Bună dimineaţa!

sept6 (109)

Se mişcă în somn până când ajunge lângă mine. Îmi cuprinde gâtul cu braţul şi îşi pune genunchiul peste piciorul meu. Nasul mic îi e lipit de obrazul meu. Încet de tot, îi dau la o parte o şuviţă de păr care îi acoperă ochii. Mă uit la ea şi mă minunez iar cât de frumoasă este. Îi cunosc chipul pe de rost. Doamne, spun în gând, îţi mulţumesc că ne-ai dat-o nouă, că ne-ai ales pe noi s-o primim.

Deschide ochii şi mă întreabă:
– Mama, e dimineaţă?
– Da, e dimineaţă.
– Azi e sfâişit de săptămâna? Nu meig ia gădiniţă?
– Azi stăm acasă amândouă.

Zâmbetul îi sapă imediat gropiţe drăgălaşe în obraji. Îi ating fruntea. Pe timpul nopţii a avut febră. Acum e bine. Se lasă moale în braţele mele şi-mi spune:
– Mama, mă bucui să te cunosc.
Eu râd, râde şi ea. Îi aşez buclele cu clame mici şi o îmbrac încet, savurând momentul ăsta de apropiere, apoi o întreb:
– Ce vrei să mănânci?
– Cătite, zice pe nerăsuflate. Cu banane şi mieie.
– Îţi face mama cele mai bune clătite.
– Din iume?
– Din univers, nu din lume.

Amestecă ea aluatul şi îl întinde pe toată masa.
– Mama, te supei?
– Dacă ştergi după ce termini, nu, nu mă supăr.
Curăţă cu neîndemânare până când masa arată mai rău decât la început.
– Mama, e bine aşa? Am cuiăţat bine?
– E perfect, mie aproape că nu mi-ai mai lăsat nimic de făcut.

Curând, toată casa miroase a clătite şi vanilie. Cafeaua mea e pe foc. Întorc clătita groasă în tigaie, în timp ce doi ochi mici şi pofticioşi îmi urmăresc fiecare mişcare.
– Mama, e gata?
– Imediat, Irisule.
– O să tai cătiteie pătate?
– Dacă vrei ţi le dai în formă de pătrat, da.
– Viau.

Îi pun bucăţelele în castronel şi mă uit la ea cum înfulecă. Îmi torn cafeaua în cană şi adaug lapte. Acum casa miroase şi mai frumos. A cafea şi clătite. A mine şi a Iris. Ies din casă şi Ozzy mi se freacă de picioare până când aproape mă dărâma. Îl mângâi pe cap şi pe grumaz, apoi îi dau şi lui să mănânce, iar el îmi linge mâna cu recunoştinţă.

Bună dimineaţa, viaţa e frumoasă!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când stai în maşină, aşteptându-ţi familia

sept6 (83)

Ieri, după ce am luat-o de la grădiniţă, am dus-o pe Iris să se dea cu trotineta, apoi puţin în parc şi am încheiat seara cu o plimbare pe malul mării. La ultima parte au fost doar M şi Iris, iar eu am rămas sa-i aştept în maşină. Şi cum stăteam eu aşa, privind marea în depărtare şi mulţumind universului în gând pentru că Iris s-a simţit bine la grădiniţă, am văzut cum în dreapta mea parca o altă maşină.

La volan, un tânăr domn, iar în spate, tânăra lui soţie am presupus. El a coborât şi a scos din portbagaj un cadru de cărucior şi atunci am înţeles că soţia era în spate cu un bebeluş. Tăticul a atârnat de mânerul căruciorului o paporniţă mare, probabil plină cu şerveţele, biberoane, scutece şi altele trebuincioase unui bebe. Apoi, sub atenta supraveghere a mamei, de parcă ar fi ţinut ouă preţioase de dragon, a scos bebeluşul din maşină şi l-a pus uşor de tot în cărucior.

Înainte să văd bebeluşul, am ştiut sigur că e nou născut. Şi că e primul lor copil. A fost necesar doar să mă uit la cei doi părinţi. Încă erau emoţionaţi, încă nu ştiau ce-i lovise. Ea privea doar bebeluşul, dar el, oh el îşi muta ochii de la bebeluş la mama şi apoi iar la bebeluş. Aveau amândoi cearcăne lungi şi oboseala li se citea pe chipuri. Mama i-a acoperit bebeluşului urechile cu o căciulă minusculă, apoi i-a mângâiat căpuşorul. După care au plecat la plimbare, împiedicându-se unul de altul, neştiind care din ei să împingă căruciorul.

M-am uitat puţin după ei zâmbind şi m-am gândit că ai mei sunt jos pe plajă. Că probabil Iris iar îşi pune nisip în cap, şi iar o să fiu nevoită să-i spăl părul, în timp ce ea o să protesteze că-i intră şamponul în ochi. Iar eu o să-i spun că ea e Mica Sirenă şi că uite ce păr roşu frumos şi lung are. Iar ea o să mă întrebe “Chiar mama, e ioşu? E ioşu păiu meu?”

Oameni buni,faceţi copii, chiar dacă-i greu. Faceţi copii, pentru că ei nu vă aduc doar cearcăne. Faceţi copii, că tare fain e să fii părinte.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Draga mea Mirela

sept6 (67)
M-am gândit mult la tine zilele astea. Mi-am tot muşcat buzele uitându-mă la data din calendar, ştiind că ziua x se apropie. Închid ochii şi îmi imaginez cum o să zâmbeşti uşor jenată şi emoţionată, în timpul ceremoniei. Cum poate o să faci pe Gigi durul. Şi-apoi, cum deodată o să râzi în gura mare, aşa deschis, cum ştii tu. Tare mi-ar fi plăcut să te văd râzând aşa şi sper să ştii cât de rău îmi pare că nu voi fi acolo. Sper că înţelegi, deşi ştiu că nu ţi-am explicat prea multe!

Cred că tu eşti una dintre persoanele cele mai curajoase pe care le cunosc. Nu ştiu de ce naiba îmi tot amintesc cum într-o seară ne-am dus cu băieţii la sala de sport, iar tu ai insistat să joci fotbal cu ei. Te-au primit într-una dintre echipe şi eu mă uitam la tine cum alergai ca un titirez dintr-o parte în alta a terenului. Nu-ţi pasa nimeni mingea, iar tu ştiai că băieţii râdeau pe sub mustăţi de tine că ai vrut să joci, dar tot alergai. Erai atât de implicată în urmărirea mingii, în participare, şi în a face fix ce voiai atunci, încât te-am admirat foarte tare. Ştii, aşa te văd eu pe tine, din cauza asta eşti tu cea mai curajoasă persoană pe care o cunosc!

Nu ştiu cum se face că puţinii mei prieteni foarte dragi, sunt toţi plecaţi departe. Dar când ne întâlnim, e ca şi cum am fi locuit la două străzi distanţă tot timpul. Cu tine mai ales e aşa. Nu vreau să fiu cheesy şi probabil o să mă cerţi că am scris asta aşa, s-o vadă toată lumea, dar vreau să ştii că te iubesc foarte tare! Şi că-mi doresc să fii fericită şi să râzi în gura mare toată viaţa, aşa cum îmi imaginez eu c-o s-o faci duminică.

Cu drag,
Simi

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

#SeptembrieFărăZahăr, ziua cu numărul douăzeci

DSC_0023

Încă sunt pe baricade, sugar free, aşa cum am promis. N-am mai scris despre asta pentru că am fost prinsă cu grădiniţa lui Iris, sau cu altele. Însă de cuvânt m-am ţinut. Nici măcar alaltăseară, când M mânca o îngheţată de ciocolată ce mirosea aşa de bine a cacao şi a dulce, n-am cedat. Am mirosit puţin cutia goală după ce a terminat, e drept.

Aşa cum am mai zis, cea mai mare provocare nu e să nu mănânc dulciuri, ci să găsesc produse alimentare care să nu conţină zahăr sau îndulcitori. Produse care nu prea există. M zice că exagerez, că trebuia să mă limitez la a nu mânca dulciuri şi atât.

Însă mie provocarea asta îmi face bine, pentru că îmi pune limitele la încercare. Îmi activează si întreţine stăpânirea de sine. Ultima dată când am încercat ceva atât de greu, a fost atunci când m-am lăsat de fumat. Desigur că atunci a fost mult, mult mai greu. Însă nici acum nu e uşor. Mănânc legume şi fructe. Mâncare gătită cu mâinile mele. Pofta de dulce mi-o sting cu banane. De altceva nu mă ating.

De la începutul provocării am spus că de ziua lui Iris, care a fost pe 8 septembrie, voi mânca tort. Cu o zi înainte, am copt patru feluri de fursecuri. Cu lămâie, scorţişoară, cocos şi şofran cu stafide. Bucătăria noastră mirosea ca la Crăciun, dacă închideam ochii aproape că simţeam miros de iarnă. N-am gustat nici măcar un firicel de fursec, însă a fost al naibii de greu. Apoi a venit ziua cu pricina, i-am cântat “la mulţi ani” lui Iris, ea a suflat în lumânări şi i-am tăiat tortul.

La momentul acela trecuse o săptămâna fără zahăr, iar eu aşteptam bucata aia de tort ca un copil. Surpriza a venit din faptul că nu m-a satisfăcut foarte tare, nici măcar n-am putut să-mi termin felia, şi nu pentru că tortul n-ar fi fost gustos. Din cauza asta cred că m-aş descurca vreme îndelungată să nu mănânc dulciuri, sau aş putea foarte bine să mă limitez la un dulce pe săptămână.

Dar n-aş putea să scot zahărul din alimentaţie aşa drastic, cum o fac acum pentru #SeptembrieFărăZahăr. Pentru că sosul meu favorit îl conţine, pentru că brânza care îmi place îl conţine, şi tot aşa. E foarte greu să-l elimini cu totul din alimentaţie, însă nu atât de greu să limitezi consumul de dulciuri. Provocarea asta e un wake up call, căci eu chiar nu eram conştientă de prezenţa zahărului în viaţa noastră. Acum sunt mai atentă la ce cumpăr, citesc cu mai mult atenţie etichetele. Chestie pe care plănuiesc s-o fac şi după ce luna asta se va încheia.

În rest, numai de bine. #SeptembrieFărăZahăr continuă!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Am fost şi eu la TEDx Constanţa 2017

ted

Am ajuns acolo cu aşteptări. Zău, eu nu m-am dus doar ca să fug de acasă, deşi pauza asta a fost mai mult decât binevenită. Însă eu chiar am ales să-mi iau bilet la TEDx Constanţa  că să primesc ceva în schimb de la vorbitori. Am vrut să plec de-acolo cu ceva. Cu un gând, cu o idee, cu sentimentul că nu sunt singură sau greşită, că nu doar mie mi-e teamă uneori, că nu doar eu schimb măştile ca pe şosete. Am vrut să aduc cu mine acasă, la întoarcere, un strop de optimism, să fac parte dintr-o adunare de oameni care au ceva în comun unii cu ceilalţi.

Am păşit în sala aceea cu speranţa că o să ascult oameni normali, cu discursuri simple, fără fonfleuri, fără abureli. Oameni ca mine şi ca tine, care să vorbească despre viaţă. And boy, did I get what I asked for! 🙂

Pe scena mică au urcat zece oameni. Mici şi mari, tineri şi vârstnici, oameni cu experienţe de viaţă diferite, oameni care au ceva de spus şi care merită să fie ascultaţi.

TEDx Constanţa 2017 a fost deschis de Adelina Petre, o fetiţă de doar opt ani. Da, opt! Imaginaţi-vă cum ar fi să urcaţi pe o scenă şi să vorbiţi în faţa a osutăcincizeci de adulţi. Ea a făcut-o îmbrăcată într-o rochiţă de prinţesă şi a povestit foarte drăguţ despre atitudine. Copila a amintit adulţilor că e nevoie să se joace, să zâmbească şi să fie curioşi. Ne-a învăţat că lucrurile nu pot fi obţinute doar cu o voce puternică, ci prin atitudinea pe care ne-o construim, căci aceasta e parte a dezvoltării noastre personale. Şi-a încheiat discursul spunând “Eu pot! Eu pot!” aruncând apoi cu sclipici colorat şi magic în jur. Magic indeed! ☺

A urmat speech-ul cel mai impresionant de la acest eveniment. Cred că doamna doctor Mătuşa Rodica a reuşit să umezescă toţi ochii, povestindu-ne despre lupta pentru supravieţuire a copiilor infectaţi cu HIV. A ales pediatria pentru că îi plăceau copiii şi specializarea de boli infecţioase pentru că îi oferea posibilitatea să lucreze în acelaşi oraş cu soţul ei, în Constanţa.

În anii ’80-’90 majoritatea copiilor cu SIDA erau în acest oraş. Erau cu sutele, numai piele şi os, cum spunea doamna doctor. Aceşti copii au fost provocarea vieţii ei. A trăit lângă ei într-o perioadă în care nu erau prea mulţi cei care se încumetau să-i îngrijească. Ne zicea că a fost în iad. Că din el a învăţat cât de importantă e atingerea şi dragostea. Cu glas tremurat, ne-a povestit cum copiii nu-i lăsau singuri niciodată pe cei care urmau să moară. Îşi amintea cum un copil care se ducea la ceruri, era ţinut de mâini de ceilalţi, vegheaţi cu toţii de o lumânare aprinsă, prevestitoare de moarte. Mi-am înghiţit lacrimile cu greu, pentru că imaginea descrisă de doamna doctor nu m-a părăsit multă vreme.

Ne-a spus că în acea perioada a fost nevoită să caute soluţii ca să iasă din criză. Că dorinţa copiilor de a trăi îi dădea putere. Că aceştia nu se plângeau niciodată, nici măcar atunci când îi durea, că urmau toate indicaţiile fără crâcnire. Pentru viaţă, pentru încă o zi, şi apoi încă una. A recunoscut că la început a fost depresivă, însă a realizat că depresia nu o ajuta să ducă la bun sfârşit ceea ce avea de făcut. S-a considerat omul potrivit la locul potrivit.
Doamna Mătuşa Rodica ne-a spus:
“Trăiţi-vă viaţa!”
“Aveţi încredere!”
“Căutaţi soluţii!”

Al treilea speaker de la TEDx Constanţa a fost Ioana Matei. S-a caracterizat ca fiind o visătoare. Crede că visele chiar schimbă lumea. Că visul ei de a produce săpunuri şi cosmetice naturale s-a îndeplinit nu datorită vreunei strategii de business, ci a încrederii acordate de familie. Familie care pe lângă încredere i-a oferit şi economiile ca să-şi ducă visul la bun sfârşit. Iar acesta s-a îndeplinit, transformându-se acum într-o frumoasă afacere de familie.

Însă, Ioana ne-a amintit şi că visele uneori eşuează. Ne-a povestit despre un alt vis, cel profesional. Cum după masterat a aplicat pentru un doctorat, însă nu a fost acceptată. Cum acest eşec a dat cu ea de pământ. Apoi despre o altă încercare, un proiect la care a lucrat şi care din păcate nu a fost finanţat, ci respins. Un nou eşec. Cu toate astea, discursul ei a fost unul plin de optimism şi a transmis că eşecul nu trebuie să fie niciodată renunţarea la vis. Că un eşec după altul nu trebuie să însemne pierderea entuziasmului. Mi-a plăcut foarte tare energia ei.

Al patrulea speaker a urcat pe scenă în aplauzele tuturor celor osutăcincizeci de oameni prezenţi în sală. Domnul Raed Arafat. El a vorbit despre schimbare. Ne-a povestit despre începuturile Smurd-ului şi cât de greu a fost. Despre cum schimbarea se produce cu paşi mici. A susţinut că dacă vrei să schimbi lumea, trebuie să ai echipă, că lucrurile bune se fac întotdeauna împreună. A mai punctat şi că niciodată nu vei fii singur, dacă proiectul tău îi serveşte dezinteresat pe alţii. Cuvintele lui au conţinut greutatea experienţei. A rugat oamenii din sală să ridice mâna dacă se consideră a fi persoane rezonabile. Mulţi au ridicat-o, inclusiv eu. Apoi, a zis: “de regulă rezonabilul merge cu valul. Nerezonabilii sunt cei care schimbă lumea.” Ouch! ☺

A urmat doamna Andreea Bratu, pianist concertist, cu un speech complex despre cât de importante sunt lecţiile de instrument muzical în copilărie. Am simţit-o ca fiind foarte emoţionată, cu vocea tremurând, însă am înţeles-o, cred că poate fi intimidant să vorbeşti la un eveniment TEDx.

Următoarea invitată a fost o persoană pe care am vrut musai s-o văd şi s-o aud. Asta pentru că am vrut să aflu dacă vorbeşte la fel de cursiv cum scrie, dacă reuşeşte să transmită emoţia şi prin cuvintele rostite, nu doar prin cele aşternute pe hârtie. Lăsaţi-mă că spun că, oh da, reuşeşte din plin! Ioana Chicet-Macoveiciuc a fost speakerul la care eu am închis agenda, am pus jos pixul şi n-am mai notat nimic. Pentru că n-am vrut să-mi scape ceva, mi-am dorit doar să savurez momentul. Fiindcă  n-am mai notat, nu va pot reda tot ce a spus ea pe scenă, însă vă pot zice că oamenii de lângă mine lăcrimau la sfârşitul celor optsprezece minute în care a vorbit.

Ne-a povestit câteva întâmplări complexe din viaţa ei. A vorbit cu atâta naturaleţe despre ele, încât cred că fiecare ascultător avea impresia că e cu o prietenă bună, iar ea îi povesteşte ceva intim. Da, fix ăsta e cuvântul. Intim. Să te deschizi aşa în faţa atâtor oameni, să te arăţi vulnerabil când atâţia ochi te privesc şi atâtea urechi te ascultă, cred că necesită un sac de curaj. Iar Ioana îl are. She’s a woman with balls, cum se zice, însă o femeie foarte delicată. 🙂 Fix despre asta a fost discursul ei, despre curajul de a ne accepta emoţiile, despre deschidere şi adevăr. Bineînţeles că a vorbit şi despre copii, despre cum trebuie să-i încurajăm şi pe ei să-şi exprime emoţiile şi să le exteriorizeze. Ioana, jos pălăria!

A şaptea persoană care a urcat pe scenă a fost Liana Buzea, coach în sexualitate somatică. Am fost curioasă să o ascult şi m-am întrebat cum o să decurgă speech-ul ei având în vedere profesia pe care o are. Trebuie să recunosc că vorbit foarte frumos despre intimidate, emoţii şi dezvoltare sexuală. A susţinut cu o voce sigură, că dezvoltarea sexuală autentică are impact pozitiv asupra celorlalte planuri ale vieţii. Am apreciat modul în care a abordat subiectul, francheţea şi naturaleţea cu care a vorbit.

În opinia mea, următorul invitat, Alex Dona, a fost unul dintre cei mai autentici vorbitori de la eveniment. Vizibil emoţionat, a recunoscut că pe măsură ce înaintea lui pe scenă erau alţi vorbitori, el îşi tot schimba speech-ul pe care urma să-l susţină. Ne-a vorbit despre antreprenoriat social şi despre cum putem pune cu toţii umărul la dezvoltarea societăţii, despre cum schimbarea începe cu noi.

Andrei Roşu, al nouălea vorbitor, a ţinut un discurs despre ieşirea din zona de confort. A îndemnat către o viaţă şi alimentaţie sănătoase, către sport şi depăşirea limitelor. A susţinut că cel mai greu moment e cel în care decizi că trebuie să te ridici de pe canapea. Că lucrurile începute, trebuie duse la un bun sfârşit.

Ultimul speaker a fost Tedy Necula. Momentul lui a fost unul cu adevărat special, a avut un speech sensibil şi plin de iubire. Ne-a amintit că viaţa vine cu suişuri şi coborâşuri. Bătăile inimii, spunea el, sunt cele mai frumoase sunete din lume. Cea mai frumoasă muzică. Atâta vreme cât inima bate, eşti în viaţă. Chiar dacă nu eşti mereu sus, inima îţi bate, eşti aici, trăieşti. Tedy zicea că mulţi consideră că echilibrul e fericirea, însă  el crede că echilibrul e să accepţi că asta e cea mai bună reprezentaţie a vieţii. Ne-a îndemnat să trăim viaţa intens, căci intensitatea ne face să trăim în ritm bun. La finalul discursului toată sala s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat minute în şir. A fost extraordinar!

Cam aşa a arătat pentru mine TEDx Constanţa 2017. A fost o experienţă nemaipomenită pe care aş vrea s-o repet. Organizarea a fost şi ea fără de cusur. Am plecat de acolo aducând acasă cu mine optimismul ăla după care venisem. Am adus cu mine poveştile altora şi certitudinea că schimbarea se face cu paşi mici. Mulţumesc, TEDx Constanţa!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

ISTT continuă tradiția evenimentelor „Fii Bine cu Tine!” În septembrie, Fii bine cu tine ÎN CUPLU!

FBCT

Pe 25, 26 și 27 septembrie va avea loc o nouă serie de conferințe din cadrul evenimentelor „Fii bine cu tine!”. Tema de anul acesta este dedicată relației de cuplu. Evenimentul este organizat de Institutul pentru Studiul și Tratarea Traumei (ISTT) în parteneriat cu Editura TREI.

Conferințele se vor întinde pe durata a 3 zile și vor include prelegeri despre relația de cuplu și despre transformările și obstacolele pe care le poate întâmpina aceasta.

Din program:
Ana Maria Mintici, consilier psihologic/psihoterapeut/psiholog clinician practican tautonom, Partea și întregul: unde sunt Eu în Noi?
Anamaria Draguta
, psihoterapeutpracticant sub supervizare, Tu și cuplul– cum să dai „totul” în relație (fără să te pierzi pe tine).
Ana-Maria Nastase
, consilierpsihologic/psihoterapeut/psiholog clinician practicant autonom, Lacrimi de bucurie printre nopti de nesomn – viața de cuplu după apariția copilului.

 Înscrierieveniment: https://www.istt.ro/event/fii-bine-cu-tine-in-cuplu/

Despre invitați
Anamaria Drăguța, membru al ISTT, este psiholog clinician și psihoterapeut cu formare în terapii scurte centrate pe resurse și soluții. Crede că vindecarea este un proces, nu un eveniment, și ea este facilitată de calitățile relației terapeutice care ia naștere în cabinet între psihoterapeut și client.

Ana Maria Mintici, membru ISTT, este licențiată în psihologie și sociologie la Universitatea din București. Master în Psihodiagnoză, Psihoterapie Experiențială a Unificării și Dezvoltare Personală la Universitatea București, Master în Antropologie la S.N.S.P.A. În 2011 a co-fondat Centrul PsihArt, unde lucrează ca psihoterapeut, consilier psihologic și psiholog clinician autonom, cu copii, adulți, cupluri și familii. Din 2015 este membru ISTT și urmează programul de formare în Psihotraumatologie Multigenerațională și Constelația Propoziției Intenției. În prezent se specializează în Psihoterapie de Familie și EMDR.

Ana-Maria Năstase, membru ISTT, esteabsolventă a Facultății de Psihologie, amasterului de psihodiagnosticșipsihoterapieșimembru ISTT din anul 2013, Ana-Maria Năstase are atât experiența asistării psihologice a clienților pe drumul lor către a fi bine cu ei înșiși, cât și pe cea a provocărilor unui specialist în PR într-o companie multinațională.

Despre „Fii Bine cu Tine!”
„Fii Bine cu Tine!” a fost la început doar o idee, o dorință de a transmite oamenilor deschiși către propria cunoaștere și transformare informații valoroase din știința psihologiei. În 2010, o dată cu deschiderea oficială a ISTT, această idee s-a transformat în realitate. Un an mai târziu, o „mână” de psihologi voluntari și sufletiști a început susținerea unor prelegeri cu frecvență lunară, cu scopul ca oamenii să fie informați și sprijiniți potrivit cu nevoile lor. Sprijinul a constat în recomandări, soluții, servicii de evaluare și tratament pentru publicul larg.

În toți acești ani, „Fii Bine cu Tine!” a crescut natural și s-a materializat în evenimente organizate an de an de ISTT înBucurești și în alte orașe din țară.

Esența lui „Fii Bine cu Tine!” este despre conștientizare, vindecare și sănătate psihică. Ne încurajeazăsă ne privim cât se poate de clar pe noi, experiențele noastre personale și modul în care acestea se reflectă în funcționarea noastră.

Despre ISTT
Institutul pentru Studiul și Tratatrea Traumei (ISTT) este o asociație profesională non-profit care oferă ajutor psihologic prin aportul voluntar al specialiștilor săi, tuturor celor care au nevoie. ISTT oferă consiliere psihologică, evaluare, psihoterapie – individual, în cuplu, dar și pentru familie. Din 2010 până în prezent, peste 400 de persoane au primit gratuit suport psihologic din partea ISTT pentru ameliorarea efectelor negative ale experienţelor traumatizante trăite. ISTT promovează cunoștinţele despre traumele psihice și susține cursuri de formare continuă referitoare la psihotraumatologie pentru psihologi, medici, cadre didactice.

ISTT a luat ființă în 2010. Echipa, formată din specialiști psihoterapeuţişi consilieri psihologici, colaborează în desfăşurarea proiectelor Institutului cu: asistenţi sociali, cadre didactice, personal medical. ISTT reprezintă o echipă de oameni care facilitează întâlniri profesionale între persoane oneste, deschise la explorarea interioară, ghidată uneori de simptomele fizice sau psihologice, inclusiv în zonele puţinconştientizateşi accesibile, așa cum sunt rănile psihice. Odată văzute şi acceptate, rănile se închid, eliberând mai multă energie şi claritate în viaţa noastră. Această interacțiune creează o bază solidă şi hrănitoare de colaborare şievoluţie pe toate planurile şi între persoane diferite.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ce să faci când te trezeşti devreme, iar mama încă doarme. Tips & tricks.

Jun3 (146)

E sâmbătă. Ceasul arată ora şase şi ceva, dar pentru tine nu contează, tu oricum nu ştii să-l citeşti. E lumină afară aşa că te ridici în fund. Azi nu trebuie să mergi la grădiniţă, îţi aminteşti că ţi-a explicat mama ceva despre sfârşitul de săptămână, dar cine ştie ce-o mai fi şi ăla. Uite-o, mama încă doarme. E linişte. Te întrebi ce-ai putea face. Păi uite, am câteva sugestii pentru tine:

– O dezveleşti pe mama.
– O prinzi cu mâinile tale mici şi  o scuturi bine.
– Îţi apropii buzele de urechea ei şi îi spui: “tezeşte-te mama, e dimineaţă”

– Dacă îşi trage pătura peste cap, dezveleşte-o din nou şi spune-i: “mama, ţi-e aşa de cald, vezi?”
– Sari în pat fix lângă capul mamei, suficient de aproape încât să-i calci părul.
– Dacă protestează, pup-o până tace.

– După ce tace, bagă-i degetele în nas sau în urechi.
– Dacă nici aşa nu se trezeşte, profită de ocazie ca s-o coafezi.
– După aşa un tratament regal, cânta-i un cântecel la ureche.

– Adu în pat jucăria aia cu maimuţa care bate la tobe şi apasă butonul “play” în mod repetat.
– Întreab-o pe mama dacă i-a plăcut.
– Când mama îţi zice: “Iris, e şase dimineaţa!”, tu poţi continua să numeri frumos. La urechea ei, desigur. Şase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece…

– O întrebi iar pe mama dacă sigur nu trebuie să mergi la grădiniţă.
– Când pare că a adormit iar, poţi s-o întrebi dacă doamnele educatoare merg la grădiniţă.
– După alte două minute, întreab-o dacă şi doamna îngrijitoare are zi liberă.

– Cere-i să-ţi explice iar de ce.
– Spune-i tot la ureche că azi o să porţi rochia aia de vrăjitoare.
– Gâdilă-i tălpile.

– Linge-o pe faţă.
– Urcă-te peste mama şi spune-i că ea e mai drăguţă decât Ozzy.
– Dacă nu se trezeşte nici aşa, spune-i că trebuie să faci pişu şi nu te mai poţi ţine. Iţi promit că o sa se trezească imediat!

Hai, bună dimineaţa şi vouă! 🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când eşti mic şi te simţi abandonat

sept5 (9)

vede şi i se luminează faţa. Apoi îşi întoarce privirea. Rămân în uşă şi o strig. Ea stă pe maşinuţa de jucărie, cu volanul între mâini şi ignoră, se uită la totoşii din picioare. Ştiu a aşteptat momentul ăsta toată ziua. a şi dormit, ştiind după somn mai durează doar puţin şi vin după ea. Totuşi, acum nu vrea. pedepseşte. E supărată şi vrea înţeleg asta. Are trei ani. Trei ani în care a stat doar cu mine, zi de zi, noapte de noapte.

Acum, stă cu necunoscuţi. Nu înţelege de ce e nevoie vină aici, la grădiniţă. Jucăriile ei de acasă sunt mai drăguţe, nu trebuie le împartă cu nimeni, acasă nu plânge nici un alt copil, acasă e mama. O strig din nou. Îşi ridică privirea, însă tot nu vine la mine. Ştiu ar vrea mi sară în braţe şi nu înţelege ce o opreşte facă fix asta.

Dar eu înţeleg. Simte am trădat-o, chiar dacă acum am cel mai blând zâmbet pe buze. Dimineaţă am lăsat-o şi n-am privit în urmă. Simte am abandonat-o, nu m-am gândit la suferinţa ei, am lăsat-o când ea n-a vrut rămână. Înghit cu greu nodul pe care-l simt în gât.

Mai târziu, o ducem se plimbe cu trotineta. Special pentru activitatea asta, ca ne putem  plimba împreună, am cumpărat şi o trotinetă pentru adulţi. Însă nu se bucură. Nu vrea se plimbe cu mine, vrea doar cu tatăsu. Doar puţin. Nu e mulţumită de casca de protecţie, de ce e mov şi nu roz, nu vrea ţină banana are coajă, nu vrea o luăm pe drumul ăla cu maşina, nu e bine îi intră soarele în ochi, nu, nu, nu, nimic nu e aşa cum ar trebui fie.

Se aşează cu fundul pe trotinetă şi îl invită şi pe tatăsu facă la fel. Apoi, îi spune ca un om mare:
Tata, eu sunt puţin înghijoiată.
– De ce, puiule?
– Pentu nu-mi paţe ia gădiniţă.

Mi se umplu ochii cu lacrimi fără pot controla. M îi povesteşte cum şi el se îngrijora când era mic, şi el a fost la grădiniţă cândva.
Şi tu tata ieiai înghijoiat?
Da, foarte îngrijorat.
– De ţe? nu venea mama te ia?
Da.
Mama mea?
– Nu, mama mea.
Bunica?
Da. Dar ea venea în fiecare zi. Aşa cum vine mama după tine. Când am înţeles asta, nu mi-am mai făcut griji. Ştim ţi e greu.
– E gheu tata, nu viau meig ia gădiniţă.

Vorbeau aşa unul cu celălalt, cu spatele la mine şi fundurile pe trotinete, iar eu îmi ştergeam ochelarii de lacrimi. La naiba, am ştiut va fi greu, însă suferinţa asta pictată pe faţa ei frumoasă, îmi rupe sufletul. bucur însă îşi verbalizează emoţiile, ne spune în ce fel îi e greu, chiar şi pedepseşte pe mine, dacă asta o ajută.

Azi e vineri şi bucur urmează două zile în care o avem pentru noi, acasă. Vor fi zile pentru reconectare, pentru exprimat emoţii.
Sper la voi a fost mai bine!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când am lăsat-o prima dată la grădiniţă

21623934_10155614403169876_610113169_n

No hai c-am ajuns şi-n punctul ăsta. Azi dimineaţă mi-am lăsat copila cu două doamne pe care le-am văzut prima dată în viaţa mea şi cu o gaşcă de copii agitaţi, am strâns-o la piept, am pupat-o apăsat, i-am spus c-o iubesc cu cel mai mare zâmbet pe care mi l-am putut afişa pe faţă, şi-am plecat. Fără să mă uit în urmă.

Da, ştiu că multe mame aleg să rămână lângă copil, să stea în hol, să-i mai dea o îmbrăţişare, ştiu despre adaptarea blândă. Nu zic că nu e ok, spun doar că în acelaşi timp, îmi cunosc copilul şi ştiu cum e mai uşor pentru el. Eu ca mamă îmi asum o despărţire scurtă.

Iris e la grădiniţă. Eu sunt acasă. Tată-su e la serviciu. Adică eu sunt singură. În toată casa şi curtea, da! E şi Ozzy pe-aici, dar el doar îmi cere o mângâiere pe botul lung, apoi se tolăneşte leneş în iarbă.

Deci aşa se simt mamele când îşi lasă copilul în prima zi la grădiniţă. Pierdute. Vinovate. Libere. Nu ştiu voi, dar eu aşa mă simt. Vreţi să ştiţi ce am făcut când m-am întors de la grădiniţă?

21584830_10155614407119876_1407420976_n

Am muncit. Apoi, m-am învârtit puţin prin toate camerele. Am aranjat paturile. Am mâncat întinsă pe canapea, cu farfuria în poală, în faţa unui episod din “Suits”. N-am înţeles nimic din el pentru că mă întrebam dacă Iris plânge, dacă o ia cineva în braţe s-o consoleze în cazul în care urlă de tristeţe. M-am jucat puţin cu Ozzy. M-am plimbat iar prin casă. Am deschis frigiderul de câteva ori şi m-am uitat la bucata de tort rămasă de la ziua lui Iris, dar nu m-am putut consola cu ea pentru că #SeptembrieFărăZahăr.

M-am întrebat dacă avem oare ţigări ascunse prin casă. Nu cred c-aş fi fumat, dar oare avem? M, avem? Am vorbit cu alte mame pe Facebook despre cât de agitate eram. Unele fuseseră pe furiş la grădiniţă să spioneze copiii şi mi-au spus că Iris nu plânge. Am pus haine la spălat.

Am făcut un duş. Singură! Fără să-mi arunce nimeni jucării de plastic în cadă, fără să cânt “Răţuştele mele”. Mint, am cântat, dar doar în gând.
Am vrut să citesc, mai am 200 de pagini dintr-o carte absolut fantastică, însă n-am reuşit să urmăresc propoziţiile.

Imediat e ora trei. La patru mă duc să-mi iau copila. Hai că aproape a trecut. La voi cum fost?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Dragă Iris, azi împlineşti trei ani

sept1 (24)

Ştii tu Irisule, în lumea asta a oamenilor mari, a mamelor şi a taţilor, se vorbeşte mult despre iubire necondiţionată. Ce ciudat sună, aşa-i? Tu crezi că există un singur fel de iubire, ştiu. Dar iubirea e în multe feluri, puiule.

Dar aşa cum spuneam, se zice că părinţii îşi iubesc copiii necondiţionat. Aşa o fi, Irisule, însă eu ştiu că iubirea asta necondiţionată, vine de fapt de la copii către părinţi, nu invers. Cum adică, mă întrebi? Ce e aia necondiţionată?

Păi, Irisule, iubirea asta e cea mai pură iubire din lume. E albă ca zăpada proaspăt ninsă. E curată şi limpede. Fără nici o urmă, fără nici o cerinţă, fără reproşuri şi fără aşteptări. Aşa, în felul ăsta, eu cred că doar voi copiii puteţi iubi.

Uite, iubirea pe care ne-o dăruieşti tu nouă în fiecare zi e necondiţionată. Tu ne-o dai pur şi simplu. Chiar dacă uneori n-avem chef să-ţi citim aceeaşi poveste, sau nu te ducem în parc câteva zile. Tu ne iubeşti chiar şi atunci.

Iubirea ta e ca un foc care pe mine mă încălzeşte într-una, un foc mititel, însă puternic şi care nu se stinge niciodată. Cum să-ţi explic eu ţie? E ca atunci când ţie ţi-e puţin frig la mâini, iar eu îţi suflu abur cald în palme, până ţi le încălzesc. Iar tu râzi arătându-mi dinţii mici şi albi. La fel râd şi eu, Irisule, pentru că iubirea ta îmi încălzeşte pieptul pe dinăuntru. Să fiu iubită în felul ăsta, e mai mult decât am sperat vreodată.

Sigur că pentru noi, tu eşti cel mai fain copil din lume. Eşti în continuare foarte veselă. Râdeai mult şi când aveai trei luni, râzi la fel de mult şi acum când ai trei ani. Încă ai gropiţe, câte una în fiecare obraz. Ochii tăi până nu demult albaştri, au împrumutat acum puţin din culoarea schimbătoare a mării, uneori sunt verzi, alteori albaştri verzui.

Eşti curioasă şi vrei să încerci tot. Alergi într-una, chiar dacă doar te deplasezi de la bucătărie în living. Jucăriile tale preferate sunt cărţile, iar eu sunt tare mândră pentru asta. Tată-tu te lasă să i te urci şi pe cap dacă vrei, iar tu vrei. Mereu. Încă semeni foarte tare cu el, iar uneori mie mi-e ciudă din cauza asta.

Ţi-e frică de zgomotul pe care-l fac avioanele şi maşinile vechi. Ai învăţat să fii grijulie cu copiii mai mici şi ne ceri o surioară. Nu un frate, o surioară pe care s-o îmbraci în roz. Galbenul e culoarea ta favorită de cele mai multe ori. Alteori rozul.

Îţi plac rochiile. Alea lungi. Poţi să plângi jumătate de zi dacă ţi se pare că rochia ta e prea scurtă. Nu mai rupi florile, pentru că ţi-am zis că undeva o zână îşi pierde aripile dacă o faci. Da, ştiu că te-am minţit, dar noi mamele mai facem şi din-astea.

Îţi faci pelerină din orice fular, cearceaf sau cârpă. Vorbeşti mult şi de cele mai multe ori o faci cu sens. Conversaţiile noastre sunt savuroase şi mi-aş dori să le pot ţine minte pe toate. Întrebi o mie de lucruri.

Eşti fetiţă mare şi adormi singură. Înainte de culcare îţi place să-ţi spun “vise plăcute, vise curcubeu, vise colorate, vise banane”. Ah, şi încă ceva. Eşti frumoasă, Irisule! Eşti foarte, foarte frumoasă!

Mulţumim, copilă! Mulţumim pentru iubirea asta fără pereche!
În curând e 16:10, minunea mea. În curând împlineşti trei ani.
La Mulţi Ani, Iris, zăpăcita mea!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook