Cât?

– Cât o să mai fiu copil, mama? m-ai întrebat zilele trecute.
– Încă mult timp de-acum încolo, ți-am spus.
Te-ai uitat lung, în sus, la mine și n-ai mai zis nimic. Dar știu că nu m-ai crezut orbește, așa cum mă crezi de obicei.

Te-aș mai ține aici, o vreme, aici, în lumea asta a ta, încă plină de ponei și sclipici.

Acum, cât încă ești mai mereu veselă și orice simțire de-a ta e urmată de o explozie, ba una de bucurie, ba de supărare. Cât încă nu pui la îndoială existența lui Moș Crăciun și crezi că mama ta le știe pe toate.

Cât încă un balon în formă de pudel e ceva pentru care merită să te cerți cu fratele tău. Cât încă te murdărești în jurul gurii dacă mănânci înghețată, și-apoi te ștergi nepăsătoare cu mâneca. Cât încă mă lași să-ți împletesc codițe.

– Mama, cât timp o să mai fiu copil?
– Pentru mine vei fi mereu copil. Mereu, m-auzi?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Moțăială

Carol își doarme somnul de prânz. În cameră suntem doar noi două, eu cu Iris. Am uitat să-mi pun șosete și mi-e frig la picioare, dar nu vreau să intru în camera în care doarme cel mic, de frică să nu-l trezesc.

– Ia păturica mea, zice Iris. E pufoasă și dacă ți-o pui pe picioare n-o să-ți mai fie frig.

Așa că fac ce zice, mă așez pe canapea și-mi învelesc picioarele cu unicornul de pe pătură. Are dreptate, copila, e pufoasă și imediat mă simt mai bine. Ea se pune pe covor, se înconjoară de piese și personaje  lego, apoi îmi cere:
– Ai putea să-mi citești mai departe, te rog?

Sigur că pot, ba chiar îmi place. E unul dintre puținele ritualuri care s-au mai păstrat de când era bebeluș. Iau cartea cu coperți albastre și citesc. Iris ascultă în liniște, în timp ce schimbă între ele mâini, corpuri și coafuri din lego. Ridic uneori ochii din carte și o privesc. E mare și totuși, încă atât de mică. Îi citesc despre Beverly, Raymie și Louisiana, încercând să cuprind conținutul cărții cu mintea unui copil de șapte ani.

Citesc și îmi dau seama că poveștile cu prințese și animăluțe au rămas în urmă, că le-am înlocuit cu cărți mai complexe, că timpul trece și copilul inevitabil crește.

– Mă opresc o clipă din citit, Irisule. Am obosit puțin.
– Vrei să dormi?
– Nu, doar o să mă întind puțin aici.
– Să moțăi și tu, așa, ca o băbuță?
– Cam așa, da.

Mi se închid ochii, ce bine e să stau întinsă. Simt cum se apropie și întinde pătura pe mine, mă învelește cu unicornul și apoi îmi aplică un pupic pe frunte. Zâmbesc amorțită. Încerc să nu adorm, dar sunt atât de obosită. Aud ca prin vis cum aranjează piesele de lego pe parchet, cum desface sticla cu apă și bea. Îmi trece prin cap că, uite, stă în liniște ca să pot eu moțăi, ce minune, am ajuns și în punctul ăsta.

– Mama, s-a trezit Carol.
Ciulesc urechile încercând să mă dezmeticesc. S-a trezit, da, mă strigă.

– Îl aduci pe Carol și apoi îmi mai citești?
– Îl aduc și îți citesc, da. Mulțumesc că m-ai învelit când dormeam.
– Cu plăcere, mama! Mi-a plăcut să am grijă de tine.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Tunet

Aseară, chiar înainte să adoarmă copiii, s-a pus pe ploaie. Domoală la început, apoi a turnat o vreme scurtă, cu fulgere și tunete. Am lăsat geamul deschis pentru că era cald și plăcut, în plus, mirosea a ploaie și apa curgând prin burlane îmi gâdila auzul. Apoi deodată a fulgerat și imediat a bubuit un tunet năpraznic, din felul celor care zguduie casa până la temelie.

Am tresărit pentru că nu mă așteptasem la duduitul acela puternic și imediat am privit la copii, intuind că se vor trezi, sau chiar vor începe să plângă, speriați de zgomot, căci nu au defel somnul adânc. Însă nici un degețel n-a tresărit, nici un suspin n-a fost glăsuit, nici măcar un fir de păr nu li s-a clintit de pe capete. Dormeau duși. Și n-a fost nevoie să mă întreb prea mult de ce. E simplu, copiii mei se simt în siguranță. Iar eu nu-mi doresc decât ca ei să se simtă așa de-a lungul întregii lor copilării.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Despre mine și despre mama mea, cu aromă de scorțișoară

Gomboți, așa le zicem noi în Ardeal. Cel puțin pe-acolo de unde vin eu. Chiar și acum, când locuiesc în Dobrogea, tot gomboți le zic. Da, știu că termenul nu există în dex, totuși, la Miercurea-Ciuc ăștia sunt gomboți cu prune toată ziua, nicidecum găluște. Găluștele-s alea de le pui în supa de găină.

Nu sunt felul meu preferat de mâncare, dar nici nu prea cred că aș refuza vreodată o porție. Mi-s dragi gomboții, nu atât pentru gustul lor cât pentru amintirile care mă leagă de ei. Nu musai unele din copilărie, ci altele mai recente.

Abia venisem acasă de la spital cu Iris nou-născută și mă simțeam pierdută. Țineam copilul în brațe, înțelegând că în mod natural acolo era locul lui, însă fără să mai pot cuprinde cu mintea dacă mai era loc pe undeva și pentru mine în lumea asta nouă, cea în care de-acum devenisem mamă.

Eram speriată. Copilul plângea mult, aproape tot timpul, eram convinsă că făceam eu ceva profund greșit de nu tăcea niciodată. Nu dormea, nu părea satisfăcută niciodată, oricâte eforturi aș fi depus. Eram la capătul puterilor, n-aveam curaj să mă alimentez cum ar fi trebuit, de teamă ca apoi alăptând-o, să nu-i provoc dureri de burtică. Acum știu că așa ceva nu e posibil, dar atunci nu știam și nu acceptam să-mi spună cineva că n-aș avea dreptate.

Mama, care venise să ne ajute în prima lună, habar n-avea ce să-mi  mai gătească, astfel încât să nu refuz din nou mâncarea. Încerca să mă convingă că era important să mănânc consistent dacă voiam să alăptez. Că n-aveau colicii copilului nimic de-a face cu ce mâncam sau nu mâncam eu. Bineînțeles că avea dreptate, dar eu eram surdă atunci, eram ca într-o adevărată transă, nu exista altă cale decât cea pe care o știam eu, sau sacrificiu prea mare pentru mine, de dragul copilului.

Apoi, într-o zi m-am trezit cu gomboții ăștia în farfurie.
– Na, mi-a zis mama, ăștia nu conțin nimic din ce zici tu că i-ar putea provoca gaze lui Iris. Pune mâna și mănâncă.

Și pentru prima dată am fost ascultătoare și am mâncat. Vreo trei sau patru dintr-un foc. Apoi mi-am umezit buricul degetului și am adunat din farfurie zahărul amestecat cu scorțișoară. Mâncam și eram conștientă de vulnerabilitatea mea, de noul meu rol, de faptul că exageram, mâncam și mă bucuram că înghițeam ceva făcut de mâinile mamei mele, care atunci era mai îngrijorată pentru mine decât pentru copilul meu nou-născut. Iar eu aveam atâta nevoie ca cineva să se îngrijoreze și pentru mine.

Gomboți. Mi-a făcut din nou mama. Iar de data asta când i-am mâncat, n-am fost nici anxioasă, nici vulnerabilă. Doar recunoscătoare. Sărut mâna pentru masă, mamă! Pentru atunci și pentru acum.

Dosar de Mamă e și pe Facebook.

Plimbare cu mașina

Am profitat că bunicii sunt încă aici, l-am lăsat pe Carol cu ei și noi doi ne-am dus s-o luăm pe Iris de la judo. Când ne-a văzut acolo împreună, prima dată a întrebat unde e frate-său.
– A rămas acasă cu bunicii, i-am zis.

Îi sclipeau ochii când a concluzionat:
– Atunci suntem doar noi trei, așa cum eram înainte să se nască el.

Am urcat în mașină și ea a cerut să ne plimbăm.
– Să nu mergem încă acasă. Să mai dăm o tură numai noi, că îmi era dor să fiu doar eu cu voi.

Așa că ne-am învârtit pe străduțe, noi în față, ea în spate, turuind despre sensei și ponei, despre petrecerea ei, repetând însă din când în când:
– Ce dor mi-a fost să fim doar noi trei.

Iar eu am strâns din dinți pentru că și mie mi-e greu să nu pot fi doar a ei, măcar uneori, să am timp doar pentru ea, să-i pot da mai mult decât pot acum. E greu când ești primul copil, e complicat să îți împarți părinții și să accepți că nu mai sunt doar ai tăi.

Dar câteodată o plimbare scurtă doar cu mama și tata, poate restabili echilibrul, măcar pentru o perioadă. Poate umple rezervoarele tuturor.

Iar când am ajuns acasă, mulțumită că ne-a avut doar pentru ea, că am mers împreună să o luăm de la antrenament, a coborât din mașină și a întrebat:
– Unde e Carol?

Dosar de Mamă e și pe Facebook