Partea cea mai grea

Cea mai grea parte de când sunt mamă a doi copii, este să mă împart între nevoile lor. Să fiu nevoită să aleg. Să prioritizez. Iar din schema asta întotdeauna un copil iese pe minus. Pentru că realitatea (mea) nu e ca aia din reviste sau din cărți de parenting.

Nu merge mereu să fac lucruri/activități cu amândoi deodată. Căci fiecare copil o vrea pe mama pentru el, doar pentru el și vrea toată atenția mamei, fără nici o intenție de a o împărți cu celălalt.

Unul vrea în curte, pe când celălalt vrea doar să stea în casă. Unul vrea să sap cu excavatorul pe covor, în timp ce celălalt vrea să-i citesc. E greu pentru că eu sunt una singură iar ei sunt doi. Fiecare cu nevoile lui reale.

Iar tendința e să aleg de cele mai multe ori nevoile celui mic. Pentru că nu poate face chiar orice singur, că-i mititel și are nevoie să știe că sunt acolo pentru el. Pentru că soră-sa îl păcălește și îi fură din gustări, pentru că spre deosebire de copilul cel mare, nu m-a avut niciodată doar pentru el. Sunt sinceră aici, nu dați cu parul.

Apoi mă lovește în moalele capului. Dar prima mea născută? Ei îi cer mereu să fie înțelegătoare, să cedeze, să lase de la ea, să facă liniște când cel mic doarme, să împartă jucării, mâncare, dar mai ales pe mine. Iar ea, bieta mea întâi născută înțelege, cedează, împarte și face liniște de la patru ani jumate. Nu pentru că vrea, ci pentru că nu are de ales. N-a întrebat-o nimeni dacă își dorește un frate.

Văd în ochii ei dezamăgirea când iar fug la frate-său, uneori nici măcar nu-mi mai reproșează nimic, dar eu văd în ochii ei tot ce nu-mi spune. Și înțeleg atunci că cel mic trebuie să aștepte uneori, chiar dacă plânge. Nu-i pot cere răbdare infinită celei mari. Nu e corect să înțeleagă, să împartă și să facă liniște la nesfârșit. E important să știe că eu înțeleg asta și că uneori o aleg pe ea. Chiar dacă el plânge fix atunci că mă vrea. Pentru că el poate face față unor lacrimi, dar ea nu poate și nu ar trebui să aștepte la nesfârșit ca să-i vină rândul.

E greu, n-o să vă mint, e tare, tare greu!
Dosar de Mamă e și pe Facebook

A B C

Înainte să înceapă Iris clasa pregătitoare, am avut o adevărată dilemă. Dacă să meargă la școală știind deja să citească și să scrie, sau s-o trimit fără să poată face lucrurile astea și să le învețe acolo. Aveam argumente pro și contra la ambele variante, cunoșteam și părinți care făcuseră într-un fel sau în celălalt, mai toți susținând că făcuseră alegerea potrivită, dar mie tot îmi venea greu să hotărăsc cum să procedez. Am și scris atunci despre asta, aici.

În acel moment, Iris știa doar să-și scrie propriul nume, mama și tata, iar astea doar pentru că ceruse să-i arătăm cum se face. Altceva n-o interesa să scrie, iar de citit, îi citeam eu. Așa că am decis să nu o învățăm noi dacă ea nu cere și nu își dorește. Nu i-am cumpărat caiete de exersat semne grafice, n-am pregătit-o pentru școală în nici un fel, socotind că astfel aș fi pus inutil presiune pe ea.

Scriu asta pentru acelea dintre voi care urmează să-și trimită copiii la școală și au aceeași dilemă. Știu că sunt mame care vor să afle cum se descurcă un copil care intră în grupa pregătitoare la șase ani, fără să știe a scrie sau a citi.

Păi, în primul rând, Iris nu s-a plictisit. A fost mândră că învața în fiecare zi câte ceva. Apoi a venit bucuria faptului că reușea să lege silabele, că putea scrie numele lui frate-său, că putea citi singură. Nu a întâmpinat dificultăți majore și nu a rămas în urma celor mai mari decât ea, nici pentru că a început școala la șase ani și nici pentru că a pășit în clasă fără să știe alfabetul. Acum, în clasa I-a, citește cursiv și socotește, nu mai bine și nici mai prejos decât ceilalți.

Ce vreau să spun, este că uneori se pune inutil presiune pe preșcolari să învețe ceva ce nu-și doresc și totodată ceva pentru care nu sunt pregătiți. Copiii nu vor rămâne în urma colegilor care știu deja să scrie și să citească, nu vă mai faceți griji și mai ales, nu-i forțați.

Desigur că mai sunt și acei copii curioși care cer părinților să-i învețe să scrie încă de la patru ani, poate chiar mai devreme. În situația asta, dacă copilul ar vrea să știe, atunci l-aș învăța. Dar doar atunci, altfel l-aș lăsa în pace. Nu l-aș învăța doar de teamă că alții vor ști, pe când al meu nu. Comparațiile de felul ăsta nu fac bine la căpuț, nici la al vostru, dar mai ales la căpuțul copilului.

“Fiecare copil în ritmul lui” se potrivește și în situația asta, pe cuvânt. 🙂

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Ce bine!

“Ai văzut că n-a fost așa rău?” am întrebat-o când am ieșit din cabinetul dentistei.
“Aha”, mi-a răspuns ea gânditoare.
A zâmbit, iar eu am citit pe fața ei ușurarea că, gata, a trecut, dar și sentimentul de triumf că a reușit să stea în scaun fără să urle și fără să împingă la o parte mâna dentistei.

M îl plimba pe Carol tocmai la Mangalia când l-am sunat, nu reușisem deloc să ne sincronizăm, în așa fel încât să vină după noi cu mașina, așa că am pornit pe jos spre casă. Imediat ce am ieșit pe poarta cabinetului, a început să plouă. Vedeam cu ochii minții geaca mea roșie pe bancheta din spate a mașinii, care acum se plimba prin Mangalia. Mi-am tras fermoarul hanoracului până sus și am înjurat în gând că trebuia să merg prin ploaie, fără căciulă și geacă, la sfârșitul lunii noiembrie.

Apoi m-am uitat la Iris și mi s-a descrețit fruntea. De sub glugă îi ieșeau câteva șuvițe zburlite, ochii ei erau parcă foarte verzi, iar zâmbetul îi săpase iarăși gropițe, de-o parte și de alta a gurii. Hai, mă, mi-am zis, dă-o-ncolo de ploaie.

“Dă-mi mâna și hai să fugim”, i-am zis. Am alergat așa, cu degetele mele împletite într-ale ei, deși ploaia îmi lipise părul de cap și ochelarii îmi erau plini de stropi. Râdea așa cum doar copiii și nebunii o fac, fără să-i pese că se uita lumea la noi și alerga agățată de mine, călcând intenționat prin bălțile tulburi de pe trotuar. Râdeam și eu cu ea, râdeam, știind ce sentiment era ăla care îmi ținea cald în locul gecii roșii uitată în mașină. Fericire era. Așa apare câteodată, când nu te-aștepți, la vederea unor șuvițe blonde sub o glugă sau a unor ochi mari și verzi. Cât noroc, să simți cum îți arde pieptul, și să recunoști aceeași fericire pe chipul copilului tău.

“Cel mai tare îmi place de tine când te porți ca un copil”, mi-a zis, în timp ce mușcam împreună din brioșele cu ciocolată pe care le luasem de la patiserie.

“Cine ajunge ultima acasă e un ou stricat”, i-am spus și am luat-o la fugă. Lentilele ochelarilor pline cu apă, îmi dădeau impresia de ochi împăienjeniți de lacrimi, dar jur ca nu plângeam. Râdeam, dar până la urmă cine știe ce se întâmpla cu ochii mei, uneori fac și ei numai ce îi taie capul. Alergam, uitându-mă în spate cum Iris mă ajungea din urmă, cum se străduia să mă depășească, dorindu-și neapărat să nu fie ea oul stricat.

Am ajuns acasă cu părul ud, hainele asemenea. Mâinile însă îmi erau calde și mi-am dat seama că nu-mi fusese frig nici măcar o clipă. Ce bine că n-am lăsat ploaia să mă supere, mi-am zis. Ce noroc cu șuvițele lui Iris Ce bine a fost. Ce bine!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Tandrețe

Le fierbeam de dimineață ouă copiilor și decojindu-le, am avut un flashback din copilărie, cu mama făcând tot asta pentru mine. N-am multe amintiri din copilăria mică, însă asta îmi amintesc foarte clar. Dacă închid ochii sunt iar mică, în bucătăria minusculă, stau pe scaun la bufetul roșu, că el ține loc de masă. Pe ușile bufetului sunt lipite abțibilduri vechi, ale căror imagini nu se mai disting.

Mama pune oul într-un păhăruț de țuică și își freacă energic degetele, pesemne că era fierbinte. Cu o lingură mare ciocănește coaja exact atât cât trebuie, apoi o decojește. Coada lingurii de metal străpunge albușul ca un cap chilug, iar gălbenușul moale și cleios se prelinge pe marginea păhăruțului. Mama pune puțină sare în ou, înmoaie miez de pâine în el, apoi mi-l întinde. Deschid gura și mănânc cea mai bună mâncare din lume. Oul e călduț, puțin sărat și mama așteaptă răbdătoare să înghit dumicat după dumicat.

Mă uit la mâinile ei care mi se par atât de îndemânatice, mă uit cum manevrează coada lingurii să adune albuș tare și gălbenuș portocaliu, pe amândouă într-o singură îmbucătură.

Mănânc până oul rămâne doar o coajă goală, bufetul un loc plin de firmituri. Sunt mică, atât de mică încât nu pot mânca singură un ou fiert moale și simt cu inima mea mică tandrețea acestui moment dintre mine și mama. E dragoste acolo, dar eu nu știu să zic ce e. Știu doar să simt.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Pișu și independență

Copilu’ e în faza aia în care vrea să facă totul singur. Îs mândră de el, firește, când își ia un șervețel, se șterge la gură, apoi merge la găleata de gunoi, apasă pedala să ridice capacul, aruncă șervețelul, dă drumul pedalei și închide ușa dulapului. Când strânge jucării, mănâncă singur, se așează pe toaletă, ridică lucrurile căzute și tot așa.

Dar, Doamne Dumniezăule, cât timp îi ia să facă toate astea. Ori eu am deja o vârstă respectabilă și nu mai stau așa bine cu răbdarea. Și-apoi are o grămadă de fixuri, de exemplu vrea să meargă doar la toaleta de sus, deși mai avem una și jos. Nu, domnule, el face pișu numai sus, unde urcăm de parcă mergem în excursie. Desigur că vrea doar cu mama, Doamne ferește să meargă vreodată cu ta-su.

Pe scări nu vrea să dea mâna sau să se țină de balustradă, deși se clatină de parcă s-ar fi dat trei ture în tiribombe. Așa că stau și-l păzesc treaptă cu treaptă. Uneori se oprește când o scară pare interesantă și o ciocăne, sau vrea să sară pe ea, ca să-mi dea mie palpitații. Ajungem sus și pipăie întrerupătorul cu degetul, apăsând de fiecare dată aiurea. Într-un final aprinde lumina, dar nu la baie ci pe hol. Se supără și vociferează. Alt pipăit de întrerupătoare, stinge lumina din hol, apoi o aprinde iar.

Mă ceartă, de parcă ar fi vina mea. Reușește și se face lumină la baie. Dar trebuie deschisă și ușa, iar el are nevoie să se ridice pe vârfuri să ajungă la clanță. Pe mine nu mă lasă să-l ajut.

Cauol fațe sigui.
Faci singur, dragu’ mamii, faci, dar ia uite cum îmi iese păr alb așteptând după tine pentru un piș.

Zgâlțâie cu o răbdare nemaivăzută clanța, aproape o eternitate, până reușește să deschidă ușa. Apoi vrea s-o închidă, așa să ne ajute Dumnezeu. Se urcă pe înălțător și iaca, acum are în sfârșit nevoie de mine. După ce-l ajut cu dezbrăcatul nu mai am voie să-l ating, se așează singur, se ridică singur, trage apa, mută înălțătorul la chiuvetă, se urcă, dă drumul la apă. O oprește, o pornește, râde în hohote. Oprit, pornit, oprit, pornit. Stropit totul în jur. Scapă săpunul, nu mă lasă să-l ajut, coboară de pe înălțător, prinde săpunul în mână lui mică și înainte să ajungă cu el la chiuvetă îl mai scapă încă de cinșpe ori. Durează deja de atâta timp încât mă mir că nu trebuie să facă pișu iar.

După ce termină cu mersul la toaletă, repetă acțiunile cu închisul-deschisul ușii și aprinderea-stinsul luminii. Mi se pare că am plecat de două zile în excursia asta. Pe scări continuă clătinatul, în timp ce eu cobor cu spatele, că să fiu cu fața la el, să-l prind în caz că se dezechilibrează.

Ajungem jos, remarc că s-a întunecat afară, că a mai crescut puțin iarba, că Iris e mai înaltă. Iar el se uită senin la mine și mă întreabă: Mama, megem șuș?

Dosar de Mamă e și pe Facebook