Stă călare pe motocicletă şi îmi zâmbeşte. Soarele îi bate în păr, are gropiţe în obraji şi îmi zice că-i place când îl pup pe tată-su.
– Să ne pupăm mai des, mai mult, asta vrei să-mi spui?
– Da, mama, mai pupaţi-vă!

Ea e Iris. Trei ani, o lună şi unsprezece zile.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook