Îmi amintesc și acum, mometul în care, însărcinată fiind cu Iris, mi-am dat seama că eu port în burtă un copil adevărat, pe care va trebui să-l nasc și să-l cresc, fie că eram pregătită, fie că nu. Că nu-i vreo glumă sau joacă la mijloc. Nu mă acuzați de inconștiență, pentru că a fost o sarcina dorită și planificată, însă creierul funcționează după căi misterioase uneori.
Momentul exact în care am înțeles pe de-a-ntregul măreția evenimentului ce urma să ne schimbe viețile pentru totdeauna, a fost când mama mi-a zis veselă:
– Peste patru luni îți vei ține copilul în brațe.
Îmi aduc aminte exact că părinții mei erau în vizită la noi, că era Paștele și îi dusesem la slujba de Înviere, la biserica catolică. Ajunsesem fix când se terminase totul, pentru că plecasem prea târziu de acasă. Ne-am urcat înapoi în mașină și mama a zis propoziția de mai sus.
Cumva, deși deja mă rotunjisem nițel, deși deja Fasolică lovise (da, și Iris a avut nume de mâncare în burtică), eu nu cuprinsesem până atunci cu toată mintea, că urma să devin mamă. Mda, aș putea spune că m-am prins de-a dreptul, abia când eram însărcinată în luna a cincea.
Îmi amintesc exact sentimentul de panică pe care l-am trăit atunci. Nu sunt pregătită, nu, nu sunt deloc pregătită, asta îmi trecea prin cap. Îmi amintesc că mi-au dat lacrimile, că inima îmi bubuia în piept și că tâmplele îmi pulsau ritmic. Peste patru luni urma să dau naștere unui copil nou-nouț.
Îmi aduc aminte și chipul mamei, pe care se zugravise o surprindere firească. Nu înțelegea de ce reacționez așa. Nici eu nu înțelegeam prea bine de ce simțeam așa. Abia așteptasem să rămân însărcinată și îmi doream din tot sufletul copilul, iar acum mă trezeam deodată paralizată de frică. Nu știam ce urma, viitorul era o necunoscută la momentul respectiv, așa că am dat vină pe asta. Am avut totuși nevoie de câteva zile ca să mă liniștesc atunci, însă în cele din urmă, a trecut.
Acum, la a doua sarcină, știu ce urmează să se întâmple. Nu pot afirma că mi-e teamă de rolul de mamă. De asta nu, pentru că fac practică de patru ani, cu un copil care a fost plin de energie din prima zi. Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o din punctul asta de vedere, este că nu trebuie să am așteptări. Că e mai înțelept să iau și să accept totul așa cum vine.
Acum însă, trăiesc un alt soi de panică. Cea a operației cezariene. Acum știu cum decurge, îmi amintesc totul în detaliu. Sunt aproape de a cincea lună de sarcină, și din nou, parcă urmând un șablon, se instalează frica. Între burtă și momentul în care îl voi ține pe Zmeurică în brațe, stă nașterea. Operația cezariană. E inevitabilă și necesară. E un dat că trebuie să se întâmple.
Îmi amintesc fiecare detaliu. Sala de operație în care era foarte rece. Injecția. Faptul că imediat după injecție, nu-mi mai simțeam picioarele și am avut nevoie de ajutor ca să mă întind. Asistența care pregătea iodul. Paravanul verde din fața mea, care mă împiedica să văd ce fac medicii. Medicul meu și încă unul pe care nu-l mai văzusem niciodată până atunci. Frigul. Frica. Gândurile care-mi fugeau de la ce mi se întâmpla atunci. Medicii care vorbeau de-ale lor. Frigul. Senzația teribilă că se trag lucruri din mine. Ochii care mi se închideau. Asistenta care îmi zicea să nu-mi mai mișc capul. Așteptarea. Sentimentul că nimic nu va mai fi la fel. Frica.
Un copil plângând. Nedumerirea care a urmat. Asistenta care era la capul meu, pe partea stânga și ținea ceva în brațe. Ce? E copilul meu? Chiar am un copil? E al meu? Pe ăsta l-ați scos din mine? El plânge așa sau eu? Frigul. Doctorii vorbind. Cineva spunând cuiva “felicitări“. O fi ziua cuiva, mă gândeam. Nu, nu, mie îmi adresează felicitări. Bravo mie, adică. Am născut. Copilul meu e aici. E bine, întreb eu cât de tare pot? Nu e nici o asistentă lângă mine. E bine, întreb iar? Este, răspunde o voce care nu știu cui îi aparție. Nota zece. Abia s-a născut și deja primește note, mă gândeam. Nu-mi mai e frică. A trecut, e bine, am adus-o pe lume, am făcut treabă bună. Îmi vine să plâng, mă simt singură. Aș vrea să fie cineva aici lângă mine. M, mama sau sora mea. Să mă țină cineva de mână.
Infirmierele care mă curăță, picioarele mele pe care le ridică în poziții ciudate. Sângele. Frigul. Expunerea. Goliciunea. Sentimentul de jenă când infirmierele se chinuie să mă mute de pe masa de operație pe targă. Drumul spre salon, chipul îngrijorat al lui M.
Îmi amintesc totul de parcă a fost ieri. Acum știu ce urmează. Durerea. Cât de greu mi-a fost să mă ridic în picioare, a doua zi. Balta de sânge care mi s-a format la picioare, imediat ce m-am ridicat. Asistenta care striga : așezați–vă, așezați-vă acum, imediat. Cămașa de noapte galbenă, plină cu sânge. Durerea. Mersul cocoșat. Senzația că se desface operația, la fiecare pas.
Zilele astea mă lupt cu amintirea operației. Știu că asta urmează. Been there, done that. Și totuși, nu mă pot lăuda cu vreo izbucnire curajoasă. Probabil că va trece și blocajul asta în câteva zile. Așa sper. Până atunci însă, o să îmi dau voie să fiu fricoasă. Azi mai mult decât ieri, mâine poate mai puțin decât azi.
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
