Pătratul

Nu-mi place să mă atașez de obiecte. Simt că dacă m-aș lega de ele, aș sta mereu cu un picior în trecut și aș rememora regretele odată cu amintirile plăcute. Atașamentul de obiecte e un soi de prizonierat pentru mine, așa că încerc să mă agăț de cât mai puține lucruri cu putință.

Nu mai păstrez bilete de la concerte, chestii primite în dar cu ani în urma, sticle goale de parfum, tricoul purtat la prima întâlnire, nimic de genul asta. Amintirile rămân în capul meu oricum, n-au nevoie de asemenea declanșatori.

Totuși, unele lucruri merită păstrate o veșnicie, recunosc și eu. Unele trebuie puse bine la păstrare în cutii de pantofi sau ordonate frumos în sertare. Ca batista albastră, proaspăt călcată și împăturită în formă de pătrat, pe care tata a scos-o din buzunarul interior al gecii lui de piele și pe care mi-a dat-o ca să-mi șterg lacrimile când plecam de la Ciuc, după o vizită pe care le-o făcusem. Că așa-s eu, o plângăcioasă. Mi-a dat-o și a zis să o păstrez, doar știa bine că abia mă apucasem, nu aveam să mă opresc curând.

Păstrez batista albastră exact așa, călcată și împăturită ca un pătrat. Nu, n-am nevoie de ea ca să-mi amintească de tata sau de grija lui, n-am nevoie să ating batista pentru confirmări și nici n-o caut vreodată ca să mă uit la ea. Toate astea sunt în mintea mea și fără bucata aceea de bumbac albastră. De ce o păstrez totuși, deși de obicei încerc să nu mă atașez de obiecte? Pentru că nu se poate altfel. Nu se poate și gata!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Pot

Mi-am amintit zilele trecute de o întâmplare petrecută pe când încă nu aveam copii, dar soră-mea avea. Se făcea că veneam noi cu copilul de la plimbare, ba mai căram și niscaiva papornite cu cumpărături și rucsaci în spate. Și așa cum fac copiii de obicei, asta mică, nepoata-mea, să fi avut în jur de doi ani și ceva, s-a cerut în brațe. Lasă că o duc eu, i-am zis sora-mii, că doar ea carase copila destul sub ochii mei, cu atâta lucru măcar să ajut și eu.

Zis și făcut, am ridicat nepoata în brațe și am purces să urc dealul, am uitat să va spun că aveam de urcat, nu se ceruse ea în brațe degeaba. Doar că după vreo câteva minute în ritmul ăsta, au început să mă doară mâinile. Am mers mai departe, cum altfel, că doar o văzusem pe soră-mea de zeci de ori urcând dealul cu fiica-să în brațe. Am încercat să schimb poziția copilei, am mers mai încet, mai repede, degeaba, simțeam că-mi cad mâinile din umeri. Mă înțepau și mă dureau și îmi amintesc că mă simțeam foarte stânjenită de slăbiciunea mea.

“Vrei s-o iau eu?”m-a întrebat soră-mea. Am zis că nu, dar vai, tare i-aș fi dat-o dacă nu mi-ar fi fost rușine. Am strâns din dinți și am cărat-o pe nepoată-mea cât a fost nevoie, dar multă vreme după pățania asta m-am întrebat cum reușește sora-mea să o poarte atât de des în brațe, pe distanțe lungi, fără să pară că o dor mâinile.

Apoi am avut și eu copil. Și am putut și eu să-l car pe al meu kilometri întregi. Dealuri, zile, nopți, pe caniculă, pe ploaie, pe viscol, când era mic, când era mai mare, pe distanțe lungi sau doar prin cameră, mi-am purtat copilul în brațe de câte ori a fost nevoie. De-acum nu mă mai întrebam cum de pot. Știam doar că uneori trebuie să pot, pur și simplu. M-au durut brațele și acum, nu știu de ce mi-am imaginat că pe soră-mea n-o dureau, dar puteam. Săltam puțin copilul, îl țineam când pe un șold, când pe altul și mergeam înainte. Așa am învățat eu că pot, chiar dacă uneori doare.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Carol la trei ani

Acum trei ani era o primăvară cam ca asta de acum, una aiurita care nu se hotara dacă e calda sau rece. Tu ai venit într-o zi mai înnorata, afara picura fără să ploua de-a dreptul, doar atât cât sa ude trotuarele și sa umbli zgribulit pe stradă, cu mâinile adânc băgate prin buzunare. Și parca-mi era ciuda pe vremea aia mohorâta, căci pe sora-ta o născusem într-o zi senina și nemaipomenit de frumoasa, mi-ar fi plăcut sa fie la fel și în ziua nașterii tale.

Însă atunci când mi te-au adus pentru prima data, când mi te-au pus în brațe înfășurat ca o sarmaluta, a ieșit soarele. Exact ca-n filme, mă gândeam. Îmi amintesc, pentru ca patul meu era la geam și am simțit căldura soarelui pe fata.

Ești bun. Când vine vorba despre tine, asta e cuvântul care-mi sună mereu în cap. Bun. Copilul meu bun. Ești topit după soră-ta, faci ce face ea, zici ce zice ea, vrei tot ce vrea și ea. Iar ea te iubește așa cum doar am sperat. Ce norocoși sunteți sa va aveți unul pe celalalt, mă gândesc mereu.

Ești iubitor și nedespărțit de mine. Părul ți-e blond. Îți plac pastele, pizza și ciorba de linte. Dacă-ți dăm, mănânci mici cu muștar ca un tractorist. Cel mai fain loc e la tata pe umeri. Ești un băiețel hotărât, nu te răzgândești prea ușor odată ce ai luat o hotărâre. Întorci capul după basculante, excavatoare și mașini de gunoi. Ai ochii albaștri și ești înalt. Îți plac cărțile și să mă ajuți la bucătărie. Trebuie să vezi mereu ce se coace în cuptor și ce fierbe în cratițe. Nu îți place când mama are părul prins.

Spui plișuv în loc de pleșuv, hihipotopam în loc de hipopotam și o grămadă de alte cuvinte drăguțe. Aștepți cu nerăbdare să mergi la grădiniță. Iar de azi, când te întreb câți ani ai, spui: Caiol aie tei ani!

Te iubim, Zmeule! La mulți ani, Carol!

Aici povestea nașterii tale: https://dosardemama.ro/2019/04/18/nasterea-lui-zmeurica/https://dosardemama.ro/2019/04/18/nasterea-lui-zmeurica/

Aici tu la 1 an: https://dosardemama.ro/2020/04/12/un-an-cu-zmeu/

Aici tu la 2 ani: https://dosardemama.ro/2021/04/12/zmeu-la-doi-ani/

Coșmar

Îi auzi pe mama și pe tata cum șoptesc. Nu înțelegi mare lucru din ce zic, dar par speriați, atâta lucru pricepi și tu, chiar dacă ești mic. Mama aruncă la repezeală câteva haine în geamantanul cu care ați fost ultima dată în vacanță, doar că acum îndeasă acolo haine groase, nu costume de baie și pălării de plajă. Oare plecăm la sky, te întrebi.

Mama îți zice să-ți alegi o jucărie și să te grăbești, iar tu nu știi pe care s-o iei cu tine. Excavatorul? Mașina de curse? Și cum adică să-ți iei doar o jucărie? Oare plănuiesc să-ți cumpere altele noi, acolo unde mergeți? Mama nu arată ca atunci când ați fost la mare. Atunci dansa în timp ce împacheta, acum e încruntată. O fi supărată pe tine?

Afară se aud iar sunetele alea care se auzeau și ieri. Ciudat, se aude ca la Revelion, când ai ținut și tu în mână artificii din care curgeau steluțe. Doar că acum nu e nici o petrecere, nici șampanie, și cu siguranță nici Revelion nu e. Totuși, ceva bubuie. De ce plângi, mama, întrebi. Dar ea îți îndeasă căciula pe cap, în tăcere. Se uită în ochii tăi serioasă și îți spune să nu-i dai drumul la mână, orice s-ar întâmpla. Orice s-ar întâmpla, ai înțeles, repetă ea. Sigur că ai înțeles, nu știu de ce e așa nervoasă și serioasă. Tata te strânge în brațe până te doare spatele și îți zice să fii cuminte, s-o asculți pe mama. Te pupă pe obraji și pe ochi, iar mama plânge. De ce tot plânge?

Mergeți demult și te dor picioarele. Mai avem mult, o întrebi pe mama, iar ea zice că nu, o să ajungeți imediat. Dar nu mai vrei să mergeți la sky sau la plimbare, nici nu știi unde mergeți și de ce nu e tata cu voi. Hai acasă mai bine, mama, mă dor picioarele și mi-e frig, spui. Dar nu vă întoarceți acasă, mama te ia în brațe și te duce așa mai departe. Mergem înainte zice ea, doar înainte, puiule.

Îți pare rău că nu ai luat și elefantul de pluș cu tine, cum de l-ai uitat? Cu ce o să dormi tu acum? N-o mai întrebi pe mama nimic, oricum iarăși plânge. Am ajuns, zice, am scăpat, puiule. Și plânge mama într-una, plângi și tu cu ea, deși nu știi de ce ești trist. Sunt oameni mulți aici, dar niciunul nu are schiuri. Probabil că sunteți totuși în vacanță pentru că oamenii ăștia vorbesc o limbă pe care tu n-o înțelegi. Și mai sunt încă o grămadă de copii, ce bine. Dar mama plânge și nu se mai oprește. Ți-e frică. Cineva îți dă un biscuite cu cremă, altcineva o sticlă cu apă.

Unde mergeți, o întreabă cineva pe mama, încotro va îndreptați? Iar mama te strânge în brațe și zice: nu știu unde, dar mergem înainte. Doar înainte. Dar tu nu vrei decât să te întorci acasă. Acolo unde te așteaptă tata și elefantul tău de pluș.

“Dosar de Mama”e și pe Facebook

Mama ta te bate?

Zilele trecute am fost din întâmplare martoră la o conversație între două fetițe. Acest dialog între cele două, ilustrează mai bine decât orice carte de parenting citită de mine, punctul de vedere al unui copil, atunci când e vorba de violența îndreptată asupra sa. Voi transcrie mai jos ce am văzut și auzit, fără să mai comentez nimic, pentru că orice aș mai putea zice eu, ar fi în plus.

Una dintre ele o întreba pe cealaltă:
– Mama ta te bate?
– Nu, a răspuns fetița.
– Nu te bate niciodată? a întrebat-o din nou, de data asta cu ochii măriți de uimire.
– Nu, a răspuns iarăși nepăsătoare, fetița. Niciodată.
Iar cea care a pus întrebarea a tăcut o vreme și și-a frământat mânuțele. Apoi, a vorbit din nou:
– Dacă mama ta nu te bate niciodată, atunci înseamnă că ai cea mai bună și drăguță mamă din lume.
– Da, i-a răspuns simplu cealaltă fetiță.

Dosar de Mamă e și pe Facebook