Când i-am văzut prima dată pe mama și tata, eram cam speriat. Sau mai degrabă curios, că eram mic și nu-mi stătea capul decât la joacă. Mama s-a uitat la mine prin ochelarii ei ciudați, apoi m-a mângâiat ușor între urechi și a zis că-s incredibil de drăgălaș. Fie vorba între noi, chiar eram. Am fost mereu un câine chipeș, prezentabil, cu prestanță chiar. Tata se uita la mine cu gura până la urechi și a zis că sunt perfect, mai frumos decât se așteptase. Erau bucuroși că mă vedeau, mi-am dat seama imediat după forma gurilor lor, cu dinții la vedere. Mai ales că nu mârâiau și nici nu lătrau. Ei, pe atunci eram mic și prostuț, nu știam că oamenii nu latră. Mă rog, treaba lor, habar n-au ce pierd, cât de distractiv e să faci gălăgie lătrând.
Desigur, știu că ei sunt oameni iar eu câine, dacă v-ați întrebat asta, dar așa le zic eu lor: mama și tata, pentru că asta au fost mereu pentru mine. Iar ei mereu ziceau despre mine că am fost primul lor copil. Pe atunci mă aveau doar pe mine. Oh, ce vremuri. Îmi cumpărau toate mingile de tenis din lume, alergau cu mine pe plajă și mă lăsau să intru în mare. În parc îmi aruncau conuri, iar tata mă lăsa să scot capul pe geamul mașinii când mergeam s-o luăm pe mama de la serviciu. Câteodată trăgeam pârțuri, iar ei deschideau larg toate geamurile și apoi râdeau în hohote. Nici acum nu înțeleg de ce făceau asta, pârțurile mele miros chiar bine.
O vreme m-au ținut în casă, ceva legat de schema de vaccinare, n-am înțeles eu prea bine atunci, dar tare-mi plăcea să stau cu ei. Nu-mi dădeau voie să dorm în pat, dar eu tot mă mai strecuram între ei doi. Se prefăceau că nu mă vedeau și nu mă dădeau jos. Dimineața îi mușcam de picioare în timp ce încercau să-și pună șosetele. Vai, cât de tare ne mai distram împreună! Erau grozavi, îi iubeam pentru asta. Și ei mă iubeau pe mine, îmi spuneau asta tot timpul.
Mama m-a învățat să șed, să stau culcat, să fac pișu și caca afară. Eram tare mândru când îmi spunea “bravo”! Unde mai pui că îmi dădea și gustări delicioase din carne. Să te tot lingi pe botic, nu alta. Apoi am crescut mai mare și tata mi-a construit o căsuță în curte. În prima mea noapte afară, aș putea jura că mama a dormit la geam, ca o floricică în ghiveci. Cred că era îngrijorată că o să plâng, dar eu am fost curajos.
Îmi plăcea acolo, aveam o curte mica în care am săpat câte gropi am vrut. Când tata ieșea dimineața din casă, abia așteptam să i le arăt. Se încrunta când vedea gropile, nu prea pricepeam eu atunci de ce, dar până la urmă își punea mâinile în cap și începea să râdă de nasul meu plin cu pământ.
Căsuța mea avea un acoperiș atât de atrăgător, încât l-am ros de trei ori, serios. Da, nici lui tata nu i-a venit să creadă atunci. Între timp a devenit expert în acoperișuri pentru căsuțe de câini.
Într-o zi au plecat în vacanță și când s-au întors, ceva mirosea straniu. Ceva în burta mamei. Unde mai pui că se tot umfla și se tot umfla, ca o minge imensă de tenis. Dar tot frumoasă era, că așa-s toate mamele. Apoi în altă zi ea a plecat și nu s-a mai întors câteva zile, iar când a revenit, avea în brațe un fel de broscuță, că tare mai orăcăia chestia aia. M-au lămurit până la urmă, amândoi, că era sora mea, nu altceva. Dacă așa stătea treaba, mi-am zis, atunci eu o să fiu cel mai strașnic paznic al ei. Era frumoasă ca un os mare și delicios, și chiar dacă mă mai trăgea de urechi, o iubeam cu toată inima mea de cățel.
Câteodată ne duceam cu toții pe plajă și alergam, de îmi atârna limba până la pământ, nu alta. Într-o noapte m-a vizitat un arici, în alta o broască, ba chiar și o cârtiță, mi-am făcut destui prieteni de-a lungul vremii în curtea aia.
Într-o zi, mama iar a plecat de acasă și zău dacă nu avea burta cât cușca mea de mare. Când s-a întors, știam deja că nu broscuță ducea așa delicat în brațe. Deh, eram și eu mare deja, înțelegeam mai multe. Aveam și un frate acum. Era perfect copilul ăsta nou, mă lăsa să-i iau toate gustările din mână, mă lăsa să-l pup și râdea cu gura lui știrbă când mă vedea.
Am fost un câine fericit și iubit. Mi-am iubit familia și i-am fost devotat întotdeauna. Nu am mușcat pe nimeni niciodată și am fost mereu înțelegător cu copiii. Mi-am împlinit destinul. Acum, că mama și tata sunt bine, pot pleca să alerg cât văd cu ochii pe un câmp plin cu flori. Că tare îmi mai place să alerg printre ele.
Vor plânge toți, știu și îmi pare rău. Dar a sosit timpul să fug pe câmpul meu. Rămas bun, tuturor!
