“Dosar de Mamă” împlineşte doi ani!

jul1 (43)

Atunci când am scris articolul despre complexul meu din liceu, sora mea trăgea concluzia blogul ăsta e ca un soi de terapie pentru mine. M-am gândit la asta mai apoi. Poate e, poate doar uneori, poate datorită blogului mi-e doar mai uşor exprim şi pot atinge subiecte pe care altfel n- şti cum, căci pentru mine, abia în scris lucrurile capătă sens şi devin mai clare.

Am început scriu fără gândesc pentru cine o fac, aşa, fără adresă. Apoi, când uneori statisticile de pe blog îmi arătau cifre surprinzător de plăcute, am început îngrijorez. M-am tot întrebat cine o sta citească cuvinte şi fraze înşiruite de mine, în afară de mama, tata, M şi sorămea. Îmi imaginam cum necunoscuţi îmi citesc articolele şi întrebam ce iau ei de-acolo, cu ce rămân după vizita pe-un dosar de mamă anonim. Nici acum nu am răspunsul la întrebarea asta, nu ştiu nici acum dacă blogul asta ajută pe altcineva, în afară de mine. Dacă vă ajută în vreun fel, vă rog, ridicaţi mâna, subsemnata ar aprecia.

Blogul are notă personală puternică pentru nu pot scrie decât despre ce ştiu, despre ce mi se întâmplă şi despre ce văd. Nu pot şi nu vreau pretind modul în care alegem noi o creştem pe Iris e cel mai bun, sau nu există altă cale decât a noastră. Nu dau sfaturi şi reţete despre cum se cresc copiii şi chiar dacă acesta e dosarul unei mame, iar subiectele în ton cu numele blogului, acesta nu este unul de parenting.

Ştiu trendul e altul, se scrie mult despre subiecte care tind se viralizeze uşor, acestea se repetă constant, dar nu asta îmi doresc pentru blog. N-o apuc spun aici scriu ca fac lumea în care trăim un loc mai bun pentru alte mame, nici nu-mi imaginez fără scriitura mea n-o mai răsară soarele, nici fiecare comentariu fain pe care-l primesc face continui cu orice preţ. Lucrurile sunt de fapt mai simple de-atât. Scriu pentru mi place. Îmi place şi citesc oameni, nu-s ipocrită nu recunosc. Uneori citesc mai mulţi, alteori mai puţini, câteodată chiar foarte puţini.

Însă chiar şi aşa, mie tot îmi place scriu. N-o fac într-un jurnal pe care -l ascund sub pat sau dulap, nici într-unul cu coperţi groase, sau ferecat cu un lacăt mic şi delicat. Nu, jurnalul meu de mamă e la vedere. Pentru familie, pentru Iris, ca ea ştie c-am iubit-o şi atunci când a fost greu, e pentru mine şi M, dar vă primesc cu drag şi pe voi oricând vreţi mi treceţi pragul.

Eu o dau în continuare din casă, o scriu despre noi şi despre ce mai facem, despre ce văd şi despre ce simt. O plimb în trecut, sau poate prin sufrageria mea, o fiu serioasă uneori, alteori o vorbesc aiurea, o fiu furioasă şi poate veselă câteodată, însă întotdeauna o păstrez o limită, pentru ca membrii familiei să nu se simtă vreodată lezaţi de ce scriu eu.

Va mulţumim ne citiţi, suntem flataţi de vizitele voastre, mai poftiţi şi altădată! 🙂
La mulţi ani, Dosar de Mama!

Sunt cea mai bună mamă

f (60).JPG

De când sunt mamă, au fost destule zile în care am crezut că nu sunt una destul de bună pentru Iris. Că nu mă străduiesc suficient, că poate alta în locul meu ar fi făcut mai bine sau mai mult, că nu am suficientă răbdare. Ştiu că nu sunt singura care simte aşa uneori. Au mamele aşa un dar să se autoflageleze, să se biciuiască singure şi să-şi caute vină, chiar şi acolo unde ea nu există. Vina asta e greu de spălat, n-o poţi şterge aşa cum o faci cu praful. Nu există cârpă destul de moale sau detergent destul de blând să o spele.

Vina că n-am născut natural, că n-am alăptat prea mult, că m-am plâns de multe, multe nopţi nedormite, că eram extenuată, că nu eram în stare să le pot face pe toate singură, că îmi doream să plec în lume fără să arunc nici măcar o privire în urma mea. S-au adunat multe, s-au îngrămădit unele peste celelalte, s-au încâlcit ca într-un ghem de aţă cu care se juca o pisică năzdrăvană.

Iar eu am înghiţit vina, am tot îndesat-o ca să fac loc alteia noi, şi alteia, şi alteia, tot aşa, până când m-am sufocat cu propria-mi mână. Şi abia atunci când am acceptat ideea că Iris n-are nevoie ca eu să fac totul ca la carte, că nu mă vrea perfectă, că vina mă aduce de spate şi fără un spate drept n-o pot căra pe copilă în braţe, abia atunci m-am privit şi din alt unghi. Eu pe mine. Eu, Simona, pe mama din mine. Mi-am întins o mână şi ne-am împrietenit. Şi ce-am văzut acolo, m-a surprins plăcut, mama din mine e chiar o persoană faină, o femeie cu bunele şi relele ei e drept, însă e o mamă prezentă.

Nu-s o mama rea, dimpotrivă. Ceva, ceva, tot oi face eu bine, de copila asta a mea râde în fiecare zi cu gura până la urechi.

Citesc poveşti peste poveşti, admir păr auriu şi rochii roz de prinţese, deşi cred că până să o am pe Iris nici n-am rostit cuvântul “prinţesă”. Not a fan, no no! Dar copilei îi plac, aşa că am învăţat să cânt “let it go” şi pot numi toate prinţesele Disney, chiar şi dacă mă treziţi în toiul nopţii.

Reacţionez şi la alt nume decât mama. Spun prezent chiar dacă sunt strigată Bagheera, Daisy, Ana, Mica Sirenă, Jasmine, Lupul cel Rău sau Purceluşul Nif-Nif, intru în jocurile lui Iris, şi jumătate din zi trăiesc în lumi fantastice, jungle periculoase sau castele din vârf de munte.

Sar şotronul cu ea în curte şi încă o mai las să intre peste mine la baie.

Răspund la toate de ce-urile, la milioane de întrebări în fiecare zi, fără s-o repezesc. Uneori la aceeaşi întrebare câteva zile la rând. De ce? De ce? De ce?

Îi fac prăjitură pufoasă de casă.

Pe trotuar nu insist să-mi dea mâna, pentru că-i creează un sentiment de puternică independenţă, chiar dacă eu stau în gardă şi ca pe ace, să nu cumva să o zbughească în stradă.

Coacem fursecuri împreună, până bucătăria ajunge să fie acoperită de o pulbere fină de făină.

Am grijă să dau cu aspiratorul când ea nu e acasă, pentru că încă îi este teamă de el.

Sunt atentă să aibă rochiile preferate curate şi pregătite de purtat, tot timpul.

Îi spun în fiecare zi c-o iubesc. Chiar şi atunci când mă supără, chiar şi în cele mai grele zile. Ea ştie că iubirea mea nu e condiţionată de comportamentul ei. E acolo pur şi simplu.

Îi dau voie să-mi poarte rochiile şi să le târâie pe jos.

O duc să-şi vadă bunicii cât pot de des.

Îi vorbesc despre fiecare membru al familiei extinse, pentru că familia e importantă.

I’m a good mom! Şi aşa eşti şi tu! Copilul meu n-are mamă ca-n reviste şi nici una ca-n cărţile de parenting. Însă are cea mai bună versiune a mea. Una care se străduieşte, una prezentă, o mamă care refuză să se mai simtă vinovată vreodată!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Opt ore cu trenul

20170712_161425

Recunosc că înainte să plecăm, am avut emoţii. Aveam de parcurs un drum de opt ore cu trenul, două mame cu trei copii. Printre care Iris, o căpriţă de doi ani şi zece luni, care nu stă locului două minute legate.

Totuşi, acesta nu este un articol de speriat părinţii, ci unul de încurajare pentru cei care încă se codesc să plece cu copiii la drum, cu trenul. Se poate, zău, chiar dacă aveţi copii foarte zbenguiţi. Iris a mai făcut drumul ăsta şi cu alte ocazii, însă doar cu maşina. Am făcut pauze când am avut nevoie, ea a ţipat când a vrut, fără vecini de vagon, condiţiile de drum au fost cu totul altele decât acum.


De data asta, m-am înarmat cu tot zenul pe care l-am avut disponibil, am pregătit de acasă cărţi de citit, carte de colorat şi creioane, câteva jucării mici, aşa că preţ de câteva ore, Iris a avut ocupaţie în tren, când cu una, când cu alta. Ne-am mai uitat pe geam, am colorat împreună, i-am citit, ne-am jucat jocuri cu mâinile şi am mâncat. Am avut pacheţel cu felii de ardei şi piept de pui la grătar, împachetate frumos în cutia în formă de cap de căţel, ca să fie mai intersant şi apetisant.


Hai să deschidem capul căţelului, hai să-l închidem. Făcusem prăjitură de casă cu fructe, aşa că am servit şi desert în tren, pe alese. Cu afine, caise sau vişine.

 

A dormit aproape o oră, s-a mai jucat cu verişoarele, i-a mai cântat în şoaptă Guano Apes undei doamne care dormea cu capul pe masă, a întrebat-o pe alta de ce e supărată, timpul a trecut. Cu o oră înainte să ajungem, pe la 23:30, aproape toată lumea din vagon dormea. În afară de Iris, bineînţeles.

Hai, curaj, urcaţi-vă cu ei în tren, plecaţi la drum lung, o să fie mai bine decât credeaţi.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Orăcăit

11407095_10153324077774876_5922427242929914627_n

Când ne îndreptăm spre casă, la întoarcerea din parc, uneori o luăm pe alt drum decât pe cel obişnuit. Venim uşor pe malul lacului, eu împingând de cele mai multe ori o tricicletă goală, cu Iris ţopăind şi alergând pe lângă mine. Facem pauze multe, pentru că e mereu ceva de studiat, câte-o floare sau o piatră cu formă interesantă, o gâză sau un fluture. Iris îmi arată avioane pe cer sau poate o maşină verde, un copil cu o morişcă-n mâna, sau altul în cărucior.

Vorbeşte fără oprire, descriind ce vede şi punându-mi întrebări felurite. De ce e apă în lac, de ce e cerul albastru, de ce floarea are  petalele, de ce trebuie să purtăm încălţăminte, de ce tricicleta are trei roţi, de ce mama, de ce ai ochelari, de ce am eu părul creţ, de ce fetiţa din parc s-a dat în leagăn, de ce, de ce?
Încă emană mult entuziasm pentru tot ce vede şi aude în jur, iar lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure.

Ajungem la balta mică de lângă lac, un loc în care uneori mai întâlnim şi câte un pescar rătăcit, care priveşte lung la pluta undiţei din apă. Parcăm tricicleta, eu îmi sprijin coatele de balustrade metalică, iar Iris ţinându-se de zăbrele, îşi sprijină bărbia.
– Unde-i boasca, mama?
– Ssssst, îi spun eu. Trebuie să şoptim, altfel n-o să vedem nici o broască.

Chicoteşte, apoi şuşoteşte:
– Mama, unde e boasca aia veide?
– Uite acolo e o broască mai mare. O vezi? Şi lângă ea mai sunt câteva mici.
– Nu văăăăd. Unde e boaşteie mai mici?
– Sunt acolo, uite-le lângă băţul ăla mare.
– Boaşteieeeee mici, vă văăăăd.

Broaştele mititele se împrăştie care încotro, iar broasca cea mare începe să înoate cu mişcări leneşe către o frunză. Orăcăie de-acolo, fără să ne bage pe noi în seamă.
În apă se văd mormoloci şi împreună cu Iris, încercăm să-i numărăm.
– Zeţe, unspezeţe, doispezeţe, unspezeţe.
– Iris, uite acolo e un şarpe. Acolo, acolo.
– Doispezeţe boaşte sunt acoio în apă.
– Da, dar ai văzut şarpele? o întreb eu entuziasmată
– Boaşteie de ce sunt veizi, mama?

Stăm acolo, lipite de balustradă, până când ne săturăm de orăcăiala tot mai sonoră a broaştelor, apoi pornim mai departe spre casă. Iris se urcă în tricicletă şi tace o bucată de drum. Eu o împing şi mă uit în jur. La oameni şi copaci, maşini şi câini vagabonzi. Ne îndreptăm spre casă unde vom mânca prânzul împreună, apoi Iris va adormi cu orăcăit de broaşte în gând.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Greşeli colorate

DSC_0005

V-am zis că verişoarele lui Iris au vrut musai să meargă la Jumbo şi că M le-a dus. Nu v-am spus însă că şi-au luat de-acolo un dispenser de bomboane, din acela în care torni dulciurile colorate, apoi cu o apăsare a degetului, minunea de aparat îţi livrează câte o bomboană. E de fapt o chestie ieftină, din plastic de calitate îndoielnică, însă fetele au fost tare încântate de ea.

Am ascuns dispenserul plin cu bomboane de Iris, din cauză că ei încă nu i-am dat niciodată bomboane, nici măcar nu ştie ce-s alea deocamdată. Nu-s naivă să-mi imaginez că o s-o pot ţine departe de dulciuri la nesfârşit, nu cred nici în extreme ci mai degrabă în moderaţie, însă prefer ca gustările de felul ăsta să le prepar eu acasă, pentru că am control absolut asupra ingredientelor şi a prezenţei sau absenţei zahărului din compoziţie.

Am ascuns jucăria cu pricina, cum vă ziceam, dar Iris ne-a dovedit că n-am ascuns-o prea bine. Fetele erau la plajă când Iris a găsit-o şi scăpat-o pe gresia din bucătărie. Zeci de bomboane colorate s-au împrăştiat peste tot, pe sub dulapuri şi frigider, iar Iris, ca o floricică, stătea cu gura căscată în mijlocul lor, uitându-se uimită la mine.

Bineînţeles că a urmat o muştruluială, “n-aveai voie să pui mâna pe jucăria aia pentru că nu era a ta şi nu ai cerut voie fetelor; mama, dar ce sunt alea de pe jos; sunt doar nişte fasolici colorate tu Irisule.”

Am adunat “fasolicile” împreună, fără ca Iris să se prindă că-s de fapt delicii dulci, însă dispenserul s-a spart. I-am explicat cum asta e consecinţa faptului că l-a luat fără să întrebe dacă are voie, că a fost prea greu pentru mâinile ei şi din cauza asta l-a scăpat.

S-a frământat mititica, iar eu i-am explicat că va fi necesar să-şi asume întâmplarea şi să le spună fetelor că ea a spart dispenserul, apoi să le ceară scuze. I-am spus şi că probabil fetele vor fi supărate.

Aşa că atunci când M parca maşina în faţa casei, anticipând că şi fetele sunt cu el, Iris a început să dea semne de agitaţie:
– Mama, eu viau să meig sus. Am sticat jucăia feteioi şi acum o să fie supăiate pe mine.

Mi s-a strâns puţin sufletul, însă era o oportunitate bună să înveţe ceva din ce se întâmplase. Pe faţa ei era desenată îngrijorarea şi buza de jos atârna periculos a plâns. Am luat-o în braţe şi i-am spus că toţi facem greşeli uneori şi că e important să ni le asumăm. N-a mai vrut să urce, a rămas acolo.

Nu a şoptit o vorbă atunci despre ce se întâmplase (fetele ştiau deja de la mine că spărsese jucăria), însă după câteva zile, a amintit de eveniment când erau şi verişoarele de faţă, cu aceeaşi îngrijorare în voce.

Verişoarele nu s-au supărat pe ea, de altfel nu se supără niciodată pe ea, că-s nişte verişoare nemaipomenite, iar dispenserul l-am înlocuit după o nouă vizită făcută special pentru asta la Jumbo.

Şi nu, Iris încă nu şi-a cerut scuze. Încă mai lucrăm la asta 🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Te iubesc, dulăule

DSC_0068

Vecina care stă la câteva case distanţă, are vreo cinci câini comunitari la poartă şi încă doi de rasă în curte. Cei din faţa casei aleargă după maşini, latră la biciclişti şi copii, o splendoare, ce să mai.

Uneori, unul din câinii comunitari, unul alb, vine la gardul nostru să îl provoace pe Ozzy. Atunci, dulăul meu o ia razna, i se măresc ochii, buzele i se ridică şi-i arată adversarului nişte colţi mari şi albi, apărându-şi teritoriul.

Latră pe un ton care-mi ridică părul în cap, saliva îi curge din gură, are corpul ţeapăn şi încearcă să-şi domine adversarul cu postura rigidă. Celălalt câine nu se lasă nici el mai prejos şi uite-aşa se latră de mama focului unul pe altul, printre zăbrelele gardului, până reuşesc să-mi trezească copilul de multe ori.

Ozzy se frustrează teribil că celălalt câine îl provocă şi că n-are cum ajunge la el să-l înveţe minte niţel. Aşa că, într-o zi, pe când Iris îşi bea laptele în casă, i-am auzit iar pe cei doi latrându-se. Am ieşit afară ca să-l alung pe cel alb, când am observat că Ozzy îşi prinsese capul pe sub gard, între două bare metalice.

Încercase să-l prindă măcar puţin pe câinele alb şi în încercarea de a-l înhăţa, rămăsese blocat. Acum, e bine să ştiţi că Ozzy are un grumaz lat şi puternic, nu tocmai uşor de manevrat atunci când e prins în capcane din-astea.

Adversarul plecase, însă lupul meu stătea acum întins pe burtă, scheunând şi smucindu-şi capul cu tot cu gard, din când în când. L-am mângâiat uşor pentru că tremura speriat. Am înţeles repede că nu-i pot trage capul de acolo şi am evaluat situaţia.

Era prea agitat ca să iasă singur, pe principiul “dacă a intrat, poate să şi iasă”. Cea mai bună soluţie ar fi fost să scot gardul din balamale ca să iasă dulăul de-acolo, însă nu mi-s întocmai vreo forţoasă, iar gardul e metalic.

Aşa că l-am sunat pe bărbatul casei, care abia plecase de vreun sfert de ceas.
– Hai că mă întorc din drum, a zis el. Între timp, stai lângă el şi linişteşte-l. Nu-l lăsa singur.
Nu intenţionam să plec de lângă el oricum, aşa că am instruit-o pe Iris să rămână acolo unde era, cu o carte în mână, ca să nu se sperie de faptul că Ozzy se tânguia şi că era evident că-l doare.

M-am aşezat în fund lângă el, l-am mângâiat şi i-am vorbit cum o făceam atunci când era căţeluş, doar un ghemotoc de blană mic şi negru. I-am povestit ce urât miroasea când ni l-a adus domnul de la Sighişoara, cum apoi l-am dus puţin pe plajă şi cum ţopăia nedumerit pe nisip. Cum cu M, ne-am indrăgostit de el iremediabil, pe viaţă, de cand l-am văzut prima dată.

I-am amintit cum ne capsa picioarele dimineaţa, în timp ce încercam să ne punem şosetele, cu dinţii ascuţiţi ca nişte ace mici. Cum îl trezea pe M, atingându-l cu nasul rece pe spate. Cum plecam la serviciu, dar mintea îmi rămânea acasă la el.

Cum alergăm împreună prin curte şi cum ne plimbam în fiecare zi. Mi-am lipit capul de al lui şi i-am şoptit cât de rău îmi pare că acum nu mai am timp şi pentru el, i-am cerut iertare că nu-l pot duce la plimbare cum o făceam mai demult, că nu-i mai perii blana la fel de des.

N-a mai scheunat Ozzy, nu s-a mai zbătut. M-a lăsat să-mi odihnesc capul pe el şi l-am simţit relaxându-se. Stăteam aşa, femeie în toată firea întinsă pe placa de beton de lângă poartă, cu câinele prins în gard, copila privindu-ne prin geam şi bărbatul undeva pe drum, grăbindu-se acasă.

L-am mai mângâiat o vreme, până când calm şi natural, şi-a tras capul dintre zăbrele, de parcă nu s-ar fi chinuit fără success s-o facă în ultimele douăzeci de minute. M-a lins, iar eu mi-am aruncat braţele în jurul grumazului gros şi mi-am afundat faţa în blană deasă. Iris bătea din palme fericită că pe Ozzy nu-l mai doare.

L-am sunat pe M să-i spun că s-a rezolvat, să nu se mai întoarcă acasă.
– Oh, ce bine. Bietul blănos, a zis.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când soţul îţi face cadouri

DSC_0002

Pentru că s-a deschis Jumbo de curând la Constanța şi pentru că nepoatele mele care sunt în vacanță la noi, au vrut musai să meargă, am dat frumos şi des din gene înspre M, ca să le ducă o ţâră.

Nu nu, eu nu m-am dus, am auzit că decât să mergi acolo cu un copil de aproape trei ani, mai bine îți faci harakiri sau calci cu picioarele goale pe kilometri întregi de lego. Aşa că s-au dus doar ei şi soră-mea.  Eu am rămas acasă şi le-am făcut plăcinte cu praz şi clătite (pfuai, ce mătusă bună mi-s ☺, aşa-i?)

S-au întors după vreo trei ore, cu o sacoşă mare şi plină. M i-a adus lui Iris un prosop mare cu Elsa şi Ana (ce altceva?) şi o pereche de ochelari de soare rotunzi, cu rame albastre. Mi-a şoptit apoi complice şi şugubăț la ureche: am ceva şi pentru tine.

Hopa, m-am gândit, mi-o fi luat ceva deochiat? Că prea era misterios. Însă cu copiii după el, şi de la Jumbo, nu prea ar fi avut cum. Îşi ținea mâinile la spate, fără să-mi arate ce avea în ele, iar imaginația mea o luase razna. Vreo carte? Vreun parfum? Vreun tricou Pink Floyd?

A aşezat cu grijă pe masă  punguța mică şi mi-a spus că era pentru mine. Special pentru mine o cumpărase, zicea. M-am apropiat, am desfăcut-o uşor şi un zâmbet larg mi s-a desenat pe chip.

El e bărbatul visurilor mele, ce mai, nu degeaba m-am măritat cu el, nu degeaba l-am ales să-i fie tată copilului meu. Cum să nu iubeşti un bărbat care ştie dom’le, pur şi simplu, ce-ți place? Cum să nu bați iar repede din gene? Cum să nu tresară inimioara-n tine când îți aduce cea mai minunată si gustoasă slană afumată? Cum?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Păpuşile cu care copiii nu se jucau niciodată

b (18)

O parte din copilărie mi-am trăit-o în comunism. Aveam opt ani la revoluţie. Sora mea e născută cu câţiva ani înaintea mea, aşadar a trăit şi mai mult în perioada aia. Nu, n-aveam multe jucării sau haine, nu mâncam dulciuri prea des, clasicele portocale nu le vedeam decât la Crăciun cu puţin noroc, iar banane am mâncat prima dată abia după revoluţie. Erau verzi, le ţineam pe dulap şi aşteptam să se coacă, fără să ştim exact cum ar trebui să arate odată ce se coceau.

Rodeam Gumela sfărâmicioasă, adunam bombonele Cip cu un deget umezit inainte sa le bag in gură şi fugeam sa îi cumpăr lui tata ţigări Carpaţi, de la domnul în scaun cu rotile, căci le vindea lângă cofetărie. Ţineam cu ceilalţi copii din catier rândul la Alimentară când aduceau ulei, cu fundurile pe coşuri din schelet metalic, învelit în plastic colorat. Nu-mi amintesc să fi suferit lipsuri deşi am crescut în familie modestă. Nu-mi amintesc să fi plâns că nu aveam nu ştiu ce jucărie sau că nu primeam ciocolată. Pur şi simplu nu aveam tristeţi de felul ăsta.

Un lucru însă îl regret şi astăzi.
Tata lucrase timp de un an în altă ţară şi ne adusese de acolo câte o păpuşă. Mie şi soră-mii. Mari tare erau păpuşile astea, cam cât un copil de  doi trei ani era una. Frumoase cu spume.

Aveau desenaţi ochi mari şi buze roşii, bujori în obrăjori pe tenurile lor albe, îţi era mai mare dragul să le priveşti. Una dintre păpuşi era îmbrăcată în albastru, cealaltă în roz. Niciunul din copiii cunoscuţi nu mai avea aşa minunăţii, chestie care mie mi se părea de-a dreptul spectaculoasă şi specială. Toate bune şi frumoase, însă păpuşile astea, odată aduse, au fost aşezate în câte un capăt al vitrinii de culoare maro închis, din sufragerie.

Mare ne-a fost dezamăgirea când am înţeles că da, erau într-adevăr ale noastre, însă nu ne puteam juca cu ele. Prea erau speciale, prea cu moţ şi prea mari ca să le stricăm jucându-ne cu ele. Aşa că stăteau păpuşile astea ale noastre acolo, cocoţate pe vitrină, cu ochii lor rotunzi fixând peretele din faţă, zi după zi, an după an, fără să le smotocească sau mângâie mână de copil.

Când aveam musafiri noi, care nu mai fuseseră la noi acasă până atunci, inevitabil, întrebau:

– Vai, dar ce păpuşi frumoase aveţi voi! Care e a ta?
– Aia roz! răspundeam eu mândră.
– Aha, aia albastră e a sora-tii?
– Da, ziceam eu.

Le şi botezasem cu soră-mea, însă nu-mi amintesc ce nume le dădusem. Însă ştiu sigur că niciodată nu le-am dat jos de-acolo, chiar dacă părinţii mei nu erau acasă. Practic, nu m-am jucat cu păpuşa mea roz niciodată. Călătoriseră păpuşile mii de kilometri ca să ajungă la noi, nici nu vreau să mă gândesc cum reuşise tata să le aducă acasă în vremurile alea, însă nu şi-au servit niciodată scopul. Erau ridicate uşor, doar atunci când se ştergea praful de sub ele.

După ani, când se învechiseră şi am hotărât că nu mai făceau cinste vitrinei, le-am dat jos. Timpul le măcinase atât de rău, încât s-au sfărâmat sub atingerile noastre. Am întrebat-o pe mama de ce nu ne lăsase să ne jucăm cu ele. Mi-a spus că aşa era atunci, că aşa făcea toată lumea. Am simţit regret în vocea ei, am simţit că îi părea rău că ne refuzase plăcerea asta, doar ca să fie în rând cu lumea.

Mersul cu turma n-a fost niciodată potrivit pentru mine, iar dacă vreodată mi-o veni să închid ochii şi să fac lucrurile într-un anume fel, orbeşte, doar pentru că aşa le face toata lumea, aunci o să-mi amintesc de cele două păpuşi. Una albastră şi alta roz. Şi de regretul din vocea mamei.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Pelerina

iun4 (168)

Întotdeauna i-a fost teamă de zgomotele puternice. Adică, la asemenea nivel, încât nici acum, la aproape doi ani şi zece luni, nu putem da cu aspiratorul decât dacă ea nu e acasă. Lesne de înţeles bormaşina, flexul, drujba, maşina de tuns iarba, toate intră în aceeaşi categorie, a uneltelor care fac zgomote teribile, de-mi bagă copila în sperieţi. Ba când era mai mică, se speria şi de sunetul unui suflat de nas.

Cu răbdare, ne-am conformat şi adaptat la situaţie, după ce o perioadă am tot încercat s-o convingem zgomotele sunt întradevăr deranjante, dar nu-i fac rău. E adevărat pe măsură ce trece timpul, unele zgomote n-o mai sperie atât de tare, altele însă, au acelaşi efect terifiant asupra ei.

Unul din sunetele care o sperie rău, e cel produs de o Dacie veche, ce aduce muncitorii la casa de vizavi, aflată în construcţie. E un model vechi, nu ştiu spun din ce an, nu pricep, însă face un zgomot infernal, de scoală toată strada, la fiecare sosire şi plecare. Muncitorii vin dimineaţa devreme şi întorc maşina fix sub geamul lui Iris.

Huruie, scuturându-se din toate încheieturile, se îneacă scuipând gaze şi fum prin ţeava de eşapament, apoi, cu un troncănit zdravăn, se opreşte. Uitândute la ea, te aştepţi se dezmembreze în bucăţi şi bucăţele, la cât chin pare ducă în ea, biata rablă. Însă nu, ea îţi înşeală aşteptările şi îţi prezintă mai apoi aceeaşi scenă şi la plecare.

De cele mai multe ori, o auzim când pleacă în pauza de prânz şi se întoarce, apoi seara, când merge la culcare. De obicei suntem în curte când se întâmplă sosirile şi plecările astea, iar Iris se sperie de-a binelea. Mi-e greu s-o văd aşa, cu ochii măriţi, precipitându-se, neştiind dacă fugă în casă sau mi se arunce în braţe, conştientă în momentul în care muncitorii se urcă în maşină, zgomotul e inerent. O iau în braţe şi o strâng tare, şoptindu-i iar şi iar la ureche, sunetul ăla puternic n-o poate răni, o ţin acolo până trece, mama e lângă ea.

Visând de ceva vreme lăfăi într-o cadă plină cu apă, întruna din dimineţi, m-am trezit mai devreme şi am purces către baie. Unde m-am bălăcit o vreme, aşa cum îmi dorisem. Fix când îmi şamponam părul (hai măi Murphy, ce naiba!) am auzit motorul Daciei. Oh nu, vezi se trezeşte Iris, mi-am zis. Ceea ce s-a şi întâmplat. Plângea de mama focului, trezită de hurducăiala maşinii, buimacă, fără găsească acolo ca să se refugieze la pieptul meu.

Am ieşit aşa cum eram, pereche veritabilă a lui Adam, cu părul plin de spumă, mi liniştesc rapid puiandra. Intrată în panică, cu părul vâlvoi, mi s-a aruncat în braţe. Am udat-o leoarcă, însă nu s-a supărat. Nici măcar n-a observat starea în care aflam, decât după ce maşina s-a oprit.

Am decis nu se mai poate aşa şi am luat măsuri.
Am profitat maxim de faptul se joacă tot timpul cu o pelerină, punânduşi-o pe umeri, apoi spunându-ne ea e Elsa sau Ana, în funcţie de toane. I-am zis pelerina e una magică şi atunci când o poartă, zgomotul nu are nicio putere asupra ei şi nu o poate deranja. A părut intrigată, însă curioasă şi dispusă încerce. Aşa la următoarea sosire a maşinii, s-a învelit în magia pelerinei, şi ce vezi, n-a mai fugit în casă.

Zgomotul i se pare mai suportabil acum, când se înveleşte cu pelerina şi e încântată are la dispoziţie magia asta, pe care ea o poate controla. De-atunci ţinem pelerina la îndemână atunci când stăm în curte şi astfel copila nu se mai simte neputincioasă în faţă maşinii negre.
Astfel, scor: Mama 1- Dacia 0. In your face, rablă!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Curtea fără frică

Jun3 (115)

Ieri n-am avut chef să o duc în parc. Însă ea nu s-a supărat deloc pentru că a alergat în curte. Doamne, cât mi-am dorit curtea asta, cât am visat la ea. Curte cu iarbă. Cu câine. Şi cu măcar un copil care să zburde în ea. Clasic şi fără imaginaţie, ai putea spune, aşa-i? Adevărul e însă, că zău nu-ţi trebuie mai mult că să fii măcar puţin fericit.

Priveam ieri la copila asta a mea cum alerga după un fluture (care între noi fie vorba, cred că era de fapt molie) şi după două vrăbii, gândindu-mă cât de incredibil e că le am. Curtea, şi câinele, bărbatul şi copilul. N-apuci să faci mulţi paşi dintr-o parte în alta a curţii noastre, e mică şi nu încap multe în ea, dar o avem, e a noastră.

Pe alocuri iarba se usucă, din cauza că Ozzy face pipi pe ea, dar nici măcar nu ne supărăm. Aruncăm nişte seminţe de gazon, udăm bine, şi lăsăm regretele pentru chestii mai importante. Dimineaţa îmi pot bea cafeaua cu lapte afară, în timp ce Iris se joacă cu nisip, trage de mine să pictăm împreună, îmi pregăteşte o reţetă cu sclipici colorat, aleargă sau se dă cu trotineta. Şi mă gândesc cât de frumoasă e viaţa în forma asta simplă şi rudimentară. Dacă îţi dai voie să-i vezi frumuseţea.

Era o vreme în care nu credeam că voi trăi zile ca cea de ieri, o vreme în care credeam că nu merit să le trăiesc. Viaţa asta era pentru alţii, nu şi pentru mine. N-aş fi putut spune de ce nu meritam şi eu să-mi petrec zilele fix aşa cum îmi doream, însă aveam grijă să mă autosabotez cu regularitate.

Vedeam în oglindă o femeie care nu făcea destule niciodată, care se temea prea mult de necunoscut, de oameni, care trăia într-o frică permanentă. Frica izolează. Frica paralizează. Iubirea de sine nu poate fi atinsă niciodată, când laşi teama să pună stăpânire pe tine.

Era o vreme când mă uităm în viitor şi nu vedeam nimic acolo. Nici rău, dar nici bine. Vid. Beznă. Abia când am tras aer în piept şi mi-am înfruntat demonii, abia atunci au începutu zilele mele să se coloreze.
Revine uneori teama, mi se agaţă câteodată de câte un colţ de fustă sau o găsesc pe fundul unei genţi, ştiu că o voi avea tovarăş de drum până la capăt. Dar acum, îndrăznesc să mă iau la trântă cu ea, când încearcă să-mi spună ce să fac, sau că nu merit să mă bucur de ce am.

Curtea e plină de jucării, Ozzy stă tolănit la soare, M îşi mănâncă micul dejun, iar Iris e sub masă şi mă trage de picioare, dovadă că am o familie. În spatele mele se aşterne covorul verde de iarbă, cu petele lui uscate, dovadă că un câine ne bucură zilele. Le merit pe toate şi azi, şi mâine, şi-n oricare altă zi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.