Atunci când am scris articolul despre complexul meu din liceu, sora mea trăgea concluzia că blogul ăsta e ca un soi de terapie pentru mine. M-am gândit la asta mai apoi. Poate că e, poate că doar uneori, poate că datorită blogului mi-e doar mai uşor să mă exprim şi pot atinge subiecte pe care altfel n-aş şti cum, căci pentru mine, abia în scris lucrurile capătă sens şi devin mai clare.

Am început să scriu fără să mă gândesc pentru cine o fac, aşa, fără adresă. Apoi, când uneori statisticile de pe blog îmi arătau cifre surprinzător de plăcute, am început să mă îngrijorez. M-am tot întrebat cine o sta să citească cuvinte şi fraze înşiruite de mine, în afară de mama, tata, M şi soră–mea. Îmi imaginam cum necunoscuţi îmi citesc articolele şi mă întrebam ce iau ei de-acolo, cu ce rămân după vizita pe-un dosar de mamă anonim. Nici acum nu am răspunsul la întrebarea asta, nu ştiu nici acum dacă blogul asta ajută pe altcineva, în afară de mine. Dacă vă ajută în vreun fel, vă rog, ridicaţi mâna, subsemnata ar aprecia.

Blogul are notă personală puternică pentru că nu pot scrie decât despre ce ştiu, despre ce mi se întâmplă şi despre ce văd. Nu pot şi nu vreau să pretind că modul în care alegem noi să o creştem pe Iris e cel mai bun, sau că nu există altă cale decât a noastră. Nu dau sfaturi şi reţete despre cum se cresc copiii şi chiar dacă acesta e dosarul unei mame, iar subiectele în ton cu numele blogului, acesta nu este unul de parenting.

Ştiu că trendul e altul, că se scrie mult despre subiecte care tind să se viralizeze uşor, că acestea se repetă constant, dar nu asta îmi doresc pentru blog. N-o să mă apuc să vă spun aici că scriu ca să fac lumea în care trăim un loc mai bun pentru alte mame, nici nu-mi imaginez că fără scriitura mea n-o să mai răsară soarele, nici că fiecare comentariu fain pe care-l primesc mă face să continui cu orice preţ. Lucrurile sunt de fapt mai simple de-atât. Scriu pentru că–mi place. Îmi place şi că mă citesc oameni, nu-s ipocrită să nu recunosc. Uneori mă citesc mai mulţi, alteori mai puţini, câteodată chiar foarte puţini.

Însă chiar şi aşa, mie tot îmi place să scriu. N-o fac într-un jurnal pe care să-l ascund sub pat sau dulap, nici într-unul cu coperţi groase, sau ferecat cu un lacăt mic şi delicat. Nu, jurnalul meu de mamă e la vedere. Pentru familie, pentru Iris, ca ea să ştie c-am iubit-o şi atunci când a fost greu, e pentru mine şi M, dar vă primesc cu drag şi pe voi oricând vreţi să–mi treceţi pragul.

Eu o să dau în continuare din casă, o să vă scriu despre noi şi despre ce mai facem, despre ce văd şi despre ce simt. O să vă plimb în trecut, sau poate prin sufrageria mea, o să fiu serioasă uneori, alteori o să vorbesc aiurea, o să fiu furioasă şi poate veselă câteodată, însă întotdeauna o să păstrez o limită, pentru ca membrii familiei să nu se simtă vreodată lezaţi de ce scriu eu.

Va mulţumim că ne citiţi, suntem flataţi de vizitele voastre, mai poftiţi şi altădată! 🙂
La mulţi ani, Dosar de Mama!

Când ne îndreptăm spre casă, la întoarcerea din parc, uneori o luăm pe alt drum decât pe cel obişnuit. Venim uşor pe malul lacului, eu împingând de cele mai multe ori o tricicletă goală, cu Iris ţopăind şi alergând pe lângă mine. Facem pauze multe, pentru că e mereu ceva de studiat, câte-o floare sau o piatră cu formă interesantă, o gâză sau un fluture. Iris îmi arată avioane pe cer sau poate o maşină verde, un copil cu o morişcă-n mâna, sau altul în cărucior.

Vorbeşte fără oprire, descriind ce vede şi punându-mi întrebări felurite. De ce e apă în lac, de ce e cerul albastru, de ce floarea are  petalele, de ce trebuie să purtăm încălţăminte, de ce tricicleta are trei roţi, de ce mama, de ce ai ochelari, de ce am eu părul creţ, de ce fetiţa din parc s-a dat în leagăn, de ce, de ce?
Încă emană mult entuziasm pentru tot ce vede şi aude în jur, iar lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure.

Ajungem la balta mică de lângă lac, un loc în care uneori mai întâlnim şi câte un pescar rătăcit, care priveşte lung la pluta undiţei din apă. Parcăm tricicleta, eu îmi sprijin coatele de balustrade metalică, iar Iris ţinându-se de zăbrele, îşi sprijină bărbia.
– Unde-i boasca, mama?
– Ssssst, îi spun eu. Trebuie să şoptim, altfel n-o să vedem nici o broască.

Chicoteşte, apoi şuşoteşte:
– Mama, unde e boasca aia veide?
– Uite acolo e o broască mai mare. O vezi? Şi lângă ea mai sunt câteva mici.
– Nu văăăăd. Unde e boaşteie mai mici?
– Sunt acolo, uite-le lângă băţul ăla mare.
– Boaşteieeeee mici, vă văăăăd.

Broaştele mititele se împrăştie care încotro, iar broasca cea mare începe să înoate cu mişcări leneşe către o frunză. Orăcăie de-acolo, fără să ne bage pe noi în seamă.
În apă se văd mormoloci şi împreună cu Iris, încercăm să-i numărăm.
– Zeţe, unspezeţe, doispezeţe, unspezeţe.
– Iris, uite acolo e un şarpe. Acolo, acolo.
– Doispezeţe boaşte sunt acoio în apă.
– Da, dar ai văzut şarpele? o întreb eu entuziasmată
– Boaşteie de ce sunt veizi, mama?

Stăm acolo, lipite de balustradă, până când ne săturăm de orăcăiala tot mai sonoră a broaştelor, apoi pornim mai departe spre casă. Iris se urcă în tricicletă şi tace o bucată de drum. Eu o împing şi mă uit în jur. La oameni şi copaci, maşini şi câini vagabonzi. Ne îndreptăm spre casă unde vom mânca prânzul împreună, apoi Iris va adormi cu orăcăit de broaşte în gând.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Vecina care stă la câteva case distanţă, are vreo cinci câini comunitari la poartă şi încă doi de rasă în curte. Cei din faţa casei aleargă după maşini, latră la biciclişti şi copii, o splendoare, ce să mai.

Uneori, unul din câinii comunitari, unul alb, vine la gardul nostru să îl provoace pe Ozzy. Atunci, dulăul meu o ia razna, i se măresc ochii, buzele i se ridică şi-i arată adversarului nişte colţi mari şi albi, apărându-şi teritoriul.

Latră pe un ton care-mi ridică părul în cap, saliva îi curge din gură, are corpul ţeapăn şi încearcă să-şi domine adversarul cu postura rigidă. Celălalt câine nu se lasă nici el mai prejos şi uite-aşa se latră de mama focului unul pe altul, printre zăbrelele gardului, până reuşesc să-mi trezească copilul de multe ori.

Ozzy se frustrează teribil că celălalt câine îl provocă şi că n-are cum ajunge la el să-l înveţe minte niţel. Aşa că, într-o zi, pe când Iris îşi bea laptele în casă, i-am auzit iar pe cei doi latrându-se. Am ieşit afară ca să-l alung pe cel alb, când am observat că Ozzy îşi prinsese capul pe sub gard, între două bare metalice.

Încercase să-l prindă măcar puţin pe câinele alb şi în încercarea de a-l înhăţa, rămăsese blocat. Acum, e bine să ştiţi că Ozzy are un grumaz lat şi puternic, nu tocmai uşor de manevrat atunci când e prins în capcane din-astea.

Adversarul plecase, însă lupul meu stătea acum întins pe burtă, scheunând şi smucindu-şi capul cu tot cu gard, din când în când. L-am mângâiat uşor pentru că tremura speriat. Am înţeles repede că nu-i pot trage capul de acolo şi am evaluat situaţia.

Era prea agitat ca să iasă singur, pe principiul “dacă a intrat, poate să şi iasă”. Cea mai bună soluţie ar fi fost să scot gardul din balamale ca să iasă dulăul de-acolo, însă nu mi-s întocmai vreo forţoasă, iar gardul e metalic.

Aşa că l-am sunat pe bărbatul casei, care abia plecase de vreun sfert de ceas.
– Hai că mă întorc din drum, a zis el. Între timp, stai lângă el şi linişteşte-l. Nu-l lăsa singur.
Nu intenţionam să plec de lângă el oricum, aşa că am instruit-o pe Iris să rămână acolo unde era, cu o carte în mână, ca să nu se sperie de faptul că Ozzy se tânguia şi că era evident că-l doare.

M-am aşezat în fund lângă el, l-am mângâiat şi i-am vorbit cum o făceam atunci când era căţeluş, doar un ghemotoc de blană mic şi negru. I-am povestit ce urât miroasea când ni l-a adus domnul de la Sighişoara, cum apoi l-am dus puţin pe plajă şi cum ţopăia nedumerit pe nisip. Cum cu M, ne-am indrăgostit de el iremediabil, pe viaţă, de cand l-am văzut prima dată.

I-am amintit cum ne capsa picioarele dimineaţa, în timp ce încercam să ne punem şosetele, cu dinţii ascuţiţi ca nişte ace mici. Cum îl trezea pe M, atingându-l cu nasul rece pe spate. Cum plecam la serviciu, dar mintea îmi rămânea acasă la el.

Cum alergăm împreună prin curte şi cum ne plimbam în fiecare zi. Mi-am lipit capul de al lui şi i-am şoptit cât de rău îmi pare că acum nu mai am timp şi pentru el, i-am cerut iertare că nu-l pot duce la plimbare cum o făceam mai demult, că nu-i mai perii blana la fel de des.

N-a mai scheunat Ozzy, nu s-a mai zbătut. M-a lăsat să-mi odihnesc capul pe el şi l-am simţit relaxându-se. Stăteam aşa, femeie în toată firea întinsă pe placa de beton de lângă poartă, cu câinele prins în gard, copila privindu-ne prin geam şi bărbatul undeva pe drum, grăbindu-se acasă.

L-am mai mângâiat o vreme, până când calm şi natural, şi-a tras capul dintre zăbrele, de parcă nu s-ar fi chinuit fără success s-o facă în ultimele douăzeci de minute. M-a lins, iar eu mi-am aruncat braţele în jurul grumazului gros şi mi-am afundat faţa în blană deasă. Iris bătea din palme fericită că pe Ozzy nu-l mai doare.

L-am sunat pe M să-i spun că s-a rezolvat, să nu se mai întoarcă acasă.
– Oh, ce bine. Bietul blănos, a zis.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

O parte din copilărie mi-am trăit-o în comunism. Aveam opt ani la revoluţie. Sora mea e născută cu câţiva ani înaintea mea, aşadar a trăit şi mai mult în perioada aia. Nu, n-aveam multe jucării sau haine, nu mâncam dulciuri prea des, clasicele portocale nu le vedeam decât la Crăciun cu puţin noroc, iar banane am mâncat prima dată abia după revoluţie. Erau verzi, le ţineam pe dulap şi aşteptam să se coacă, fără să ştim exact cum ar trebui să arate odată ce se coceau.

Rodeam Gumela sfărâmicioasă, adunam bombonele Cip cu un deget umezit inainte sa le bag in gură şi fugeam sa îi cumpăr lui tata ţigări Carpaţi, de la domnul în scaun cu rotile, căci le vindea lângă cofetărie. Ţineam cu ceilalţi copii din catier rândul la Alimentară când aduceau ulei, cu fundurile pe coşuri din schelet metalic, învelit în plastic colorat. Nu-mi amintesc să fi suferit lipsuri deşi am crescut în familie modestă. Nu-mi amintesc să fi plâns că nu aveam nu ştiu ce jucărie sau că nu primeam ciocolată. Pur şi simplu nu aveam tristeţi de felul ăsta.

Un lucru însă îl regret şi astăzi.
Tata lucrase timp de un an în altă ţară şi ne adusese de acolo câte o păpuşă. Mie şi soră-mii. Mari tare erau păpuşile astea, cam cât un copil de  doi trei ani era una. Frumoase cu spume.

Aveau desenaţi ochi mari şi buze roşii, bujori în obrăjori pe tenurile lor albe, îţi era mai mare dragul să le priveşti. Una dintre păpuşi era îmbrăcată în albastru, cealaltă în roz. Niciunul din copiii cunoscuţi nu mai avea aşa minunăţii, chestie care mie mi se părea de-a dreptul spectaculoasă şi specială. Toate bune şi frumoase, însă păpuşile astea, odată aduse, au fost aşezate în câte un capăt al vitrinii de culoare maro închis, din sufragerie.

Mare ne-a fost dezamăgirea când am înţeles că da, erau într-adevăr ale noastre, însă nu ne puteam juca cu ele. Prea erau speciale, prea cu moţ şi prea mari ca să le stricăm jucându-ne cu ele. Aşa că stăteau păpuşile astea ale noastre acolo, cocoţate pe vitrină, cu ochii lor rotunzi fixând peretele din faţă, zi după zi, an după an, fără să le smotocească sau mângâie mână de copil.

Când aveam musafiri noi, care nu mai fuseseră la noi acasă până atunci, inevitabil, întrebau:

– Vai, dar ce păpuşi frumoase aveţi voi! Care e a ta?
– Aia roz! răspundeam eu mândră.
– Aha, aia albastră e a sora-tii?
– Da, ziceam eu.

Le şi botezasem cu soră-mea, însă nu-mi amintesc ce nume le dădusem. Însă ştiu sigur că niciodată nu le-am dat jos de-acolo, chiar dacă părinţii mei nu erau acasă. Practic, nu m-am jucat cu păpuşa mea roz niciodată. Călătoriseră păpuşile mii de kilometri ca să ajungă la noi, nici nu vreau să mă gândesc cum reuşise tata să le aducă acasă în vremurile alea, însă nu şi-au servit niciodată scopul. Erau ridicate uşor, doar atunci când se ştergea praful de sub ele.

După ani, când se învechiseră şi am hotărât că nu mai făceau cinste vitrinei, le-am dat jos. Timpul le măcinase atât de rău, încât s-au sfărâmat sub atingerile noastre. Am întrebat-o pe mama de ce nu ne lăsase să ne jucăm cu ele. Mi-a spus că aşa era atunci, că aşa făcea toată lumea. Am simţit regret în vocea ei, am simţit că îi părea rău că ne refuzase plăcerea asta, doar ca să fie în rând cu lumea.

Mersul cu turma n-a fost niciodată potrivit pentru mine, iar dacă vreodată mi-o veni să închid ochii şi să fac lucrurile într-un anume fel, orbeşte, doar pentru că aşa le face toata lumea, aunci o să-mi amintesc de cele două păpuşi. Una albastră şi alta roz. Şi de regretul din vocea mamei.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ieri n-am avut chef să o duc în parc. Însă ea nu s-a supărat deloc pentru că a alergat în curte. Doamne, cât mi-am dorit curtea asta, cât am visat la ea. Curte cu iarbă. Cu câine. Şi cu măcar un copil care să zburde în ea. Clasic şi fără imaginaţie, ai putea spune, aşa-i? Adevărul e însă, că zău nu-ţi trebuie mai mult că să fii măcar puţin fericit.

Priveam ieri la copila asta a mea cum alerga după un fluture (care între noi fie vorba, cred că era de fapt molie) şi după două vrăbii, gândindu-mă cât de incredibil e că le am. Curtea, şi câinele, bărbatul şi copilul. N-apuci să faci mulţi paşi dintr-o parte în alta a curţii noastre, e mică şi nu încap multe în ea, dar o avem, e a noastră.

Pe alocuri iarba se usucă, din cauza că Ozzy face pipi pe ea, dar nici măcar nu ne supărăm. Aruncăm nişte seminţe de gazon, udăm bine, şi lăsăm regretele pentru chestii mai importante. Dimineaţa îmi pot bea cafeaua cu lapte afară, în timp ce Iris se joacă cu nisip, trage de mine să pictăm împreună, îmi pregăteşte o reţetă cu sclipici colorat, aleargă sau se dă cu trotineta. Şi mă gândesc cât de frumoasă e viaţa în forma asta simplă şi rudimentară. Dacă îţi dai voie să-i vezi frumuseţea.

Era o vreme în care nu credeam că voi trăi zile ca cea de ieri, o vreme în care credeam că nu merit să le trăiesc. Viaţa asta era pentru alţii, nu şi pentru mine. N-aş fi putut spune de ce nu meritam şi eu să-mi petrec zilele fix aşa cum îmi doream, însă aveam grijă să mă autosabotez cu regularitate.

Vedeam în oglindă o femeie care nu făcea destule niciodată, care se temea prea mult de necunoscut, de oameni, care trăia într-o frică permanentă. Frica izolează. Frica paralizează. Iubirea de sine nu poate fi atinsă niciodată, când laşi teama să pună stăpânire pe tine.

Era o vreme când mă uităm în viitor şi nu vedeam nimic acolo. Nici rău, dar nici bine. Vid. Beznă. Abia când am tras aer în piept şi mi-am înfruntat demonii, abia atunci au începutu zilele mele să se coloreze.
Revine uneori teama, mi se agaţă câteodată de câte un colţ de fustă sau o găsesc pe fundul unei genţi, ştiu că o voi avea tovarăş de drum până la capăt. Dar acum, îndrăznesc să mă iau la trântă cu ea, când încearcă să-mi spună ce să fac, sau că nu merit să mă bucur de ce am.

Curtea e plină de jucării, Ozzy stă tolănit la soare, M îşi mănâncă micul dejun, iar Iris e sub masă şi mă trage de picioare, dovadă că am o familie. În spatele mele se aşterne covorul verde de iarbă, cu petele lui uscate, dovadă că un câine ne bucură zilele. Le merit pe toate şi azi, şi mâine, şi-n oricare altă zi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.