Pe cel alb l-ai purtat la ziua lui M. Când am fost cu toții să-l vedem zburând în avionul ăla mic. Atunci când ai împărțit cu Iris o înghețată. Când ne-am uitat împreună la Cenușăreasa și ai adormit cu capul pe umărul lui bunicu. Când am fost în vizită și ai făcut borș de pește. Când la plecare ne-ai condus și te-ai așezat în mașină, lângă Iris, pentru încă un pupic, că tare greu îți era să te desparți de ea. Baticul alb cu flori îl purtai atunci. Nu trebuie să–mi închid ochii că să-mi amintesc.

Te văd aievea, râzând. Și-mi amintesc mereu că mi-ai spus odată: “Să nu vă duceți la culcare supărați niciodată. Să nu vă spuneți vorbe grele înainte să dormiți“. Îți stătea foarte bine cu baticul ăsta alb cu flori. Acum îmi pare rău că nu ți-am zis. Probabil ai fi râs cu poftă  și apoi ți l-ai fi aranjat puțin pe cap.

Cu cel roșu te-am văzut de multe ori. Îi plăcea foarte tare și lui Iris. Bunica cu batic, așa spunea și încă mai zice așa când vorbește despre tine. Parcă știe și ea că ai așteptat-o ani de zile și că atunci cand a venit, ai iubit-o cu toată inima.

Baticul verde l-ai purtat la botezul lui Iris. Când o țineai în brațe și te uitai la ea ca la o icoană. Când ai adus cu tine plapuma pe care ai folosit-o cu M, când era si el bebeluș. O  voi păstra și eu, așa cum ai păstrat-o și tu. Și o voi da și eu mai departe, când o veni vremea.

Baticul maro l-ai purtat când adunai roșii cu Iris în grădină, când o luai pe sus dacă se speria de găini și rațe. Iar pe cel vernil îl purtai ultima dată când te-ai jucat cu ea, ultima dată când v-ați plimbat ținându–vă de mână.

Acum, baticul cel alb și baticul cel roșu sunt ale mele. Le-am vrut pentru mine. Le-am ales din toate baticele pe care le-ai purtat de-a lungul vremii. Tot timpul ăsta în care m-ai iubit ca pe al cincilea tău copil. Am scos baticele din rucsac și le-am lăsat la vedere, încă nu le-am pus în dulap. O să le port la iarnă, la gât, în loc de eșarfă. O să le port când o să bată aprig vântul, iar ele o să mă încălzească. Și cel alb, dar și cel roșu.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

De ceva vreme, am observat că sub acoperiș, undeva într-un colț, e o găurică în peretele exterior al casei. Asta n-ar fi o tragedie, lucrurile se repară, însă găurica respectivă e mânjită cu găinaț și niște vrăbiuțe gălăgioase își cam fac veacul pe-acolo. Ia să mă uit eu cu ceva mai multă atenție, că parcă ceva nu-i bine acolo, mi-am zis. Și m-am tot holbat la găurica aia, până am văzut o vrăbiuță intrând acolo. Șoc și groază, avem chiriași care nu plătesc chirie. Cum naiba or fi intrat acolo? Și cel mai important, cum le scoatem?

I-am spus lui M, m-am plâns, m-am tânguit, uite ce găurică e acolo, intră și ies vrăbiile fără să le pese că eu mă perpelesc aici, uite și peretele casei cum e tot murdar cu răhățel de vrăbiuță. Hai, măi M, hai mă băiatule, fă ceva și alungă zburătoarele alea de-acolo. Imagineza-ți ce mizerie o fi în găurica aia, cine știe ce ciugulesc ele acolo, cade casa peste noi, aoleu și vai de mine, fă ceva!

M a pus mâna streașină la ochi, s-a uitat și n-a zis nimic. Nimic, nici un sunet. Nici că rezolvă, dar nici că nu. Și pe principiul ăla, cum că pe bărbat nu trebuie să-l stresezi toată ziua spunându-i ce are de făcut, mi-am mușcat limba și n-am mai insistat.

Până când s-a umplut cu găinaț alb-verzui și trotuarul de sub găurică. Așa că ieri iar am început să jelesc: Repară, repară, repară, repară, repară odată! M iar a pus mâinile streașină la ochi și iar s-a uitat în sus la găurică. Vrăbiuța intra și ieșea, fără să se sinchisească de faptul că o muiere se agită tare, acolo jos. S-a uitat M la vrăbiuțe și apoi la mine, a coborât mâna de la ochi și-a zis calm:
– Au pui acolo. Din cauza asta nu am reparat. Dacă repar gaura, puii mor. Ai răbdare să învețe să zboare și rezolv, bine?

Am pus și eu mâna streașină la ochi și iar m-am uitat la dunga cu răhățel de pe perete. Vrăbiuța ciripea și zbura nestingherită de colo-colo. Am oftat, m-am uitat la M și-am zis:
– Bine.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook