Pălăria şi chiloţii

20179902_10155456346269876_163044088_n

Suntem afară. Ne îndreptăm spre parc. E cald, poate puţin prea cald. Iris nu vrea să poarte pălăria de soare şi încearcă să mă convingă că nu e necesară.
– Aiţi nu tebe păiăia că e puţină umbă.
– Da, măi Irisule, dar peste doi paşi iar e soare.
– Acoio e umbă.
– Dar prima dată trebuie să trecem de partea cu soare. Acolo îţi pui pălăria.
– Nu viau.

– Irisule, nu negociez cu tine. Îţi pui pălăria la soare. Altfel faci insolaţie.
– Ţe e isonaţie?
– Atunci când creierul şi corpul tău se încălzesc peste măsură de la soare. Ştii cum niciodată nu ne ducem la plajă la prânz?
– Da, că e soaieie pia puteinic.
– Exact. Dar chiar şi atunci când nu e atât de puternic, e important să porţi pălărie.
– Că aitfei ţe se intâmpă cu gheieiu meu?
– Creierul, măi Irisule, nu greierul. Se încălzeşte prea tare. Şi atunci te poate durea capul, te poţi simţi rău şi vomita.

Judecă îndelung.
– Mama, în jungă, Mowgli de ţe n-aie păiăie?
– Păi, în junglă sunt mulţi copaci şi e umbră cam peste tot. Aşa că nu prea are nevoie Mowgli de pălărie.
– Şi Mowgli de ţe n-aie iochiţă? De ţe stă numa în chioţi?
– Mowgli e băieţel, iar băieţeii nu prea poartă rochiţe.
– De ţe?

– Păi imaginează-ţi tu cum ar putea Mowgli să sară din creangă în creangă, cu rochiţă pe el. Cred că l-ar încurca teribil.
– Chioţii nu-i încuică pe Mowgli.
– Bănuiesc că nu.
– Viau şi eu să stau în chioţi ca Mowgli.
– Nu se poate. Tu nu eşti în junglă.
– Te iog mama, să stau în chioţi. Te iog, uite îmi pun păiăia dacă mă iaşi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

“Dosar de Mamă” împlineşte doi ani!

jul1 (43)

Atunci când am scris articolul despre complexul meu din liceu, sora mea trăgea concluzia blogul ăsta e ca un soi de terapie pentru mine. M-am gândit la asta mai apoi. Poate e, poate doar uneori, poate datorită blogului mi-e doar mai uşor exprim şi pot atinge subiecte pe care altfel n- şti cum, căci pentru mine, abia în scris lucrurile capătă sens şi devin mai clare.

Am început scriu fără gândesc pentru cine o fac, aşa, fără adresă. Apoi, când uneori statisticile de pe blog îmi arătau cifre surprinzător de plăcute, am început îngrijorez. M-am tot întrebat cine o sta citească cuvinte şi fraze înşiruite de mine, în afară de mama, tata, M şi sorămea. Îmi imaginam cum necunoscuţi îmi citesc articolele şi întrebam ce iau ei de-acolo, cu ce rămân după vizita pe-un dosar de mamă anonim. Nici acum nu am răspunsul la întrebarea asta, nu ştiu nici acum dacă blogul asta ajută pe altcineva, în afară de mine. Dacă vă ajută în vreun fel, vă rog, ridicaţi mâna, subsemnata ar aprecia.

Blogul are notă personală puternică pentru nu pot scrie decât despre ce ştiu, despre ce mi se întâmplă şi despre ce văd. Nu pot şi nu vreau pretind modul în care alegem noi o creştem pe Iris e cel mai bun, sau nu există altă cale decât a noastră. Nu dau sfaturi şi reţete despre cum se cresc copiii şi chiar dacă acesta e dosarul unei mame, iar subiectele în ton cu numele blogului, acesta nu este unul de parenting.

Ştiu trendul e altul, se scrie mult despre subiecte care tind se viralizeze uşor, acestea se repetă constant, dar nu asta îmi doresc pentru blog. N-o apuc spun aici scriu ca fac lumea în care trăim un loc mai bun pentru alte mame, nici nu-mi imaginez fără scriitura mea n-o mai răsară soarele, nici fiecare comentariu fain pe care-l primesc face continui cu orice preţ. Lucrurile sunt de fapt mai simple de-atât. Scriu pentru mi place. Îmi place şi citesc oameni, nu-s ipocrită nu recunosc. Uneori citesc mai mulţi, alteori mai puţini, câteodată chiar foarte puţini.

Însă chiar şi aşa, mie tot îmi place scriu. N-o fac într-un jurnal pe care -l ascund sub pat sau dulap, nici într-unul cu coperţi groase, sau ferecat cu un lacăt mic şi delicat. Nu, jurnalul meu de mamă e la vedere. Pentru familie, pentru Iris, ca ea ştie c-am iubit-o şi atunci când a fost greu, e pentru mine şi M, dar vă primesc cu drag şi pe voi oricând vreţi mi treceţi pragul.

Eu o dau în continuare din casă, o scriu despre noi şi despre ce mai facem, despre ce văd şi despre ce simt. O plimb în trecut, sau poate prin sufrageria mea, o fiu serioasă uneori, alteori o vorbesc aiurea, o fiu furioasă şi poate veselă câteodată, însă întotdeauna o păstrez o limită, pentru ca membrii familiei să nu se simtă vreodată lezaţi de ce scriu eu.

Va mulţumim ne citiţi, suntem flataţi de vizitele voastre, mai poftiţi şi altădată! 🙂
La mulţi ani, Dosar de Mama!

Mulţumesc pentru nepoate! Mulţumesc pentru verişoare!

jul2 (26)

Le cunosc pe amândouă din prima lor zi.
La prima, m-a sunat mama să-mi spună că sora mea intrase în travaliu şi că erau cu toţii la spital. La a doua, am dus-o chiar eu pe sora mea la spital, deşi ea, cu contracţii dese, insista să meargă pe jos.

Acum, în contextul ăsta, o să fac o paranteză ca să vă mărturisesc că eu îmi iubesc sora, aşa, cum să vă spun, din toată inima. Când mă gândesc la ea, mi se încălzeşte sufletul într-un fel aparte, ea fiind una din persoanele mele preferate din întreaga lume. Sunt sigură că mi-ar plăcea de ea şi dacă nu mi-ar fi soră şi aş vrea să mi-o fac prietenă. Nu ştiu dacă toate surorile mai mici se uită cu aşa drag la cele mai mari, însă eu port pentru a mea o iubire specială, şi-i mulţumesc mamei noastre că a decis să aibă doi copii.

Acesta e unul din motivele pentru care mi-aş dori încă un copil. Un frate sau o soră nu pot fi înlocuiţi de nimeni. Ei sunt familie şi prieteni în acelaşi timp. Eu şi sora mea suntem singurele persoane de pe planetă care împart acelaşi sânge. Isn’t that special? Aş vrea să aibă şi Iris parte de asta.

Dar hai că iar am făcut ditamai paranteza, căci de fapt articolul ăsta nu e deloc despre sora mea, ci despre copilele ei. Adică nepoatele mele şi verişoarele lui Iris.

În seara aia de care vă ziceam la început, cu mai mult de unsprezece ani în urmă, mama îmi spunea la telefon:
– Nu te speria, totul e bine, suntem la spital cu toţii.

Mintea mea parcă se blocase. Ce căutau cu toţii la spital? Şi de ce nu trebuia să mă sperii? Informaţia se lăsa greu digerată şi abia după câteva momente am înţeles, ca o fătucă grea de cap, că soră-mea era la spital pentru că năştea. Aaa, de asta trebuia să rămân calmă. Cine, eu calmă?

– Vai, mama, mama, a născut deja? E bine? Sunteţi bine? Vin şi eu imediat. Vai mama, chiar naşte? O să fiu mătuşa? Doamne, tu mama, o doare, aşa-i?
– Auzi, te rog să te linişteşti şi să vii la spital doar dacă reuşeşti să fii calmă.

Am decis singură că pot, deşi simţeam mii de furnici alergându-mi prin vene. Soră-mea năştea! Iar eu urma să fiu mătuşă! I-am zis taximetristului unde mă duc şi de ce, i-am zis că aşteptăm o fetiţă, că e prima nepoată, cred că i-am făcut capul calendar până am ajuns. L-am sunat pe M să-i dau vestea, însă în mod bizar, şi el mi-a zis să mă liniştesc. La spital m-am certat cu o asistentă care nu voia să mă lase să urc la etajul la care era restul familiei mele. Am avut noroc că îl cunoşteam pe medicul care ieşise pe coridor să vadă cine avea gură aşa mare, aşadar am putut să urc. Era târziu deja, se întunecase. Calmă? Cine, eu calmă?

Am văzut-o imediat după naştere, când asistenta o ducea ca pe o păpuşă, în salonul nou-născuţilor. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Sora mea născuse, ea era mamă pentru prima oară, părinţii noştri bunici, iar eu mătuşă. De la început am simţit că bebeluşa era puţin şi a mea, parte şi din mine, că eram legate cu legături fine de sânge şi de promisiuni pe care eu i le şopteam la ureche, atunci când cu teamă, o ţineam în braţe. Copilul surorii mele, mai magic de atât nu putea fi nimic.

După aproape trei ani, tot seara târziu, chiar noaptea, o lăsam pe mama cu nepoata cea mare dormind, iar eu şi tata, plecam cu sora mea spre spital. Mama noastră era albă la faţă, îngrijorarea îi era sculptată pe tot chipul. O mamă care ştia prin ce trecea fiica ei. Şi încă prin ce mai urma să treacă. Travaliu, naştere, o viaţă nouă, iubire nouă, griji şi temeri noi, bucurii nenumărate. Toate astea le vedeam atunci pe chipul mamei noastre.

De data aceasta n-am mai cunoscut nici un medic şi n-am putut rămâne acolo cu ea, însă am însoţit-o cu gândul toată noaptea. Bebeluşa nou-nouţă semăna perfect cu fetiţa cea mare. Sora mea era acum mama a doi copii, părinţii nostri bunici a două oară. Iar eu găseam din nou că totul era magic. Ştiam că urma să fie şi greu, însă tot magic mi se părea.

Le-am adus acasă din spital pe mama şi pe bebeluşă, acolo unde le aşteptau o fiică şi o soră mai mare. Clipele alea n-am să le uit niciodată. Nerăbdarea celei mari care decorase camera de bun venit cu o zi în urmă, mirarea de pe chipul ei de copil mic atunci când şi-a văzut sora prima dată, zâmbetul de pe buzele sorei mele, ochii înlăcrimaţi ai bunicilor şi mirosul inconfundabil de bebeluş.

Toate astea le-am băgat într-un sertar, în suflet. E un sertar mic, din lemn parfumat, decorat cu frunze arămii de arţar. Îi trag mânerul din fier forjat uneori şi-atunci, cu ochii minţii pot vedea din nou toată scena, pot simţi din nou bucuria aceea irepetabilă. Sentimentul că le aparţii acelor oameni, şi că la rândul lor, ei sunt ai tăi. Familia ta, haita ta de lupi, stolul tău de  păsări, grupul în care poţi fi exact aşa cum eşti.

Au crescut cele două surori. Sunt mari, frumoase şi diferite, ca ziua de noapte, ca soarele de lună. Însă sunt cele mai faine fetiţe din lume. Le iubesc cu aceeaşi iubire specială pe care înainte o simţeam doar pentru ea, pentru sora mea. În continuare simt că sunt şi ale mele, fetele mele. Poate că într-un fel, chiar sunt.
Sunt nişte verişoare implicate, iubitoare şi răbdătoare. O lasă pe Iris să-şi facă de cap cu ele, nu se supără pe ea niciodată, o pupă şi alintă şi îşi petrec timpul cu ea. Iar eu mă găsesc uneori în mijlocul lor, cu inima plină de recunoştinţă pentru minunile astea care mă înconjoară.

Mulţumesc pentru nepoate! Mulţumesc pentru verişoare!
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Sunt cea mai bună mamă

f (60).JPG

De când sunt mamă, au fost destule zile în care am crezut că nu sunt una destul de bună pentru Iris. Că nu mă străduiesc suficient, că poate alta în locul meu ar fi făcut mai bine sau mai mult, că nu am suficientă răbdare. Ştiu că nu sunt singura care simte aşa uneori. Au mamele aşa un dar să se autoflageleze, să se biciuiască singure şi să-şi caute vină, chiar şi acolo unde ea nu există. Vina asta e greu de spălat, n-o poţi şterge aşa cum o faci cu praful. Nu există cârpă destul de moale sau detergent destul de blând să o spele.

Vina că n-am născut natural, că n-am alăptat prea mult, că m-am plâns de multe, multe nopţi nedormite, că eram extenuată, că nu eram în stare să le pot face pe toate singură, că îmi doream să plec în lume fără să arunc nici măcar o privire în urma mea. S-au adunat multe, s-au îngrămădit unele peste celelalte, s-au încâlcit ca într-un ghem de aţă cu care se juca o pisică năzdrăvană.

Iar eu am înghiţit vina, am tot îndesat-o ca să fac loc alteia noi, şi alteia, şi alteia, tot aşa, până când m-am sufocat cu propria-mi mână. Şi abia atunci când am acceptat ideea că Iris n-are nevoie ca eu să fac totul ca la carte, că nu mă vrea perfectă, că vina mă aduce de spate şi fără un spate drept n-o pot căra pe copilă în braţe, abia atunci m-am privit şi din alt unghi. Eu pe mine. Eu, Simona, pe mama din mine. Mi-am întins o mână şi ne-am împrietenit. Şi ce-am văzut acolo, m-a surprins plăcut, mama din mine e chiar o persoană faină, o femeie cu bunele şi relele ei e drept, însă e o mamă prezentă.

Nu-s o mama rea, dimpotrivă. Ceva, ceva, tot oi face eu bine, de copila asta a mea râde în fiecare zi cu gura până la urechi.

Citesc poveşti peste poveşti, admir păr auriu şi rochii roz de prinţese, deşi cred că până să o am pe Iris nici n-am rostit cuvântul “prinţesă”. Not a fan, no no! Dar copilei îi plac, aşa că am învăţat să cânt “let it go” şi pot numi toate prinţesele Disney, chiar şi dacă mă treziţi în toiul nopţii.

Reacţionez şi la alt nume decât mama. Spun prezent chiar dacă sunt strigată Bagheera, Daisy, Ana, Mica Sirenă, Jasmine, Lupul cel Rău sau Purceluşul Nif-Nif, intru în jocurile lui Iris, şi jumătate din zi trăiesc în lumi fantastice, jungle periculoase sau castele din vârf de munte.

Sar şotronul cu ea în curte şi încă o mai las să intre peste mine la baie.

Răspund la toate de ce-urile, la milioane de întrebări în fiecare zi, fără s-o repezesc. Uneori la aceeaşi întrebare câteva zile la rând. De ce? De ce? De ce?

Îi fac prăjitură pufoasă de casă.

Pe trotuar nu insist să-mi dea mâna, pentru că-i creează un sentiment de puternică independenţă, chiar dacă eu stau în gardă şi ca pe ace, să nu cumva să o zbughească în stradă.

Coacem fursecuri împreună, până bucătăria ajunge să fie acoperită de o pulbere fină de făină.

Am grijă să dau cu aspiratorul când ea nu e acasă, pentru că încă îi este teamă de el.

Sunt atentă să aibă rochiile preferate curate şi pregătite de purtat, tot timpul.

Îi spun în fiecare zi c-o iubesc. Chiar şi atunci când mă supără, chiar şi în cele mai grele zile. Ea ştie că iubirea mea nu e condiţionată de comportamentul ei. E acolo pur şi simplu.

Îi dau voie să-mi poarte rochiile şi să le târâie pe jos.

O duc să-şi vadă bunicii cât pot de des.

Îi vorbesc despre fiecare membru al familiei extinse, pentru că familia e importantă.

I’m a good mom! Şi aşa eşti şi tu! Copilul meu n-are mamă ca-n reviste şi nici una ca-n cărţile de parenting. Însă are cea mai bună versiune a mea. Una care se străduieşte, una prezentă, o mamă care refuză să se mai simtă vinovată vreodată!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

English Kids Academy deschide porțile cursurilor de limba engleză pentru cei mici!

banner

English Kids Academy, divizia International House specializată în predarea limbii engleze pentru copii adăugă noi cursuri de limba engleză în portofoliu: cursuri de limba engleză destinate copiilor într 0 și 6 ani!

De ce o limbă străină de la vârste atât de mici?

„Patricia Kuhl, în studiile sale (The scientist in the crib: What early learning tells us about the mind. New York: HarperCollins), este de părere că creierul bebelusului este pregătit încă de la naștere să diferențieze între toate sunetele limbilor de pe glob. Ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi suntem pregătiți genetic să învățăm orice limbă, încă de timpuriu. Însă creierul bebelușului mai are ceva fascinant: așa numitele „abilitati statistice”.

Acestea îl ajută să determine cu rapiditate care sunt sunetele cele mai frecvent întâlnite în limba sa nativă și să scadă sau să crească sensibilitatea pentru sunetele specifice altor limbi. Practic, el va ramane fidel sunetelor limbii sale si va renunta la ceea ce nu este folosit des în limba nativă sau în alte limbi. La EKA susținem învățarea limbii engleze încă de la cele mai fragede vârste pentru că știm că se poate și mai ales, știm cum să facem asta.”, Alina Oprea, psiholog.

Expunerea la limba engleză prin intermediul muzicii și al mișcării!

Programele EKA destinate celor mai mici dintre noi au la bază muzica și mișcarea. Specialiștii familiarizează mai întâi copilul cu noile sunete și cu noul mediu, utilizând elemente care lui îi sunt familiare sau pe care le îndrăgește mai mult: filmulețe, jocuri, muzică, dans. De asemenea, la EKA este încurajat sprijinul părinților în stimularea celui mic să învețe limba engleză. Părinții participă la cursuri în cazul celor mai mici și lucrează cu ei și acasă, folosind metodele de predare din cadrul EKA. Programele EKA pentru copiii între 0 și 6 ani sunt structurate în 3 module:

Sing & Play (6 luni – 2 ani) – http://www.englezacopii.ro/sing-play- 6-luni- 2-ani/

Program conceput pentru copiii cu vârsta între 0 și 2 ani, Sing & Play stimulează dobândireade noi abilități de mișcare și abilități lingvistice. Fiecare sesiune de curs oferă o combinație de activități comune părinte-copil, oferind părintelui ocazia de a participa alături de copil la activitățile de mișcare, muzică, socializare și, în egală măsură, de a observa din umbră evoluția copilului. Cursul durează 12 luni, 2 ședințe pe săptămână, 60 minute/sedința.

Copilul participă alături de un părinte sau însoțitor, iar înscrierea se poate face oricând în timpul anului. La înscriere, se achită doar primele 8 ședințe /1 lună, după care se pot achita pachete de discount de 3, 6 sau 11 luni.

Mai multe detalii în filmul de mai jos:

Wiggle & Grow (2 – 3 ani) – http://www.englezacopii.ro/wiggle-grow- 2-3- ani/

Programul de expunere la limba engleză pentru copiii cu vârsta între 2 și 3 ani. Totul se întâmplă într-un mod super-distractiv. Lecțiile oferă o experiență de învățare bogată în muzică, copiii mici bucurându-se de activități de canto, dans, instrumente de joc special concepute pentru a promova dezvoltarea cognitivă, pentru a încuraja abilitățile sociale și câștigarea autonomiei față de părinți. Cursul durează 12 luni, 2 ședințe pe săptămână, 60 minute/sedința. Copilul participă alături de un părinte sau însoțitor, iar înscrierea se poate face oricând în timpul anului. La înscriere, se achită doar primele 8 ședințe /1 lună, după care se pot achita pachete de discount de 3, 6 sau 11 luni.

Mai multe detalii în filmul de mai jos:

Laugh & Learn (3 – 6 ani) – http://www.englezacopii.ro/laugh-learn- 3-4- ani/

Programul este destinat copiilor cu vârsta între 3 și 6 ani. Fiecare lecție folosește deschiderea naturală a copilului către muzică, povești și joc imaginative, pentru introducerea primelor noțiuni de limbă engleză și pregătirea copilului pentru învățarea structurată a limbii străine. Cursul durează 12 luni, 2 ședințe pe săptămână, 60 minute/sedința. Copilul participă alături de un părinte sau însoțitor, iar înscrierea se poate face oricând în timpul anului. La înscriere, se achită doar primele 8 ședințe /1 lună, după care se pot achita pachete de discount de 3, 6 sau 11 luni.

Mai multe detalii în filmul de mai jos:

Pentru detalii despre înscriere și alte informații, puteți consulta: http://www.englezacopii.ro/solicitare-informatii/

Despre English Kids Academy

English Kids Academy este divizia International House specializată în predarea limbii engleze pentru copii. English Kids Academy, prin International House Bucharest, este singurul centru acreditat de pregătire a profesorilor în predarea limbii engleze pentru copii și adolescenți, curs de calificare a profesorilor moderat de Universitatea din Cambridge.

Rezultatele copiilor la examenele internaționale au determinat Cambridge English Language Assesment să acorde English Kids Academy titlul de unul dintre cele mai bune centre din țară, cu impact educațional excepționalt, în anul 2016.

Despre International House Bucharest

International House Bucharest este liderul cursurilor de limba engleză din România (poziție certificată de Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România, timp de 5 ani la rând) și este membru al International House World Organization, organizație care numără peste 150 de centre de limbi străne în peste 50 tari. International House, cu o existență de peste 60 de ani pe piața produselor culturale și având sediul în Londra a pus bazele standardelor predării limbii engleze în lume – primul curs de pregătire a profesorilor de engleză din lume a avut loc în International House în Londra, acum mai bine de 50 de ani. International House este prezentă pe piața din România de 15 ani.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Frişca

jul2 (331)

Iris se dă pe lângă bunică-sa, în timp ce aceasta meştereşte la un desert cu frişcă. Eu sunt în camera alăturată. Bunica mă întreabă în gura mare:
– Pot să-i dau să guste puţină frişcă?
– Aş prefera să nu, azi a mâncat şi o îngheţată, cam ajunge.

Bineînţeles că Iris miorlăie:
– Viau să-mi dea bunica puţinăăăă fişcăăăă. Te ioooog, te iog fumooos.
De unde stau, îmi dau ochii peste cap. Oare de ce m-o fi întrebat bunica aşa, în gura mare?
– Hai tu, că nu-i dau să guste decât o dată.
– Da, da, o dată, aprobă Iris.
– Hai, fie, dă-i, cedez eu.

Din bucătărie se aude:
– A fost taie bună fişca. Mai viau.
Eu, tot din camera, mă răţoiesc la ele:
– Gata, o dată ne-a fost vorba. Ajunge, Iris, te rog!

Linişte. Nu se aude nici musca.
După câteva minute, apare copila lângă mine, cu un zâmbet mare pe faţă. O întreb:
– A fost gustoasă frişca?
– Daaaa.
– Ia spune-mi tu, de câte ori ţi-a dat bunica?
– O dată.

Zâmbesc, aparent am câştigat oarece autoritate, uite că m-a ascultat mama de data asta.
Iris continuă:
– O dată, şi încă o dată.
Din bucătărie se aude:
– Tu, pârâcioasă mică!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Opt ore cu trenul

20170712_161425

Recunosc că înainte să plecăm, am avut emoţii. Aveam de parcurs un drum de opt ore cu trenul, două mame cu trei copii. Printre care Iris, o căpriţă de doi ani şi zece luni, care nu stă locului două minute legate.

Totuşi, acesta nu este un articol de speriat părinţii, ci unul de încurajare pentru cei care încă se codesc să plece cu copiii la drum, cu trenul. Se poate, zău, chiar dacă aveţi copii foarte zbenguiţi. Iris a mai făcut drumul ăsta şi cu alte ocazii, însă doar cu maşina. Am făcut pauze când am avut nevoie, ea a ţipat când a vrut, fără vecini de vagon, condiţiile de drum au fost cu totul altele decât acum.


De data asta, m-am înarmat cu tot zenul pe care l-am avut disponibil, am pregătit de acasă cărţi de citit, carte de colorat şi creioane, câteva jucării mici, aşa că preţ de câteva ore, Iris a avut ocupaţie în tren, când cu una, când cu alta. Ne-am mai uitat pe geam, am colorat împreună, i-am citit, ne-am jucat jocuri cu mâinile şi am mâncat. Am avut pacheţel cu felii de ardei şi piept de pui la grătar, împachetate frumos în cutia în formă de cap de căţel, ca să fie mai intersant şi apetisant.


Hai să deschidem capul căţelului, hai să-l închidem. Făcusem prăjitură de casă cu fructe, aşa că am servit şi desert în tren, pe alese. Cu afine, caise sau vişine.

 

A dormit aproape o oră, s-a mai jucat cu verişoarele, i-a mai cântat în şoaptă Guano Apes undei doamne care dormea cu capul pe masă, a întrebat-o pe alta de ce e supărată, timpul a trecut. Cu o oră înainte să ajungem, pe la 23:30, aproape toată lumea din vagon dormea. În afară de Iris, bineînţeles.

Hai, curaj, urcaţi-vă cu ei în tren, plecaţi la drum lung, o să fie mai bine decât credeaţi.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Orăcăit

11407095_10153324077774876_5922427242929914627_n

Când ne îndreptăm spre casă, la întoarcerea din parc, uneori o luăm pe alt drum decât pe cel obişnuit. Venim uşor pe malul lacului, eu împingând de cele mai multe ori o tricicletă goală, cu Iris ţopăind şi alergând pe lângă mine. Facem pauze multe, pentru că e mereu ceva de studiat, câte-o floare sau o piatră cu formă interesantă, o gâză sau un fluture. Iris îmi arată avioane pe cer sau poate o maşină verde, un copil cu o morişcă-n mâna, sau altul în cărucior.

Vorbeşte fără oprire, descriind ce vede şi punându-mi întrebări felurite. De ce e apă în lac, de ce e cerul albastru, de ce floarea are  petalele, de ce trebuie să purtăm încălţăminte, de ce tricicleta are trei roţi, de ce mama, de ce ai ochelari, de ce am eu părul creţ, de ce fetiţa din parc s-a dat în leagăn, de ce, de ce?
Încă emană mult entuziasm pentru tot ce vede şi aude în jur, iar lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure.

Ajungem la balta mică de lângă lac, un loc în care uneori mai întâlnim şi câte un pescar rătăcit, care priveşte lung la pluta undiţei din apă. Parcăm tricicleta, eu îmi sprijin coatele de balustrade metalică, iar Iris ţinându-se de zăbrele, îşi sprijină bărbia.
– Unde-i boasca, mama?
– Ssssst, îi spun eu. Trebuie să şoptim, altfel n-o să vedem nici o broască.

Chicoteşte, apoi şuşoteşte:
– Mama, unde e boasca aia veide?
– Uite acolo e o broască mai mare. O vezi? Şi lângă ea mai sunt câteva mici.
– Nu văăăăd. Unde e boaşteie mai mici?
– Sunt acolo, uite-le lângă băţul ăla mare.
– Boaşteieeeee mici, vă văăăăd.

Broaştele mititele se împrăştie care încotro, iar broasca cea mare începe să înoate cu mişcări leneşe către o frunză. Orăcăie de-acolo, fără să ne bage pe noi în seamă.
În apă se văd mormoloci şi împreună cu Iris, încercăm să-i numărăm.
– Zeţe, unspezeţe, doispezeţe, unspezeţe.
– Iris, uite acolo e un şarpe. Acolo, acolo.
– Doispezeţe boaşte sunt acoio în apă.
– Da, dar ai văzut şarpele? o întreb eu entuziasmată
– Boaşteie de ce sunt veizi, mama?

Stăm acolo, lipite de balustradă, până când ne săturăm de orăcăiala tot mai sonoră a broaştelor, apoi pornim mai departe spre casă. Iris se urcă în tricicletă şi tace o bucată de drum. Eu o împing şi mă uit în jur. La oameni şi copaci, maşini şi câini vagabonzi. Ne îndreptăm spre casă unde vom mânca prânzul împreună, apoi Iris va adormi cu orăcăit de broaşte în gând.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Greşeli colorate

DSC_0005

V-am zis că verişoarele lui Iris au vrut musai să meargă la Jumbo şi că M le-a dus. Nu v-am spus însă că şi-au luat de-acolo un dispenser de bomboane, din acela în care torni dulciurile colorate, apoi cu o apăsare a degetului, minunea de aparat îţi livrează câte o bomboană. E de fapt o chestie ieftină, din plastic de calitate îndoielnică, însă fetele au fost tare încântate de ea.

Am ascuns dispenserul plin cu bomboane de Iris, din cauză că ei încă nu i-am dat niciodată bomboane, nici măcar nu ştie ce-s alea deocamdată. Nu-s naivă să-mi imaginez că o s-o pot ţine departe de dulciuri la nesfârşit, nu cred nici în extreme ci mai degrabă în moderaţie, însă prefer ca gustările de felul ăsta să le prepar eu acasă, pentru că am control absolut asupra ingredientelor şi a prezenţei sau absenţei zahărului din compoziţie.

Am ascuns jucăria cu pricina, cum vă ziceam, dar Iris ne-a dovedit că n-am ascuns-o prea bine. Fetele erau la plajă când Iris a găsit-o şi scăpat-o pe gresia din bucătărie. Zeci de bomboane colorate s-au împrăştiat peste tot, pe sub dulapuri şi frigider, iar Iris, ca o floricică, stătea cu gura căscată în mijlocul lor, uitându-se uimită la mine.

Bineînţeles că a urmat o muştruluială, “n-aveai voie să pui mâna pe jucăria aia pentru că nu era a ta şi nu ai cerut voie fetelor; mama, dar ce sunt alea de pe jos; sunt doar nişte fasolici colorate tu Irisule.”

Am adunat “fasolicile” împreună, fără ca Iris să se prindă că-s de fapt delicii dulci, însă dispenserul s-a spart. I-am explicat cum asta e consecinţa faptului că l-a luat fără să întrebe dacă are voie, că a fost prea greu pentru mâinile ei şi din cauza asta l-a scăpat.

S-a frământat mititica, iar eu i-am explicat că va fi necesar să-şi asume întâmplarea şi să le spună fetelor că ea a spart dispenserul, apoi să le ceară scuze. I-am spus şi că probabil fetele vor fi supărate.

Aşa că atunci când M parca maşina în faţa casei, anticipând că şi fetele sunt cu el, Iris a început să dea semne de agitaţie:
– Mama, eu viau să meig sus. Am sticat jucăia feteioi şi acum o să fie supăiate pe mine.

Mi s-a strâns puţin sufletul, însă era o oportunitate bună să înveţe ceva din ce se întâmplase. Pe faţa ei era desenată îngrijorarea şi buza de jos atârna periculos a plâns. Am luat-o în braţe şi i-am spus că toţi facem greşeli uneori şi că e important să ni le asumăm. N-a mai vrut să urce, a rămas acolo.

Nu a şoptit o vorbă atunci despre ce se întâmplase (fetele ştiau deja de la mine că spărsese jucăria), însă după câteva zile, a amintit de eveniment când erau şi verişoarele de faţă, cu aceeaşi îngrijorare în voce.

Verişoarele nu s-au supărat pe ea, de altfel nu se supără niciodată pe ea, că-s nişte verişoare nemaipomenite, iar dispenserul l-am înlocuit după o nouă vizită făcută special pentru asta la Jumbo.

Şi nu, Iris încă nu şi-a cerut scuze. Încă mai lucrăm la asta 🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Te iubesc, dulăule

DSC_0068

Vecina care stă la câteva case distanţă, are vreo cinci câini comunitari la poartă şi încă doi de rasă în curte. Cei din faţa casei aleargă după maşini, latră la biciclişti şi copii, o splendoare, ce să mai.

Uneori, unul din câinii comunitari, unul alb, vine la gardul nostru să îl provoace pe Ozzy. Atunci, dulăul meu o ia razna, i se măresc ochii, buzele i se ridică şi-i arată adversarului nişte colţi mari şi albi, apărându-şi teritoriul.

Latră pe un ton care-mi ridică părul în cap, saliva îi curge din gură, are corpul ţeapăn şi încearcă să-şi domine adversarul cu postura rigidă. Celălalt câine nu se lasă nici el mai prejos şi uite-aşa se latră de mama focului unul pe altul, printre zăbrelele gardului, până reuşesc să-mi trezească copilul de multe ori.

Ozzy se frustrează teribil că celălalt câine îl provocă şi că n-are cum ajunge la el să-l înveţe minte niţel. Aşa că, într-o zi, pe când Iris îşi bea laptele în casă, i-am auzit iar pe cei doi latrându-se. Am ieşit afară ca să-l alung pe cel alb, când am observat că Ozzy îşi prinsese capul pe sub gard, între două bare metalice.

Încercase să-l prindă măcar puţin pe câinele alb şi în încercarea de a-l înhăţa, rămăsese blocat. Acum, e bine să ştiţi că Ozzy are un grumaz lat şi puternic, nu tocmai uşor de manevrat atunci când e prins în capcane din-astea.

Adversarul plecase, însă lupul meu stătea acum întins pe burtă, scheunând şi smucindu-şi capul cu tot cu gard, din când în când. L-am mângâiat uşor pentru că tremura speriat. Am înţeles repede că nu-i pot trage capul de acolo şi am evaluat situaţia.

Era prea agitat ca să iasă singur, pe principiul “dacă a intrat, poate să şi iasă”. Cea mai bună soluţie ar fi fost să scot gardul din balamale ca să iasă dulăul de-acolo, însă nu mi-s întocmai vreo forţoasă, iar gardul e metalic.

Aşa că l-am sunat pe bărbatul casei, care abia plecase de vreun sfert de ceas.
– Hai că mă întorc din drum, a zis el. Între timp, stai lângă el şi linişteşte-l. Nu-l lăsa singur.
Nu intenţionam să plec de lângă el oricum, aşa că am instruit-o pe Iris să rămână acolo unde era, cu o carte în mână, ca să nu se sperie de faptul că Ozzy se tânguia şi că era evident că-l doare.

M-am aşezat în fund lângă el, l-am mângâiat şi i-am vorbit cum o făceam atunci când era căţeluş, doar un ghemotoc de blană mic şi negru. I-am povestit ce urât miroasea când ni l-a adus domnul de la Sighişoara, cum apoi l-am dus puţin pe plajă şi cum ţopăia nedumerit pe nisip. Cum cu M, ne-am indrăgostit de el iremediabil, pe viaţă, de cand l-am văzut prima dată.

I-am amintit cum ne capsa picioarele dimineaţa, în timp ce încercam să ne punem şosetele, cu dinţii ascuţiţi ca nişte ace mici. Cum îl trezea pe M, atingându-l cu nasul rece pe spate. Cum plecam la serviciu, dar mintea îmi rămânea acasă la el.

Cum alergăm împreună prin curte şi cum ne plimbam în fiecare zi. Mi-am lipit capul de al lui şi i-am şoptit cât de rău îmi pare că acum nu mai am timp şi pentru el, i-am cerut iertare că nu-l pot duce la plimbare cum o făceam mai demult, că nu-i mai perii blana la fel de des.

N-a mai scheunat Ozzy, nu s-a mai zbătut. M-a lăsat să-mi odihnesc capul pe el şi l-am simţit relaxându-se. Stăteam aşa, femeie în toată firea întinsă pe placa de beton de lângă poartă, cu câinele prins în gard, copila privindu-ne prin geam şi bărbatul undeva pe drum, grăbindu-se acasă.

L-am mai mângâiat o vreme, până când calm şi natural, şi-a tras capul dintre zăbrele, de parcă nu s-ar fi chinuit fără success s-o facă în ultimele douăzeci de minute. M-a lins, iar eu mi-am aruncat braţele în jurul grumazului gros şi mi-am afundat faţa în blană deasă. Iris bătea din palme fericită că pe Ozzy nu-l mai doare.

L-am sunat pe M să-i spun că s-a rezolvat, să nu se mai întoarcă acasă.
– Oh, ce bine. Bietul blănos, a zis.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook