Realitatea vs social media

Viața cu copii e uneori un soi de glumă la care părinții nu râd niciodată, pentru că nu se prind și ei care-i poanta. Viața cu copii nu arată în realitate ca pe social media. De cele mai multe ori mă enervez teribil că aici se livrează mult lapte cu miere și mai spre deloc realitatea aia care ne scoate multora peri albi.

Îmi scriu des mame care mă întreabă ce nu fac ele bine, de ce copiii lor nu le ascultă, cum să procedeze să fie ca X sau ca Y, care, uite, par să se descurce fabulos cu toate. X și Y au copii perfect educați și ascultători, sunt îngrijite și coafate tot timpul, fac zilnic sport, mănâncă doar preparate sănătoase gătite de mânuțele lor, sunt mereu vesele și au o relație perfectă cu partenerul lor. Vor și mamele care îmi scriu așa. Așadar, ce fac ele greșit, de viața lor arată exact invers decât a lui X sau Y?

Vă zic și vouă ce le spun și lor. Greșit nu e ce fac, greșit e cum își imaginează că viața altora e exact ca în pozele lor de pe Facebook sau Instagram.

Când am postat o poză cu Carol dormind în cărucior, s-a întâmplat să-mi scrie o mamă supărată că niciodată copilul ei nu adoarme fără să se foiască cel puțin o oră și jumătate. O singură poză a creat frustrare acestei mame. Și o înțeleg perfect. Pentru că, în realitate, ambii mei copii dorm și au dormit întotdeauna prost. De aproape 7 ani eu dorm întrerupt, știu exact cum e.

Atunci când am postat o poză cu Iris citind, mi-a scris o mamă că și-ar dori să citească și fetița ei, dar că refuză mereu. Din nou, o singură fotografie a fost suficientă s-o convingă pe această mamă, că fiică-mea citește toată ziua bună ziua. Să simtă că acolo unde eu am reușit, ea a eșuat. Realitatea însă nu este aceea că Iris citește non stop. Nu, de fapt ar prefera desene animate decât să citească singură.

Și exemplele pot continua. Îmi pare rău dacă am creat vreodată cuiva impresia că viața noastră e perfectă. Pentru că nu e. Am încercat întotdeauna să nu se înțeleagă din textele mele că ar fi.

Și noi ne certăm ca chiorii, și noi avem probleme cu banii, nici copiii noștri nu sunt mereu cooperanți, și noi lăsăm peste noapte vasele murdare în chiuvetă.Viața nimănui nu e perfectă, nu vă setați standarde imposibil de atins, doar pentru că asta vedeți pe social media.

X sau Y nu își petrec 365 de zile pe an doar în vacanțe, nu mănâncă doar la restaurant, iar copiii lor nu vorbesc japoneză, latină și turcă la 2 ani. Probabil și ele înjură în trafic, mănâncă ciocolată pe ascuns la miezul nopții și visează la un weekend fără copii. Și chiar dacă nu fac lucrurile astea, tot nu înseamnă că au atins perfecțiunea.

Uitați-vă la mine. Iris a vărsat într-o noapte până a ajuns M cu ea la camera de gardă. Pentru că în Constanța e plin de turiști, au așteptat ore bune până a consultat-o cineva, în timp ce Iris tot voma. Cu tot cu timpul necesar pentru perfuzii, au stat acolo mai mult de șase ore. Am păzit toată ziua un copil letargic, fără să fi dormit în ultimele 24 de ore. Următoarea zi am împlinit 40 de ani într-o depresie pe care am încercat s-o ignor, dar care nu se lasă dusă. M-am luptat cu copilul zile întregi să mai ia o linguriță de orez sau o mușcături de pâine prăjită. Între timp, mai am unul mic care învață să facă la oliță, dar nimerește tot pe covor. N-am reușit să fac duș vreo două zile, pe canicula asta dacă vă puteți imagina. Copiii se ceartă în fiecare dimineață, de la câte o jucărie de obicei. Trag de ea amândoi, de parcă ar fi singura jucărie rămasă din galaxie. Apoi se împing, apoi unul se lovește. Așa încep plânsetele și jelania. Toate înainte ca eu să fi apucat să-mi beau cafeaua sau ei să mănânce micul dejun.

Carol e în faza aia în care face tantrumuri nenumărate zilnic. Plânge dacă merg la baie, plânge dacă scot gunoiul până la tomberonul din curte. Îmi cere iaurt, îi dau iaurt, se enervează ca i-am dat iaurt. Nu vrea să-l mănânce, nu vrea să-l bag la loc în frigider, nu vrea să-l vadă pe masă. Și urlă, vorbind bebelușește, și se tânguie cu mucii până la pământ. Nu-i place să mă vadă cu părul prins, așa că plânge cu tunete și fulgere când refuz să mi-l desfac. Amândoi împrăștie toate jucăriile peste tot. Avem jucării și la baie, dar și la bucătărie. Iris a învățat să-și dea ochii peste cap când îi spun câte ceva ce nu-i convine. Are doar puține feluri de mâncare preferate, din cauza asta gătitul e un chin. Azi, după ce cu câteva zile în urmă analizele îi ieșiseră perfect, Iris are diaree. Astfel că o luăm de la capăt.

Așa, dragile mele, arată de fapt de multe ori viața mamelor. Realitatea celor ce au copii. Desigur că realitățile fiecăreia dintre noi diferă, dar sunt absolut sigură că perfecțiunea nu există. Nici măcar la X sau Y.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

40

Îmi tot spun că e doar o cifră 40-ul ăsta, că totul stă de fapt în starea de spirit, deși simplul adevăr e că pur și simplu atâția ani am acum. Că-mi place sau nu.

Adevărul e că nu mă regăsesc deloc în imaginea pe care o aveam eu în cap despre cum e o femeia la 40 de ani. Ea e cu picioarele bine înfipte în pământul pe care calcă, știe mereu ce vrea, are o carieră, o direcție bine stabilită, are o anumită siguranță financiară, are copii măricei deja, e o femeie cu capul pe umeri, cum s-ar zice. Se îmbracă elegant, cu stil, face conversație cu ușurință, bea proseco sau ce-o fi la modă acum, planifică mesele cu o săptămână înainte, găsește întotdeauna soluții la probleme, pleacă în vacanță de două ori pe an, tot ce face ea mustește de o anumită maturitate atinsă. Cam așa e ea.

Fix ce nu sunt eu, adică. N-am adunat cine știe ce înțelepciune până acum, n-am nicio carieră strălucitoare, probleme fără soluții am să dau și cu împrumut, mă îmbrac cu blugii de acum cinci ani și cu hanoracele care-i rămân mici lui M, visez cu ochii deschiși la lucruri imposibile, sunt introvertită, fug de oameni, o vreau pe mama și nu plec aproape niciodată nicăieri.

Primesc ziua asta cu mirare, nu știu serios cum e posibil să am 40 de ani. N-am planuri mărețe de viitor, nici rezoluții spectaculoase și nici revelații pline de înțelepciune pe care să le împărtășesc cu voi.

Bine ai venit, middle age crisis, you nasty, nasty bitch!

Singur

Atunci când îl doare înțelege cel mai bine omul că e singur. Singur se naște. Și tot singur e nevoit să-și poarte suferința, chiar dacă e înconjurat de semeni. Nimeni altcineva nu-i poate căra amarul cu cârca. Nu inima altuia se stafidește, ci a sa. Omul e întotdeauna singur cu durerea. E a lui și doar el o poate trăi. Numai pe el îl doare în felul ăsta.

Suferința nu e demnă, nu purifică și nici nu poate fi împărțită cu altcineva. E a omului și doar a lui. El o poartă, el o înjură, o urăște, pe el și doar pe el îl stoarce de puteri. Degeaba se scutură omul, suferința nu se lasă dusă până nu-și urmează cursul. Ea nu știe carte, nu înțelege că din om cad de-acum firmituri, că ar vrea să înceteze, să nu-l mai doară.

Omul e întotdeauna singur cu durerea.

O decizie ca o plimbare prin iad

Există o singură parte dificilă atunci când ai un câine. Nu când face pipi în casă, nu când are dinții ca acele și te mușcă, nu când nu acceptă lesa sau se bate cu alți câini, nu când fură mâncare sau roade papuci, cerșește, sapă gropi, înghite melci, rupe flori, se tăvălește în rahat și apoi intră în casă și se urcă pe canapea. Nu, astea sunt întâmplări destul de firești când ai câine. Singura parte cu adevărat dificilă e aceea în care trebuie să-ți iei rămas bun de la el. Mai ales dacă tu ești cel care e nevoit să aleagă momentul în care câinele tău trebuie să moară.

Să fii nevoit să faci alegerea asta e ca o plimbare prin iad. Deși există confirmarea veterinarului că acel animal va suferi cu fiecare respirație pentru oricât de mult sau puțin timp i-a mai rămas, deși vezi cu ochii tăi boala răspândită ca o caracatiță cu tentacule lungi peste toate organele lui, decizia de a curma suferința câinelui tău este foarte greu de luat.

Pentru că după ce se așterne liniștea aceea nefirească, pe care doar moartea o lasă în urma ei, vei rămâne cu două întrebări care te vor măcina și te vor termina psihic: “oare m-am grăbit cu decizia asta?” și “oare suferea mai puțin dacă făceam asta mai demult?”.

Dacă judeci cu mintea limpede, știi că această decizie a fost dovada ta supremă de iubire pentru acel animal. Deși atunci când ești pus față în față cu decizia asta, apare tentația să-l păstrezi lângă tine, așa bolnav, așa suferind, așa transformat, oricum ar fi el, dar viu, totuși. Pentru că orice pe lumea asta are rezolvare, mai puțin moartea.

Însă oricât de mare ar fi tentația asta, alegerea ta trebuie să reflecte numai și numai ce e mai bine pentru câine, nicidecum ce ți-ar plăcea ție să se întâmple. Faptul că ție îți revine decizia de a adormi animalul (pentru că urăsc cuvântul ăla cu “e”) este o povară și totodată o binecuvântare. Pentru că nimeni nu vrea să-și vadă câinele, un membru al familiei, suferind zi și noapte, în fiecare clipă.

Se întâmplă atât de repede, atât de curând. Prea curând. Și nu, deși știai ce vine, nu te poți pregăti suficient niciodată pentru ce urmează. Odată cu liniștea se instalează senzația de gol, de hău. Simți că te prăbușești. E gata, doarme și nu se va mai trezi niciodată.

Știi asta, dar tu tot îl vezi cu coada ochiului prin curte sau îi auzi ghearele zgâriind betonul, tot șocat ești de lipsa lui când ieși din casă. Și te obligi să pui bicicletele și trotinetele copiilor în țarcul lui, dacă el tot nu mai e să stea acolo, te forțezi să arunci apa rămasă în castron ca să nu întrebe copiii de ce o mai păstrezi acolo. Dar ei tot te întreabă, nu asta, dar vor să știe altele și tu te îneci, te sufoci, că doar abia l-ai adormit și te doare pieptul la fiecare respirație, ai vrea să tacă, să fie și ei puțin mai înțelegători, măcar acum, dar ei vor să știe de ce nu l-ai lăsat să trăiască, ei îl voiau viu chiar dacă se chinuia. Măcar îl aveam cu noi, așa zic copiii.

Și iar îți pui întrebarea aia. Oare a fost decizia bună?

A fost, sigur că a fost, creierul meu știe asta. Dar sufletul meu face figuri, refuză orice logică și se revoltă ca un adolescent rebel. Însă, așa rebel cum e, el înțelege că uneori așa arată iubirea necondiționată. Ca o alegere ce se aseamănă cu o plimbare prin iad.

Un câine pe nume Ozzy

Când i-am văzut prima dată pe mama și tata, eram cam speriat. Sau mai degrabă curios, că eram mic și nu-mi stătea capul decât la joacă. Mama s-a uitat la mine prin ochelarii ei ciudați, apoi m-a mângâiat ușor între urechi și a zis că-s incredibil de drăgălaș. Fie vorba între noi, chiar eram. Am fost mereu un câine chipeș, prezentabil, cu prestanță chiar. Tata se uita la mine cu gura până la urechi și a zis că sunt perfect, mai frumos decât se așteptase. Erau bucuroși că mă vedeau, mi-am dat seama imediat după forma gurilor lor, cu dinții la vedere. Mai ales că nu mârâiau și nici nu lătrau. Ei, pe atunci eram mic și prostuț, nu știam că oamenii nu latră. Mă rog, treaba lor, habar n-au ce pierd, cât de distractiv e să faci gălăgie lătrând.

Desigur, știu că ei sunt oameni iar eu câine, dacă v-ați întrebat asta, dar așa le zic eu lor: mama și tata, pentru că asta au fost mereu pentru mine. Iar ei mereu ziceau despre mine că am fost primul lor copil. Pe atunci mă aveau doar pe mine. Oh, ce vremuri. Îmi cumpărau toate mingile de tenis din lume, alergau cu mine pe plajă și mă lăsau să intru în mare. În parc îmi aruncau conuri, iar tata mă lăsa să scot capul pe geamul mașinii când mergeam s-o luăm pe mama de la serviciu. Câteodată trăgeam pârțuri, iar ei deschideau larg toate geamurile și apoi râdeau în hohote. Nici acum nu înțeleg de ce făceau asta, pârțurile mele miros chiar bine.

O vreme m-au ținut în casă, ceva legat de schema de vaccinare, n-am înțeles eu prea bine atunci, dar tare-mi plăcea să stau cu ei. Nu-mi dădeau voie să dorm în pat, dar eu tot mă mai strecuram între ei doi. Se prefăceau că nu mă vedeau și nu mă dădeau jos. Dimineața îi mușcam de picioare în timp ce încercau să-și pună șosetele. Vai, cât de tare ne mai distram împreună! Erau grozavi, îi iubeam pentru asta. Și ei mă iubeau pe mine, îmi spuneau asta tot timpul.

Mama m-a învățat să șed, să stau culcat, să fac pișu și caca afară. Eram tare mândru când îmi spunea “bravo”! Unde mai pui că îmi dădea și gustări delicioase din carne. Să te tot lingi pe botic, nu alta. Apoi am crescut mai mare și tata mi-a construit o căsuță în curte. În prima mea noapte afară, aș putea jura că mama a dormit la geam, ca o floricică în ghiveci. Cred că era îngrijorată că o să plâng, dar eu am fost curajos.

Îmi plăcea acolo, aveam o curte mica în care am săpat câte gropi am vrut. Când tata ieșea dimineața din casă, abia așteptam să i le arăt. Se încrunta când vedea gropile, nu prea pricepeam eu atunci de ce, dar până la urmă își punea mâinile în cap și începea să râdă de nasul meu plin cu pământ.

Căsuța mea avea un acoperiș atât de atrăgător, încât l-am ros de trei ori, serios. Da, nici lui tata nu i-a venit să creadă atunci. Între timp a devenit expert în acoperișuri pentru căsuțe de câini.

Într-o zi au plecat în vacanță și când s-au întors, ceva mirosea straniu. Ceva în burta mamei. Unde mai pui că se tot umfla și se tot umfla, ca o minge imensă de tenis. Dar tot frumoasă era, că așa-s toate mamele. Apoi în altă zi ea a plecat și nu s-a mai întors câteva zile, iar când a revenit, avea în brațe un fel de broscuță, că tare mai orăcăia chestia aia. M-au lămurit până la urmă, amândoi, că era sora mea, nu altceva. Dacă așa stătea treaba, mi-am zis, atunci eu o să fiu cel mai strașnic paznic al ei. Era frumoasă ca un os mare și delicios, și chiar dacă mă mai trăgea de urechi, o iubeam cu toată inima mea de cățel.

Câteodată ne duceam cu toții pe plajă și alergam, de îmi atârna  limba până la pământ, nu alta. Într-o noapte m-a vizitat un arici, în alta o broască, ba chiar și o cârtiță, mi-am făcut destui prieteni de-a lungul vremii în curtea aia.

Într-o zi, mama iar a plecat de acasă și zău dacă nu avea burta cât cușca mea de mare. Când s-a întors, știam deja că nu broscuță ducea așa delicat în brațe. Deh, eram și eu mare deja, înțelegeam mai multe. Aveam și un frate acum. Era perfect copilul ăsta nou, mă lăsa să-i iau toate gustările din mână, mă lăsa să-l pup și râdea cu gura lui știrbă când mă vedea.

Am fost un câine fericit și iubit. Mi-am iubit familia și i-am fost devotat întotdeauna. Nu am mușcat pe nimeni niciodată și am fost mereu înțelegător cu copiii. Mi-am împlinit destinul. Acum, că mama și tata sunt bine, pot pleca să alerg cât văd cu ochii pe un câmp plin cu flori. Că tare îmi mai place să alerg printre ele.

Vor plânge toți, știu și îmi pare rău. Dar a sosit timpul să fug pe câmpul meu. Rămas bun, tuturor!