Pe bune, Murphy, pe bune?


În
fiecare dimineață în care trebuie meargă la grădiniță, Iris se smiorcăie. Nu vrea se trezească, mai cere încă cinci minute, bodogane, se plânge, șoseta nu e bine pusă, tricoul are o eticheta care o zgârie, de ce trebuie și pună colanții ăia, vrea pâine cu unt, dar de ce nu am prăjit-o, doar eu trebuia -i citesc gândurile, știți voi, tot festivalul. Toate astea pentru a fost nevoie se trezească atunci când ea ar mai fi vrut doarmă. E drept și mie mi-e milă s-o trezesc, căci somnul la ora aia îi este profund și doarme exact ca un îngeraș frumos.

explic. De când sunt cam cât un butoiaș, cu burta din dotare, somnul nu mi-e tocmai lin. Nu-mi găsesc poziție bună de somn, ficiorul pe care-l găzduiesc face dansul călușerilor fix când întind și trezesc des ca merg la baie. Noaptea care a trecut n-a fost una chiar fericită, am avut nenumărate treziri, iar după ora trei n-am mai reușit mai adorm, așa am citit întinsă lângă Iris. Am închis ochii din nou abia la cinci jumătate, iar la șase, surpriză, s-a trezit furtuna. Șase! Pe bune, mai copilă? Sâmbătă?

Să-mi explice și mie cineva, după care lege nescrisă copiii nu se pot trezi deloc atunci când merg la grădiniță, dar dispun de toată energia în diminețile din weekend? Pe bune, Murphy, pe bune?

“Dosar de Mama” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

46 Shares

Perna

Mama, te mai doare spatele?
Puțin.
Și nu stai bine așa?
foiesc puțin pe canapea demonstrativ:
– Nu prea.
Aha. Și te-ar ajuta perna mea cu Elsa și Ana?
Păi, da. uite, mi pune-o aici la spate și atunci sta mai comod.
e mare burta aia și din cauza asta nu stai comod acum?
– Exact, e mai greu mi găsesc o poziție în care simt bine.
– Dar e perna mea.
Știu.
Și vrea mi pun eu capul pe ea.
– Pune-ți-l.
– Dar pe tine te doare spatele.
cam doare, da. Dar dacă îți e greu mi-o dai mie și vrei s-o folosești tu, e în regulă, o găsesc altceva.
– Dar eu nici n-o prea folosesc.
Păi?
Ești mama mea și nu vreau te doară spatele.
– Irisule, dar nu doare chiar atât de rău. În plus, știi durea și când te aveam pe tine în burtă, nu doar acum -l am pe Zmeu. Și atunci aveam nevoie de pernă.
– Ah, da?
Păi da.
Știi ce? Cât timp ești tu însărcinată, perna cu Elsa și Ana o fie a ta. Ți-o dau ție, n-o mai fie a mea. Dar numai cât ai bebeluș în burtă. Și o ți-o pui la spate și n-o te mai doară deloc. O stai mai comod, așa-i?

Nu știu dacă există pe lume declarație de dragoste mai mare de la un copil căruia nu-i place împartă nimic, cu nimeni. Și las conversația asta aici, ca n-o uit. Acum duc pup copila până o tocesc.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

83 Shares

Burta


Burta
asta e mult mai grea decât burta de data trecută. Aia de când am purtat-o pe Iris, adică. Fizic e mai grea. E tot bățoasă, semeață și crește doar în față, rotundă, frumoasă cu spume, de-mi vine stau goală toată ziua în fața oglinzii ca s-o admir întruna, la fel ca acum cinci ani. Însă e mai greu de dus. Într-un fel straniu, parcă e mai plină. Sunt foarte conștientă tot timpul e locuită, ca zic așa.

Zmeurică e un bebeluș foarte mobil. Iris mai cea câte-un poc, câte un boing, pe ici colea, însă flăcăul ăsta de-l port acum, pleacă pe unde are treabă cu tot cu burtă. Lovește, se sucește, dansează, sare pe trambulină, țopăie șotronul, se cu rolele, joacă volei, zău exact așa simt. uit cu uimire la burta asta și o văd cum se mișcă de la stânga la dreapta, apoi invers. Mult și des. Ziua, noaptea, oricând. E drept mai și doarme câteodată, din fericire. În rest însă, își face simțită prezența cu vârf și îndesat. Atât de tare, încât uneori doare la propriu. împunge de parc-ar vrea mi vorbească.

Au rămas mai puțin de unsprezece săptămâni până la naștere. Recunosc mi se accelerează respirația când gândesc la asta. De emoție, de frică, de panică, de bucurie. Dumnezeule mare, îmi spun atunci, o am un nou născut în casă, pe lângă Iris. O fiu mamă de doi. Cum o ne adaptăm cu toții? Cum o dormim? Eu cu amândoi? În aceeași cameră? Cum va fi pentru Iris? Voi ști o ajut? Ce voi face dacă cel mic se va îmbolnăvi, luând în considerare Iris aduce virusuri de la grădiniță?

Și tot gândindu așa, mi se taie picioarele, de trebuie așez, pentru ia cu amețeală. Apoi îmi mângâi burtoiul rotund, Zmeurică îmi vorbește iar, respir adânc și liniștesc. Iar burta asta grea, ajută calmez. Parcă-mi spune: hai măi, mamă, ce poate fi așa greu? pupi iar talpite mici și admiri zâmbete știrbe? pornim împreună în aventura asta nouă? haide, știi bine nu-i nici un motiv de panică.

Așa trec zilele mele, cu mângâiat de burtă, cu gânduri și întrebări, cu îmbrățișări de la cea mai frumoasă și bună fetiță din lume. De-acum e despre așteptare și despre pregătire. Despre acceptarea tuturor temerilor ca fiind firești. E despre inspirat adânc și despre expirat profund.

Unspreceze!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

 

 

53 Shares

Motive pentru care abia aștept să nasc


Întotdeauna am știut că n-o să mă opresc la un singur copil. Cumva, în copilărie, mereu i-am compătimit pe cei singuri la părinți, deși poate pe nedrept. Știu sigur că multora le place să fie copii unici, însă mie sigur nu mi-ar fi plăcut. Simt în continuare că sora mea e cel mai fain cadou pe care puteau părinții să mi-l facă. Ea este motivul principal pentru care eu mi-am dorit să ii dăruiesc lui Iris un frate acum.

Pentru mine, sora mea e ca un far. Pot ridica oricând privirea ca să-i urmăresc lumina, mă ajută, mă ghidează și cel mai important, nu mă lasă niciodată să mă scufund, oricât de agitată ar fi marea sau pe orice furtună aș pluti în derivă. Iar ea nu-mi cere niciodată nimic în schimb. Aș putea chiar zice că eu am profitat toată viața de statutul de sora mai mică și în același timp, nu sunt sigură că am reușit să fac pentru ea ce a făcut ea pentru mine.

Având așa o soră, e lesne de înțeles de ce vreau ca Iris să aibă și ea șansa unei relații la fel de speciale în viață. O să ziceți că sunt și frați care nu se înțeleg, care poate nu-și vorbesc, care nu se văd ani la rând, care numai relație specială nu au. Ei bine, e un risc pe care sunt dispusă să mi-l asum.

Acum că v-am zis de ce vreau doi copii, hai să vă spun și de ce abia aștept să am bebelușul numărul doi în brațe 🙂

🙂 Pentru că aparent fac copii reușiți și frumoși. Nu-s prea modestă, așa-i? 🙂 Însă, vai, abia aștept să-i văd moaca.
🙂 Pentru mirosul de nou născut pe care am de gând să-l inspir până în fundul plămânilor, mai ales că acum știu cât de puțin durează.
🙂 Pentru că sunt nerăbdătoare să cresc și un băiat, pentru că va fi o provocare nouă.
🙂 Pentru că abia aștept să simt ce descriu toate mamele care au mai mult de un copil. Și anume că iubirea nu se împarte între copii, ci se multiplică. Că inima se lărgește pentru încă niște iubire. Iar eu nu cunosc pe nimeni care să nu mai vrea niște dragoste în plus.
:)Pentru privilegiul de a trăi din nou magia  primului zâmbet, primului gângurit, primului rostogolit, primului dinte, primii pași, primul pisu la oliță.
🙂 Pentru că acum voi avea înțelepciunea de a aprecia fiecare etapă de dezvoltare, în cunoștință de cauză. Acum știu că toate vin și trec mult prea repede și că trebuie să mă bucur de ele atunci când se întâmplă.
🙂 Pentru că va fi ultima dată când voi fi mamă de nou-născut.
🙂 Pentru că abia aștept să o văd pe Iris soră mai mare.
🙂 Pentru că abia aștept să-l văd pe M și tată de băiat.

O să fie greu? Clar că da.
O să simt că o iau razna uneori? Probabil că foarte des.
O să-mi vină să fug în lume? De mai multe ori pe zi, probabil.
O să merite? Absolut!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: pixabay.com

97 Shares

Tu nici măcar n-ai născut, ai fost doar operată


Da, mi s-a spus asta după ce am devenit mamă și a durut al naibii de tare aud așa ceva, mai ales venea de la o persoană apropiată. Iar dacă ți s-a spus și ție, probabil știi cum durerea provocată de cuvintele astea se îmbină cu vina, într-o horă care te secătuiește psihic.

O femeie poate naște (sau nici măcar n-ar trebui numită naștere după părerea unora) prin operație cezariană programată sau de urgență, din diverse motive:
placenta praevia, situație în care placenta se dezvoltă în partea inferioară a uterului, acoperind parțial sau total deschiderea colului uterin, făcând astfel nașterea vaginală imposibilă.
ruptură uterină
– copilul se află în poziție pelviană
– miopie mare a mamei, din cauza pericolului de dezlipire a retinei
– stresul fetal
afecțiuni preexistente ale mamei (ex. diabet, probleme cardiace sau de coagulare)
– uneori în cazul unei sarcini multiple
– de cele mai multe ori dacă mama a născut anterior tot cu ajutorul operației cezariene
– preeclampsia

Probabil mai există și alte motive medicale pentru care medicul recomandă sau decide operația cezariană este necesară, eu nu pretind le cunosc pe toate. Însă mai este și situația în care, șoc și groază, mama decide singură nască prin operație cezariană. Pfoai, cum își permite ea decidă în ce fel aduce un copil pe lume, păi ce, e corpul ei facă ce vrea cu el? Cum îndrăznește, cine se crede? Egoism în cea mai pură formă!

Doar știe toată lumea nu există decât un singur mod real de a da naștere. Ăla natural. Operația cezariană e un moft, o figură, e pentru muierile slabe de înger, alea care vor fugă de durere. E un mod de a trișa natura, de a scapă cum e mai ușor. Viitoarea mamă nu simte deloc durere, nu trebuie împingă, nu scoate ditamai pepenașul dintre picioare. Ar putea foarte bine și facă manichiura în timp ce medicii o operează. Mare brânză, se întinde acolo pe masa aia, stă nițel cu ochii în tavan și gata, cică a născut.

naști cu cezariană nu e deloc onest, ca mamă îi datorezi niște durere copilului pe care-l aduci pe lume. Copilului și lumii întregi, de altfel. Dacă mama naște fără durere, atunci nici nu se poate numi a născut de-adevăratelea. Cezariana e ca un strănut, hapciu și gata, a ieșit copilul. doar se știe, nu doare deloc, dar deloc-deloc.

Unde mai pui orice altceva va face mama pentru copilul ei după naștere, nu va fi niciodată suficient, nu va compensa incidentul cu operația. Nici alinarea colicilor, nici plimbatul în brațe ore întregi, nimic, toate-s degeba dacă nu l-a născut pe cale naturală. În zadar, avea un singur lucru de făcut și nici pe ăla n-a fost în stare -l facă. Plus nu se mai creează legătura aceea specială între ea și nou-născut, niciodată nu vor avea o relație la fel de intensă ca cea dintre un prunc născut pe cale vaginală și mama lui.

Dacă nu v-ați enervat foarte tare citind până aici, atunci probabil miați sesizat tonul sarcastic. Totuși, din păcate, mulți judecă în felul acesta femeile care au născut cu cezariană. E incorect și nedrept, așa haideți ne oprim!

Experiența nașterii e la fel de validă pentru ambele mame, și pentru cea care a fost operată, dar și pentru cea care a împins un copil din ea. Nici una din ele nu devine vreo eroină în funcție de câtă durere a simțit înainte, în timpul sau după naștere. Căci zău, aici nici nu e loc de competiție. A sugera cuiva nu a născut, doar pentru a trecut printr-o operație aducând copilul pe lume, e ridicol. Ca nu mai spun insensibil.

Așa , haideți ne vedem fiecare de treaba ei, și ne batem mai degrabă capul cu propriile probleme decât cu ale altcuiva. Și cel mai important, fim recunoscătoare când naștem copii sănătoși, indiferent în ce fel i-am adus pe lume!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay.com

2K Shares