Ce bine!

“Ai văzut că n-a fost așa rău?” am întrebat-o când am ieșit din cabinetul dentistei.
“Aha”, mi-a răspuns ea gânditoare.
A zâmbit, iar eu am citit pe fața ei ușurarea că, gata, a trecut, dar și sentimentul de triumf că a reușit să stea în scaun fără să urle și fără să împingă la o parte mâna dentistei.

M îl plimba pe Carol tocmai la Mangalia când l-am sunat, nu reușisem deloc să ne sincronizăm, în așa fel încât să vină după noi cu mașina, așa că am pornit pe jos spre casă. Imediat ce am ieșit pe poarta cabinetului, a început să plouă. Vedeam cu ochii minții geaca mea roșie pe bancheta din spate a mașinii, care acum se plimba prin Mangalia. Mi-am tras fermoarul hanoracului până sus și am înjurat în gând că trebuia să merg prin ploaie, fără căciulă și geacă, la sfârșitul lunii noiembrie.

Apoi m-am uitat la Iris și mi s-a descrețit fruntea. De sub glugă îi ieșeau câteva șuvițe zburlite, ochii ei erau parcă foarte verzi, iar zâmbetul îi săpase iarăși gropițe, de-o parte și de alta a gurii. Hai, mă, mi-am zis, dă-o-ncolo de ploaie.

“Dă-mi mâna și hai să fugim”, i-am zis. Am alergat așa, cu degetele mele împletite într-ale ei, deși ploaia îmi lipise părul de cap și ochelarii îmi erau plini de stropi. Râdea așa cum doar copiii și nebunii o fac, fără să-i pese că se uita lumea la noi și alerga agățată de mine, călcând intenționat prin bălțile tulburi de pe trotuar. Râdeam și eu cu ea, râdeam, știind ce sentiment era ăla care îmi ținea cald în locul gecii roșii uitată în mașină. Fericire era. Așa apare câteodată, când nu te-aștepți, la vederea unor șuvițe blonde sub o glugă sau a unor ochi mari și verzi. Cât noroc, să simți cum îți arde pieptul, și să recunoști aceeași fericire pe chipul copilului tău.

“Cel mai tare îmi place de tine când te porți ca un copil”, mi-a zis, în timp ce mușcam împreună din brioșele cu ciocolată pe care le luasem de la patiserie.

“Cine ajunge ultima acasă e un ou stricat”, i-am spus și am luat-o la fugă. Lentilele ochelarilor pline cu apă, îmi dădeau impresia de ochi împăienjeniți de lacrimi, dar jur ca nu plângeam. Râdeam, dar până la urmă cine știe ce se întâmpla cu ochii mei, uneori fac și ei numai ce îi taie capul. Alergam, uitându-mă în spate cum Iris mă ajungea din urmă, cum se străduia să mă depășească, dorindu-și neapărat să nu fie ea oul stricat.

Am ajuns acasă cu părul ud, hainele asemenea. Mâinile însă îmi erau calde și mi-am dat seama că nu-mi fusese frig nici măcar o clipă. Ce bine că n-am lăsat ploaia să mă supere, mi-am zis. Ce noroc cu șuvițele lui Iris Ce bine a fost. Ce bine!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Tandrețe

Le fierbeam de dimineață ouă copiilor și decojindu-le, am avut un flashback din copilărie, cu mama făcând tot asta pentru mine. N-am multe amintiri din copilăria mică, însă asta îmi amintesc foarte clar. Dacă închid ochii sunt iar mică, în bucătăria minusculă, stau pe scaun la bufetul roșu, că el ține loc de masă. Pe ușile bufetului sunt lipite abțibilduri vechi, ale căror imagini nu se mai disting.

Mama pune oul într-un păhăruț de țuică și își freacă energic degetele, pesemne că era fierbinte. Cu o lingură mare ciocănește coaja exact atât cât trebuie, apoi o decojește. Coada lingurii de metal străpunge albușul ca un cap chilug, iar gălbenușul moale și cleios se prelinge pe marginea păhăruțului. Mama pune puțină sare în ou, înmoaie miez de pâine în el, apoi mi-l întinde. Deschid gura și mănânc cea mai bună mâncare din lume. Oul e călduț, puțin sărat și mama așteaptă răbdătoare să înghit dumicat după dumicat.

Mă uit la mâinile ei care mi se par atât de îndemânatice, mă uit cum manevrează coada lingurii să adune albuș tare și gălbenuș portocaliu, pe amândouă într-o singură îmbucătură.

Mănânc până oul rămâne doar o coajă goală, bufetul un loc plin de firmituri. Sunt mică, atât de mică încât nu pot mânca singură un ou fiert moale și simt cu inima mea mică tandrețea acestui moment dintre mine și mama. E dragoste acolo, dar eu nu știu să zic ce e. Știu doar să simt.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Pișu și independență

Copilu’ e în faza aia în care vrea să facă totul singur. Îs mândră de el, firește, când își ia un șervețel, se șterge la gură, apoi merge la găleata de gunoi, apasă pedala să ridice capacul, aruncă șervețelul, dă drumul pedalei și închide ușa dulapului. Când strânge jucării, mănâncă singur, se așează pe toaletă, ridică lucrurile căzute și tot așa.

Dar, Doamne Dumniezăule, cât timp îi ia să facă toate astea. Ori eu am deja o vârstă respectabilă și nu mai stau așa bine cu răbdarea. Și-apoi are o grămadă de fixuri, de exemplu vrea să meargă doar la toaleta de sus, deși mai avem una și jos. Nu, domnule, el face pișu numai sus, unde urcăm de parcă mergem în excursie. Desigur că vrea doar cu mama, Doamne ferește să meargă vreodată cu ta-su.

Pe scări nu vrea să dea mâna sau să se țină de balustradă, deși se clatină de parcă s-ar fi dat trei ture în tiribombe. Așa că stau și-l păzesc treaptă cu treaptă. Uneori se oprește când o scară pare interesantă și o ciocăne, sau vrea să sară pe ea, ca să-mi dea mie palpitații. Ajungem sus și pipăie întrerupătorul cu degetul, apăsând de fiecare dată aiurea. Într-un final aprinde lumina, dar nu la baie ci pe hol. Se supără și vociferează. Alt pipăit de întrerupătoare, stinge lumina din hol, apoi o aprinde iar.

Mă ceartă, de parcă ar fi vina mea. Reușește și se face lumină la baie. Dar trebuie deschisă și ușa, iar el are nevoie să se ridice pe vârfuri să ajungă la clanță. Pe mine nu mă lasă să-l ajut.

Cauol fațe sigui.
Faci singur, dragu’ mamii, faci, dar ia uite cum îmi iese păr alb așteptând după tine pentru un piș.

Zgâlțâie cu o răbdare nemaivăzută clanța, aproape o eternitate, până reușește să deschidă ușa. Apoi vrea s-o închidă, așa să ne ajute Dumnezeu. Se urcă pe înălțător și iaca, acum are în sfârșit nevoie de mine. După ce-l ajut cu dezbrăcatul nu mai am voie să-l ating, se așează singur, se ridică singur, trage apa, mută înălțătorul la chiuvetă, se urcă, dă drumul la apă. O oprește, o pornește, râde în hohote. Oprit, pornit, oprit, pornit. Stropit totul în jur. Scapă săpunul, nu mă lasă să-l ajut, coboară de pe înălțător, prinde săpunul în mână lui mică și înainte să ajungă cu el la chiuvetă îl mai scapă încă de cinșpe ori. Durează deja de atâta timp încât mă mir că nu trebuie să facă pișu iar.

După ce termină cu mersul la toaletă, repetă acțiunile cu închisul-deschisul ușii și aprinderea-stinsul luminii. Mi se pare că am plecat de două zile în excursia asta. Pe scări continuă clătinatul, în timp ce eu cobor cu spatele, că să fiu cu fața la el, să-l prind în caz că se dezechilibrează.

Ajungem jos, remarc că s-a întunecat afară, că a mai crescut puțin iarba, că Iris e mai înaltă. Iar el se uită senin la mine și mă întreabă: Mama, megem șuș?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Covid la noi acasă

Gata izolarea, de mâine avem liber la ieșit în lume. Știam că la un moment dat o să ne întâlnim și noi cu boala, căci prea ne-a dat târcoale în ultima vreme, deși am fost cât se poate de cuminți de la începutul pandemiei și până acum.

Bănuiesc că Iris a adus-o de la școală, pentru că ea a avut prima simptome. A făcut febră imediat ce a intrat în vacanță, dar inițial nu m-am îngrijorat. A doua zi a făcut febră din nou, de data asta cu frisoane. A acuzat dureri de cap, de gât și avea amețeli. Ei bine, amețelile astea mi-au dat cu virgulă, pentru că ea la răceli nu amețește. Aveam teste rapide acasă, așa că de dimineață, înainte să bea sau să mănânce, i-am făcut un test, care a ieșit pozitiv. Mi-am făcut și mie unul pentru că începuse să mă doară gâtul și să tușesc. Al meu a fost negativ.

Am anunțat imediat medicul de familie, iar el ne-a zis să sunăm la 112, ceea ce am și făcut. Operatoarea m-a ascultat, mi-a luat datele și m-a informat că în cursul serii respective urma să vină o ambulanță pentru testarea oficială.

La ora de culcare amândoi copiii aveau febră. Ambulanța a venit la patru dimineața. Spre surprinderea mea, testele efectuate de personalul din ambulanță erau dintre cele rapide, nu pcr, așa cum mă așteptam eu. Am întrebat de ce, mi s-a explicat că asta e procedura. Eu am fost prima testată, rezultatul a fost din nou negativ.

Testul lui Iris era pozitiv. Pe M nu l-au testat pentru că nu avea simptome, pe Carol pentru că “e prea mic, n-are sens să-l chinuim”. Am explicat că cel mic făcuse și el febră, mi s-a spus că putem considera că este infectat și el.

Următoarele trei zile copiii au fost destul de bolnavi. Medicul de familie ne-a prescris tratamentul. Febră, amețeli, tuse seacă, apatie. Nasol că erau bolnavi amândoi, ambii voiau la mama, iar eu mă simțeam din ce în ce mai rău. Tușeam, simțeam că mă scurg de pe picioare și făceam febră. În două rânduri cu frisoane. Apoi, pe neașteptate au apărut niște dureri cumplite de spate. Am luat din patru în patru ore analgezice, preț de vreo patru zile. Fără ele nu puteam funcționa. N-am mai pățit așa ceva în viața mea. Între timp, asurzeam durerea cu o sticlă plină cu apă fierbinte lipită de spate. Carol voia doar în brațele mele, iar asta a făcut situația destul de chinuitoare.

Am mai făcut două teste, ambele negative. Apoi eu și Iris am rămas fără miros. După încă vreo zi eu am rămas și fără gust. Bănuiesc că și Carol, pentru că nu mai voia să mănânce nimic, după ce inițial gusta din mâncare. Din fericire M a avut doar o durere de cap și a fost funcțional. El a fost salvarea noastră. Și testele lui erau în continuare negative. Dsp-ul ne-a sunat abia după o săptămână, ne-a luat datele tuturor și cam atât. Nu ne-a întrebat de simptome sau cum ne simțim. Oficial Iris a fost izolată, iar Carol carantinat, fiind contactul ei direct.

Noi, adulții, suntem vaccinați, testele noastre au fost negative, așadar puteam circula. Eu n-am făcut-o totuși, pentru că aveam simptome evidente. Aș fi preferat un test pcr pentru un rezultat corect, dar n-a fost să fie, așadar am stat tot timpul acasă.

Copiii și-au revenit cel mai repede. Am stat totuși în gardă tot timpul, pentru că nu știam la ce ne puteam aștepta de la o zi la cealaltă. După ce durerile de spate m-au iertat, situația s-a schimbat mult în bine. Nu știu dacă am avut covid sau nu, toate testele de salivă și unul nazal mi-au ieșit negative, însă am avut simptome evidente. Nu știu nici dacă faptul că sunt vaccinată poate influența rezultatul acestor tipuri de teste. În continuare Iris și cu mine nu avem miros, dar ne simțim bine.

Sper să nu ne mai întâlnim niciodată cu acest virus și sunt profund recunoscătoare că ambii copii au trecut cu bine peste această încercare.

Aveți grijă de voi și de ai voștri! Sănătate!

Maid – recomandare de serial

Într-o seară, după un episov agresiv, Alex hotărăște să pună punct abuzurilor emoționale la care o supune partenerul ei alcoolic, își ia fiica de trei ani, se urcă împreună cu ea în mașină și pleacă. Ce urmează nu este ușor de privit, mai ales dacă ești mamă.

Fără o pregătire sau studii superioare, cu un hârb de mașină în care nu-și permite nici măcar să bage benzină, lipsindu-i orice direcție, Alex apelează la serviciile sociale, încercând să pună un acoperiș deasupra capului fiicei ei, Maddie.

Între timp, se angajează ca menajeră, o slujbă care îi aduce doar un venit incosistent și nesigur.

Realitatea în care Alex încearcă să supraviețuiască este una brutală. Trăiește drama celei care nu găsește sprijin nici la părinții ei, se află la limita sărăciei, toate astea în timp ce încearcă să demonstreze abuzul la care a fost supusă fără să fi fost efectiv lovită, luptându-se în instanță să câștige custodia fiicei sale.

Deși seria are și scăpări, deși Alex pare să fie mama perfectă chiar dacă trece prin evenimente traumatizante, cele zece episoade pune privitorul față în față cu o realitate crudă, destul de greu de privit. Sărăcie, abuz, boli mintale, alcoolism.

Dacă nu ați văzut “Maid”, vă recomand să vă uitați la serie și poate reveniți aici să-mi spuneți dacă v-a plăcut. O găsiți pe Netflix.

Dosar de Mamă e și pe Facebook