Se mişcă în somn până când ajunge lângă mine. Îmi cuprinde gâtul cu braţul şi îşi pune genunchiul peste piciorul meu. Nasul mic îi e lipit de obrazul meu. Încet de tot, îi dau la o parte o şuviţă de păr care îi acoperă ochii. Mă uit la ea şi mă minunez iar cât de frumoasă este. Îi cunosc chipul pe de rost. Doamne, spun în gând, îţi mulţumesc că ne-ai dat-o nouă, că ne-ai ales pe noi s-o primim.

Deschide ochii şi mă întreabă:
– Mama, e dimineaţă?
– Da, e dimineaţă.
– Azi e sfâişit de săptămâna? Nu meig ia gădiniţă?
– Azi stăm acasă amândouă.

Zâmbetul îi sapă imediat gropiţe drăgălaşe în obraji. Îi ating fruntea. Pe timpul nopţii a avut febră. Acum e bine. Se lasă moale în braţele mele şi-mi spune:
– Mama, mă bucui să te cunosc.
Eu râd, râde şi ea. Îi aşez buclele cu clame mici şi o îmbrac încet, savurând momentul ăsta de apropiere, apoi o întreb:
– Ce vrei să mănânci?
– Cătite, zice pe nerăsuflate. Cu banane şi mieie.
– Îţi face mama cele mai bune clătite.
– Din iume?
– Din univers, nu din lume.

Amestecă ea aluatul şi îl întinde pe toată masa.
– Mama, te supei?
– Dacă ştergi după ce termini, nu, nu mă supăr.
Curăţă cu neîndemânare până când masa arată mai rău decât la început.
– Mama, e bine aşa? Am cuiăţat bine?
– E perfect, mie aproape că nu mi-ai mai lăsat nimic de făcut.

Curând, toată casa miroase a clătite şi vanilie. Cafeaua mea e pe foc. Întorc clătita groasă în tigaie, în timp ce doi ochi mici şi pofticioşi îmi urmăresc fiecare mişcare.
– Mama, e gata?
– Imediat, Irisule.
– O să tai cătiteie pătate?
– Dacă vrei ţi le dai în formă de pătrat, da.
– Viau.

Îi pun bucăţelele în castronel şi mă uit la ea cum înfulecă. Îmi torn cafeaua în cană şi adaug lapte. Acum casa miroase şi mai frumos. A cafea şi clătite. A mine şi a Iris. Ies din casă şi Ozzy mi se freacă de picioare până când aproape mă dărâma. Îl mângâi pe cap şi pe grumaz, apoi îi dau şi lui să mănânce, iar el îmi linge mâna cu recunoştinţă.

Bună dimineaţa, viaţa e frumoasă!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ieri, după ce am luat-o de la grădiniţă, am dus-o pe Iris să se dea cu trotineta, apoi puţin în parc şi am încheiat seara cu o plimbare pe malul mării. La ultima parte au fost doar M şi Iris, iar eu am rămas sa-i aştept în maşină. Şi cum stăteam eu aşa, privind marea în depărtare şi mulţumind universului în gând pentru că Iris s-a simţit bine la grădiniţă, am văzut cum în dreapta mea parca o altă maşină.

La volan, un tânăr domn, iar în spate, tânăra lui soţie am presupus. El a coborât şi a scos din portbagaj un cadru de cărucior şi atunci am înţeles că soţia era în spate cu un bebeluş. Tăticul a atârnat de mânerul căruciorului o paporniţă mare, probabil plină cu şerveţele, biberoane, scutece şi altele trebuincioase unui bebe. Apoi, sub atenta supraveghere a mamei, de parcă ar fi ţinut ouă preţioase de dragon, a scos bebeluşul din maşină şi l-a pus uşor de tot în cărucior.

Înainte să văd bebeluşul, am ştiut sigur că e nou născut. Şi că e primul lor copil. A fost necesar doar să mă uit la cei doi părinţi. Încă erau emoţionaţi, încă nu ştiau ce-i lovise. Ea privea doar bebeluşul, dar el, oh el îşi muta ochii de la bebeluş la mama şi apoi iar la bebeluş. Aveau amândoi cearcăne lungi şi oboseala li se citea pe chipuri. Mama i-a acoperit bebeluşului urechile cu o căciulă minusculă, apoi i-a mângâiat căpuşorul. După care au plecat la plimbare, împiedicându-se unul de altul, neştiind care din ei să împingă căruciorul.

M-am uitat puţin după ei zâmbind şi m-am gândit că ai mei sunt jos pe plajă. Că probabil Iris iar îşi pune nisip în cap, şi iar o să fiu nevoită să-i spăl părul, în timp ce ea o să protesteze că-i intră şamponul în ochi. Iar eu o să-i spun că ea e Mica Sirenă şi că uite ce păr roşu frumos şi lung are. Iar ea o să mă întrebe “Chiar mama, e ioşu? E ioşu păiu meu?”

Oameni buni,faceţi copii, chiar dacă-i greu. Faceţi copii, pentru că ei nu vă aduc doar cearcăne. Faceţi copii, că tare fain e să fii părinte.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ştii tu Irisule, în lumea asta a oamenilor mari, a mamelor şi a taţilor, se vorbeşte mult despre iubire necondiţionată. Ce ciudat sună, aşa-i? Tu crezi că există un singur fel de iubire, ştiu. Dar iubirea e în multe feluri, puiule.

Dar aşa cum spuneam, se zice că părinţii îşi iubesc copiii necondiţionat. Aşa o fi, Irisule, însă eu ştiu că iubirea asta necondiţionată, vine de fapt de la copii către părinţi, nu invers. Cum adică, mă întrebi? Ce e aia necondiţionată?

Păi, Irisule, iubirea asta e cea mai pură iubire din lume. E albă ca zăpada proaspăt ninsă. E curată şi limpede. Fără nici o urmă, fără nici o cerinţă, fără reproşuri şi fără aşteptări. Aşa, în felul ăsta, eu cred că doar voi copiii puteţi iubi.

Uite, iubirea pe care ne-o dăruieşti tu nouă în fiecare zi e necondiţionată. Tu ne-o dai pur şi simplu. Chiar dacă uneori n-avem chef să-ţi citim aceeaşi poveste, sau nu te ducem în parc câteva zile. Tu ne iubeşti chiar şi atunci.

Iubirea ta e ca un foc care pe mine mă încălzeşte într-una, un foc mititel, însă puternic şi care nu se stinge niciodată. Cum să-ţi explic eu ţie? E ca atunci când ţie ţi-e puţin frig la mâini, iar eu îţi suflu abur cald în palme, până ţi le încălzesc. Iar tu râzi arătându-mi dinţii mici şi albi. La fel râd şi eu, Irisule, pentru că iubirea ta îmi încălzeşte pieptul pe dinăuntru. Să fiu iubită în felul ăsta, e mai mult decât am sperat vreodată.

Sigur că pentru noi, tu eşti cel mai fain copil din lume. Eşti în continuare foarte veselă. Râdeai mult şi când aveai trei luni, râzi la fel de mult şi acum când ai trei ani. Încă ai gropiţe, câte una în fiecare obraz. Ochii tăi până nu demult albaştri, au împrumutat acum puţin din culoarea schimbătoare a mării, uneori sunt verzi, alteori albaştri verzui.

Eşti curioasă şi vrei să încerci tot. Alergi într-una, chiar dacă doar te deplasezi de la bucătărie în living. Jucăriile tale preferate sunt cărţile, iar eu sunt tare mândră pentru asta. Tată-tu te lasă să i te urci şi pe cap dacă vrei, iar tu vrei. Mereu. Încă semeni foarte tare cu el, iar uneori mie mi-e ciudă din cauza asta.

Ţi-e frică de zgomotul pe care-l fac avioanele şi maşinile vechi. Ai învăţat să fii grijulie cu copiii mai mici şi ne ceri o surioară. Nu un frate, o surioară pe care s-o îmbraci în roz. Galbenul e culoarea ta favorită de cele mai multe ori. Alteori rozul.

Îţi plac rochiile. Alea lungi. Poţi să plângi jumătate de zi dacă ţi se pare că rochia ta e prea scurtă. Nu mai rupi florile, pentru că ţi-am zis că undeva o zână îşi pierde aripile dacă o faci. Da, ştiu că te-am minţit, dar noi mamele mai facem şi din-astea.

Îţi faci pelerină din orice fular, cearceaf sau cârpă. Vorbeşti mult şi de cele mai multe ori o faci cu sens. Conversaţiile noastre sunt savuroase şi mi-aş dori să le pot ţine minte pe toate. Întrebi o mie de lucruri.

Eşti fetiţă mare şi adormi singură. Înainte de culcare îţi place să-ţi spun “vise plăcute, vise curcubeu, vise colorate, vise banane”. Ah, şi încă ceva. Eşti frumoasă, Irisule! Eşti foarte, foarte frumoasă!

Mulţumim, copilă! Mulţumim pentru iubirea asta fără pereche!
În curând e 16:10, minunea mea. În curând împlineşti trei ani.
La Mulţi Ani, Iris, zăpăcita mea!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Suntem cu toţii de acord că atunci când eşti părinte, copilul e pe locul întâi. El e prioritatea ta. Să-l hrăneşti, să-l speli, să-i asiguri un acoperiş deasupra capului, să-i împlineşti nevoile emoţionale. Tot ce ţine de propria ta persoană ajunge să fie pe plan secund. Sau nici măcar secund. O să ai tu grijă de tine când mai creşte, poate când n-o să mai fie atâtea de făcut, când o să meargă la grădiniţă, cândva, altădată. Acum nu se poate.

Însă “altădată” se poate transforma foarte uşor în niciodată, dacă pui întotdeauna nevoile celorlalţi înaintea nevoilor tale. Pe nesimţite, poţi să nu mai apuci să ieşi niciodată la cafeaua aia, să nu mai citeşti niciodată cartea aia, să nu mai faci niciodată plimbarea aia singură, să nu-ţi mai cumperi niciodată rochia aia.

Pentru că poate, de fapt, nici n-ai nevoie de toate astea, începi să te gândeşti, aşa-i? În schimb copilul, el are nevoie să fii acolo, prezentă tot timpul, să ştie că-l iubeşti şi că poate veni la tine pentru o îmbrăţişare când cade şi se loveşte. Să ştergi tu fiecare lacrimă, chiar dacă simţi că te stingi încet. Să pupi tu fiecare geană înainte de culcare, chiar dacă atunci ai vrea să fii în altă parte.

Flash news! Ai voie să simţi că te stingi, ai voie să vrei să dispari o zi întreagă de lângă copil! Ai voie să îţi cumperi rochia aia şi să mergi să vezi filmul! Copilul o să supravieţuiască şi dacă nu eşti lângă el 24/24. E atât de important să nu te dai singură deoparte. E atât de important să ai grijă şi de tine! Atât de important să crezi că şi nevoile tale sunt importante.

Căci tu, ca mamă, tot dai, şi tot dai, fără să primeşti multe în schimb. Desigur că te uiţi la mutriţa copilului şi mai prinzi puţină putere, pentru încă o zi. Însă dacă ajungi să simţi că te pierzi de tine însuţi, atunci e timpul să te gândeşti şi la tine. Dacă n-o faci tu, e posibil să n-o facă nici alţii. Dacă nu ceri ajutor, e posibil să nu se ofere nimeni să te ajute.

Dacă doar umpli rezervoarele emoţionale ale altora, golindu-l constant pe al tău, până când indicatorul ajunge pe roşu, atunci vei fi nefericită! Şi nici un copil n-are nevoie de o mama nefericită. Dă-ţi voie şi ţie să vrei ceva! Dă-ţi voie să pleci undeva, întoarce-te spre tine şi oferă-ţi puţină înţelegere.

Aminteşte-ţi că eşti şi tu un individ. O persoană separată de copilul tău. Ai voie să gândeşti că nu sunteţi una şi aceeaşi persoană, asta nu te face o mamă rea şi nici nu înseamnă că nu-ţi pasă. Când simţi că aluneci, întinde mâna şi cere ajutor. Nu trebuie să le faci tu pe toate, nu trebuie să fie aşa!

Copilul e bine atunci când şi tu eşti. Îţi datorezi asta! Aşa că, du-te şi bea cafeaua aia, cumpără-ţi rochia şi plimbă-te. Fără vină! Da, ai voie!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook