Lastocika are norocul de a fi adoptată de Tamara Pavlovna, o rusoaică singură, la vârsta de șapte ani, dintr-un orfelinat sătesc și este adusă de femeie la Chișinău, unde doarme pentru prima dată în mijlocul patului, întocmai ca o bomboană în învelișul său foșnitor și se trezește dimineață având mamă pentru întâia oară în viață. Lastocika descoperă în casa Tamarei o lume nouă, un loc în care lumina parcă erupe din obiecte, unde mănâncă pâine, unt și miere până o doare în partea stânga, unde ceaiul are miros și camera e caldă.

Rusoaica îi cumpără fetei haine noi și devine pentru o vreme centrul universului pentru mica orfană. O învață alfabetul rusesc, o învață și despre bani, însă cel mai important lucru e să o învețe să vorbească rusește, căci „fără ea (limba rusă) te vei prăpădi”, îi spune. Șapte cuvinte pe zi, nici mai multe, nici mai puține, șapte cuvinte pe care Lastocika să le învețe corect, atât îi cere Tamara. Iar atunci când fata greșea, „și greșeam mereu”, Tamara o pedepsea cu un bobârnac dureros în frunte.  

În curtea dintre blocuri, Lastocika află despre o existență la comun cu locatarii blocului și vecinii ei, oameni simpli și feluriti, moldoveni, evrei, ucraineni, ruși, oameni cu ocupații lumești, care împart bomboane copiilor, spală rufe, pun conserve, cresc copii, femei singure ce vând plăceri trupești bărbaților, iar fata îi simte pe toți ca pe o familie mare, mereu la îndemână.   

Tamara Pavlovna nu e întocmai o mamă înțelegătoare și răbdătoare, descoperă în curând Lastocika. Insistă ca față să vorbească rusește și încearcă să o învețe cuvinte noi, în timp ce traversează Chișinăul în căutare de sticle, pe care le spală și apoi le vinde. Asta era ocupația Tamarei, era sticlăreasa, iar acum, pesemne că Lastocika era și ea una. Bobârnacele în frunte erau uneori înlocuite cu palme peste gură, pedepse aplicate pentru cuvinte rusești rostite greșit, iar atunci când fata reproducea corect cuvintele, Tamara o răsplătea cu suc de mesteacăn cumpărat cu douăzeci de copeici.

Limba rusă devine astfel un instrument de tortură pentru Lastocika, „frumos, însă plin de cruzime”, gândea ea. Deși în minte reușea să le pronunțe clar, pe gură îi ieșeau sunete stâlcite, și atunci Tamara îi înroșea din nou fruntea, până când faata își înfigea unghiile în pulpe, „astfel că durerea se simțea în mai multe locuri deodată”.

Acum rusoaica nu-i mai era doar salvatoare și mamă, ci despot. Tamara o învață pe Lastocika să bea, să caute, să care și să frece sticlele murdare până i se înroșeau mâinile și toartele sacoșelor îi tăiau umerii. Rusoaica adună copeică lângă copeică, rublă lângă rublă, e avară și deși Lastocika știe că Tamara are bani mulți, aceasta nu își cumpără sieși nimic, niciodată.

Lastocika se întreabă deseori de ce femeia a ales s-o ia pe ea de la orfelinat, de ce n-a luat în schimb o rusoaică, și află că directoarea o recomandase drept „cea mai răbdătoare”,  așadar știa ce se întâmpla acolo cu ea noaptea. Tamara o cumpărase, n-o luase din dragoste, nu o adusese în casa ei ca să-i dăruiască o viață nouă, nu, adevăratul ei scop era acela de a avea ajutor cu adunatul și spălatul sticlelor. Lastocika le vorbește în gând părinților care au abandonat-o, îi ceartă și îi cheamă, se întreabă și tânjește la ei deseori. „În ce limbă să vă caut? În ce limba să vă iert”? se întreabă ea.

Când vine timpul să meargă la școală, Lastocika alege școala moldovenească, nu pe cea în limba rusă, iar pentru această alegere, femeia o bate până obosește simțindu-se trădată și o numește cățea ce muscă mâna care o hrănește. Limba devine astfel personaj în romanul Tatianei Tibuleac. Limba în care prunele sunt perje, în care caisele sunt abricoase, pepenii sunt harbuji, limba molodovenească, dar și limba rusă în care scria dictări până o durea mâna, iar la final, după ce își înconjura greșelile cu creion roșu, primea bătaie.

Cine e Lastocika, ce este ea, e moldoveancă sau rusoaică? Își pune aceste întrebări în mod repetat, fără însă a găși un răspuns. Tot ce știa frumos era în limba rusă, cântece, filme, desene animate, în moldovenește știa doar bancuri și ghicitori. În curtea dintre blocuri toată lumea alegea să vorbească rusa, chiar și cei care acasă vorbeau moldovenește. Chișinăul întreg părea că alege rusa, atunci când avea de ales. Lastocika traduce mereu, ba în gând, ba cu voce tare, simțind că întâi au fost pe lume cuvintele în rusește, abia apoi și în alte limbi. Traduce acum și va traduce și peste douăzeci de ani, atunci când va fi medic la București.  

Odată cu reforma glasnostului introdusă de Gorbaciov, înflorise dreptul de a vorbi liber, dreptul moldovenilor de a rosti „limba noastră” , dar care era limba lor, moldovenească sau română? Lastocika vorbea rusește peste tot, acasă, la magazin, în curtea dintre blocuri, vorbea rusă și îi plăcea, doar școala o făcea în moldovenește. Nu știa de partea cui să fie. Trăia o drama colectivă, a unei întregi generații, aceea de a nu ști cine ești și ce limba ar trebui să vorbești.

Lastocika descoperă grafia latină, diacriticile cu acoperișuri și codițe, limba asta nouă pe care o înțelegea, putea s-o citească cu literele acestea noi și care se asemăna mult cu moldoveneasca. E limba română, a aflat fata, „limba noastră”. Cum să fie și aceasta limba noastră, pentru ce mai aveau nevoie de încă una? Nu se încumeta să se considere rusoaică, iar moldoveancă nu mai voia să fie. Pendulează tot timpul între cele două limbi, între rusă și moldovenească, trăiește cofuzia acelor vremuri, permițându-ne în tot acest timp să vedem în sufletul vorbitorului moldovean.

La școală limba moldovenească începe să fie predată în limba română, elevilor li se spune s-o uite pe cealaltă, iar Lastocika crede că atâta amar de vreme a luptat degeaba pentru moldoveneasca ei. Simte că pierde tot, că-i fuge pământul de sub picioare, că nu mai are certitudini, că nu a fost niciodată dorită sau iubită de nimeni. Poate doar de prietena ei, Maricica, dar și ea a murit, la fel cum moare acum rusa și pare că piere și moldovenească. Îi mai rămâne româna, dar e grea, prea nu înțelege de ce nu se scrie „jirafă și gălăjie, geață și giozdan”.

Abia atunci când face cunoștință cu poezia lui Nichita Stănescu, Lastocika înțelege, în sfarsit, că o limbă poate fi stăpânită nu doar de frică, ci și din iubire!

Foto: Editura Cartier