Unde si cum naști?

newborn-1399155_960_720
tot întreabă lumea cum și unde urmează nasc. Unde cred -i mai bine și în ce fel. Apăi, ce zic, eu nu știu cum și nici unde e mai bine pentru altă femeie, știu doar pentru mine, însă mi-e clar toate vrem ne fie cât mai bine, ne simțim în siguranță și naștem copii sănătoși. ne recuperăm rapid și intrăm în noua rutină cu mintea limpede.

Mi-am dorit foarte tare s-o nasc natural pe Iris, dar ea a  fost în poziție pelviană, cu fundul la ieșire și nașterea vaginală mi-a fost interzisă. Am suferit ca un câine o vreme, m-am certat eu pe mine, m-am războit cu depresia și apoi am trecut peste. Am înțeles între timp la câtă suferință inutilă m-am supus, n-am făcut nimic greșit, trebuie învăț let it go, vorba Elsei.

Știu sunt femei care nasc natural al doilea copil după ce pe primul l-au adus pe lume prin operație cezariană, însă varianta asta nu e pentru mine, oricât le- admira pe ele.

Voi naște așadar prin cezariană, la un spital de stat. Eh, hai, treacămeargă cu cezariana, o zică multe dintre voi, dar la stat, pe bune, tu ești nebună? Nu, nu-s deloc, v- răspunde, Iris a văzut lumina zilei în același spital, și atât ea cât și eu ne-am externat întregi și sănătoase de acolo. Deși recunosc aveam așteptări sumbre legate de nașterea la stat, în realitate treburile n-au stat așa. Am fost o pacientă oarecare, într-un spital oarecare, tratată corect și n-am plecat de-acolo cu nicio traumă.

Desigur alegerea mea nu se potrivește multor altor femei, exact din cauza asta   ziceam la începutul acestui articol, e inutil întrebați pe mine cum e mai bine. Cel mai bine e acolo unde și cum vă simțiți voi confortabil, indiferent care e alegerea voastră.

fim bine cu toții, zic, chiar dacă naștem natural sau cu operație, indiferent o facem într-o clinică privată sau într-un spital de stat.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

60 Shares

Griji de copil mic

Mama, cât o stai la spital când o -l naști pe Zmeurică?
– Cred trei sau patru zile, puiule.
Își frământă degetele.
– Eu atunci o fiu îngrijorată.
– Irisule, tu nu vei rămâne singură. Cu tine vor fi bunicii și tata, așa nu trebuie te îngrijorezi.
– Nu, mama, îmi fac griji pentru tine. Dacă o te doară? Ce-o faci acolo singură?
Păi probabil chiar o doară, însă fix de-aia voi sta în spital, pentru acolo sunt oameni care pot avea grijă de mine. Și nu voi fi singură, ci cu Zmeurică. În plus, o veniți și voi ne vizitați.

– O te doară tare?
– Nu foarte tare. Ca atunci când teai dat tu pe tobogan și te-ai lovit la genunchi, mai știi? Când vreo două minute n-ai mai putut mergi, dar apoi ți-a trecut. Așa o fie și la mine.
– Dar pe tine o te doară burta, nu genunchiul.
– Exact. Puțin, apoi o mi treacă și mie.
– Doctorul tău, ăla la care am fost și eu o aibă grijă de tine?
– El o ajute -l nasc pe Zmeu, dar apoi alți doctori or îngrijească.
– Pe ăia nu-i cunoaștem.
– Nu, dar sunt sigură sunt foarte pricepuți.

Și de Zmeurică tot ei o aibă grijă?
– Pentru el vor fi alți doctori.
– Unii pentru mame și alții pentru copii?
Da.
– Dar eu tot o îngrijorez.
– E în regulă, o vii ne vezi și atunci o te convingi suntem bine, da?
Da. Trei zile sunt multe, mama?
– Nu chiar, puiule. Trei zile trec repede, un vis. O mergi la grădi, o te joci cu bunicu, poate o faceți gogoși cu bunica, ba puteți merge chiar la înghețată împreună sau în parc. O treacă imediat.

– Bine, mama. dar eu tot o mi fac griji.
Știu, puiule. Te iubește mama.
Mi se lipește de burtă și o mângâie.
Ba eu mai tare. Până la stele și înapoi.
Am genunchii de gelatină și ochii umezi. Iar inima, inima îmi bubuie puternic în piept.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

162 Shares

Femei

Îmi amintesc când sora mea era însărcinată cu primul ei copil și venea în fiecare zi la cafeneaua la care eu lucram pe atunci, ca -mi aducă prânzul. Avea nevoie facă mișcare, eu aveam nevoie mănânc, și uite-așa, în fiecare zi o așteptam vină. Îmbrăcată în salopetă albastră de blugi, cu burta rotundă și cu prânzul meu în rucsac. Era iarnă și mergea încet, cu grijă, atentă nu alunece pe gheață. Îmi aduc perfect aminte duioșia care cuprindea când o vedeam sosind, cum uitam lung după ea când pleca. Îmi amintesc și cum am intrat în panică atunci când a născut, cum fumam țigară după țigară cu tata în fața spitalului, îmi amintesc de sora mea obosită, cu bebelușul în brațe.

Și n-am simțit candoarea asta doar pentru ea, ci și pentru alte femei însărcinate, de-a lungul vremii. Unele care erau la primul copil, altele la al doilea sau al treilea, unele care se îngrășaseră, altele care rămăseseră subțirele, femei pe care le cunoșteam sau pe care le vedeam pentru prima dată.

Azi am realizat la rândul meu, stârnesc sentimente asemănătoare în alte femei. Le văd cum privesc zâmbind, cum ochii le poposec pe rotunjimea burții mele, le simt grija în întrebările pe care mi le pun:
Cât mai aveți?
Băiețel sau fetiță?
– De-acum e mai greu, pe final, așa-i?

În tonul lor simt nostalgia, dorul, complicitatea. Șimi dau seama cât de specială este legătura asta dintre femei. Doar noi avem șansa purtăm copii și le dăm naștere. Doar noi știm prin ce trece o altă femeie însărcinată, câtă iubire și ingrijoarare simte laolaltă. Știm cum arată vulnerabilitatea după naștere, iar dacă nu știm, atunci o bănuim. Nu cred o femeie trebuie fi născut musai ca nutrească sentimentele de care zic pentru o femeie însărcinată. Cred pur și simplu se întâmplă.

Și-atunci simți ai un milion de surori pe lumea asta, aparții unui club exclusivist, ești printre oamenii tăi și te poți baza pe ei.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook
Foto: Pixabay

24 Shares

Doctorița și poneii


– Mama, pot eu să-ți tai burta.
– Ahmmm, de ce ai face așa ceva?
– Ca să îl scoatem pe Zmeu când o să fie pregătit.
– Irisule, nu așa merge treaba asta. Burta o poate tăia doar un doctor.
– De ce? Că și eu am cuțit la bucătăria mea. Ăla gri cu care tai aluatul când facem biscuiți cu brânză.
– Pentru că înainte să taie burta cuiva, un doctor merge mulți ani la facultatea de medicină. Fără să învețe acolo, nu poate și nu are voie să consulte, opereze sau să vindece pe nimeni. Așa că îmi pare rău, dar prefer să îmi taie un medic burta.
– Atunci o să merg și eu să învăț la facultate.
– Sigur că o să mergi dacă asta o să alegi, dar abia după ce termini liceul, când vei fi mare. Mai e multă vreme până atunci, acum ești abia la grădiniță. Atunci o să fii adult deja, poate chiar o să locuiești în altă parte.
– Nu, eu când o să merg la facultate ca să învăț să tai burți, o să locuiesc tot aici cu tine.
– Aha.
– Și dup-aia când o să lucrez la cabinet, o să am voie să-mi duc poneii cu mine?
– Doar dacă te faci medic veterinar și poneii or să fie adevărați.
– Nu, o să fiu doctor de oameni.
– Păi și ce ai să faci cu poneii la cabinet?
– O să mă joc.
– Păi o să fii doctor, o să ai pacienți de consultat, cum să te joci cu poneii?
– Împreună cu pacienții, o să ne jucăm împreună la cabinet.
– Nu știu ce să zic, puiule.
– Există un cabinet din-ăsta, mama?
– Da, puiule, cum să nu, există la spitalul nouă.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Foto: Pixabay

61 Shares

Să râdem cu Iris VIII


râdem cu Iris” a ajuns la episodul opt. Așa invit și pe voi vă amuzati  cu ea 🙂

🙂 – Hai să mergem sus la duș, îi spun.
– Tu prima. Eu vin în spatele tău, îmi zice, apucându-se strâns de tricoul meu.
– De ce, puiule?
– Uite ce întuneric e pe scări. Mi-e frică, e o umbră mare și neagră acolo sus.
Am încercat de-a lungul vremii s-o convingem în fel și chip că nu se ascunde nimic în întuneric, fără succes însă. Așa că îi zic șoptit:
– Trebuie să-ți spun un secret.
– Ce secret? mă întreabă curioasă
– În casele în care locuiesc copii cu mame care poartă ochelari, umbrele nu stau niciodată.
– De ce? mă întreabă cu ochii cât cepele
– Le e frică rău de ele.
– Daaaaaa?
– Zău! Nu știu exact ce le sperie pe ele la ochelari, dar cum îi văd, cum o iau la fugă.
Se uită la mine cu gura căscată.
– Chiar?
– Dacă-ți spun! Când văd o mamă cu ochelari fug de rup pământul, ba se și împiedică alergând, gâfâie, vai de capul lor. Și stai că nu doar umbrele fug, ba și monștrii și căpcăunii, uriașii și balaurii, toți, până la ultimul. Apoi nu se mai întorc niciodată.
Judecă nițel, apoi declară:
– Ce norocoși suntem că ai ochelari, mama. Ce mă bucur că nu vezi bine fără ei.

🙂 Iris își mănâncă prânzul. Între două îmbucături, se ridică de la masă, merge la castronul cu bunătăți și începe să ciugulească niscaiva merișoare.
– Iris, tu acum mănânci prânzul, merișoarele alea sunt gustarea.
– Da mama, știu, asta fac acum, le gust.

🙂 Suntem în mașină. Ne uitam pe geam la peisajele care parcă ne fug prin fața ochilor. Pe fundal se aude muzica.
– Mama, de ce cântă domnul așa?
– Cum așa?
– Parcă-i supărat.
– Păi cântă despre cum are inima frântă.
– Cum să-i fie frântă? E bolnav la inimă?
– Nu. Din dragoste.
– Care dragoste?
– Uite cum stau lucrurile. Câteodată se întâmplă să iubim pe cineva, iar persoana respectivă să nu ne împărtășească sentimentele. Adică să nu ne iubească înapoi. Atunci se numește că avem inima frântă.
– Aaaa, din cauza asta se miorlăie așa?

🙂 – Mama, le-am zis copiilor de la grădiniță ce faci tu acasă.
– Ce anume fac?
– Că-mi spui să mănânc lemne când nu vreau nimic altceva.
– Îhîmmm.
– Tu glumești când zici așa?
– Hai măi Irisule, sigur că glumesc, tu ce credeai?
– Aha, oricum, copiii au zis că e urât din partea ta.

🙂 Dansăm amândouă ținându-ne de mâini. Mutra ei e fix în fața burții mele. Se holbează la ea îndelung.
– Mama, n-am mai văzut niciodată așa burtă.
– Rotundă și foarte frumoasă, așa-i?
– Da, ca o lună plină cu buric

🙂 – Mama, eu cum am părul?
– Blond.
– Nu, nu așa.
– Uhm, șaten?
– Nuuu, nici așa. Altfel.
– Irisule, nu înțeleg exact la ce se referă întrebarea ta.
– Părul meu e așa… nu e drept. E… zgribulit?
– Ondulat, puiule?
– Da, mama, așa.

🙂 Iris și M se joacă de-a prințul și prințesa. Cea din urmă se supără strașnic pe viteazul flăcau și îl admonestează:
– Să-ți miști fundul regal și să pleci din castelul meu.
Și au trăit fericiți până la adânci bărâneți.

🙂 Când M petrece timp cu Iris:
– Tata, care e pasărea ta favorită?
– Găina la ceaun, puiule.

🙂 Stăm la masă. Iris are o nedumerire:
– Mama, tot ce mănânci tu ajunge în burtica lui Zmeu?
– Da.
Se încruntă cu îngrijorare:
– Păi în burtica ta ce mai rămâne? O să mori de foame.

🙂 – Iris, a fost azi doamna asistentă la grădi?
– Da.
– Și te-a consultat?
– Pe mine nu.
– Cum așa?
– I-a consultat numa’ pe ăia care lipseau.

🙂 – Mama, ce e aurul?
– E un metal prețios. Are culoarea galbenă.
– Și ce faci cu el?
– Păi dacă ai aur mult, ești bogat. Îl poți schimba în bani.
– Așa cum am eu banii ăia în pușculiță?
– Nu tot ce e galben e aur. Banii tăi sigur nu sunt din aur.
– Atunci nu sunt bogată?
– Nț. Deloc.
– Sunt săracă?
– Nu, n-aș putea spune că ești săracă.
– Dar mie mi-ar plăcea să fiu bogată, să am mult aur.
– Ce-ai face cu el?
– L-aș schimba în bani.
– Și ce ai cumpăra cu banii?
– Alimente, multă mâncare. Numai pentru mine.

🙂 Pentru ca tată-su se pregătește să iasă, Iris îi întinde o pălărie de jucărie și-i spune serioasă:
– Poftim, tata, poartă asta afară. Să știe toată lumea că ești un domn.

🙂 Dimineață, pe-o ceață de-o puteai tăia cu cuțitul, Iris mă întreabă nelămurită:
– Mama, și-acum noi cum mai găsim grădinița?

🙂 – Mama, eu dacă o să am copii, o să-i las să plângă.
– Cum așa?
– Nu cred c-o să vreau să-i liniștesc. Mai bine o să merg la o plimbare.
– Păi bine, măi Irisule, eu așa am făcut cu tine?
– Nu, dar tu ai vrut să ai copil?
– Bineînțeles.
– Eu nu vreau.

🙂  Își leorpăie cu poftă ciorba de linte.
– Mama, ia uite ce mult am mâncat.
– Fain, înseamnă că ți-a plăcut.
– Da, ai făcut-o bună și am mâncat foarte mult. Acum, ia ridică-te să vedem care dintre noi două e mai mare.
– Irisule, cu burtoiul ăsta cred că e clar cine-i mai mare.
– Nuuu mama, care-i mai mare, nu care-i mai grasă.

🙂 Se numește că ești mamă, atunci când îți întrerupi nițel cina ca să ștergi un fund mic, te speli pe mâini, apoi continui să mănânci de parcă ar fi cel mai firesc lucru din lume.

🙂 – Mama, părul meu e magic?
– Cum magic, ca al lui Rapunzel?
– Nuuu, pentru că-și schimbă culoarea. Era galben ca soarele și acum se schimbă. Crezi că e magic?
– Ah, da, este, bineînțeles!
– Adică eu sunt o fetiță magică, așa-i?
– Chiar ești, Irisule.
– Dacă sunt magică, atunci sunt făcută din lumină?
– Am putea spune și asta, pentru că ești lumina ochilor mei.
– Mama, lumina ochilor tăi sunt ochelarii, nu eu.

🙂 – Tata?
– Da?
– Pentru mine ești tânăr și frumos, dar de fapt tu ești bătrân și urât.

🙂 Azi am avut programare la ginecolog, pentru ecografie. Iris a intrat cu mine în cabinet, să-l vadă și ea pe Zmeurică. A primit un scaun mov rotativ pe care să se așeze, medicul i-a arătat butoanele aparatului, gelul pentru burtă și ecranele, ce să mai, a tratat-o ca pe un rockstar. S-a uitat atentă când doctorul i-a indicat unde e nasul lui Zmeurică, apoi și-a arătat și ea mândră nasul, s-a mai foit pe scaun, a coborât de pe el, și-a rotit privirea prin cabinet, până a găsit ceva interesant:
– Mama, ce e asta?
Roșind ușor, îi răspund:
– E un suport de picior.
– Cum pentru picior?
– Acolo își sprijină doamnele piciorul când vin la consultație.
Iris judeca, parcă-i vedeam rotițele învârtindu-se, medicul zâmbea amuzat, iar mie mi se făcuse frică, imaginându-mi ce-ar fi putut urma.
– Mama?
– Mmmm?
– Unor doamne le cresc bebelușii în picioare?

Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți:
Să râdem cu Iris
Să râdem cu Iris II
Să râdem cu Iris III
Să râdem cu Iris IV
Sa radem cu Iris V
Sa radem cu Iris VI
Sa radem cu Iris VII
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

 

72 Shares