Category Archives: Copii

Pălăria şi chiloţii

20179902_10155456346269876_163044088_n

Suntem afară. Ne îndreptăm spre parc. E cald, poate puţin prea cald. Iris nu vrea să poarte pălăria de soare şi încearcă să mă convingă că nu e necesară.
– Aiţi nu tebe păiăia că e puţină umbă.
– Da, măi Irisule, dar peste doi paşi iar e soare.
– Acoio e umbă.
– Dar prima dată trebuie să trecem de partea cu soare. Acolo îţi pui pălăria.
– Nu viau.

– Irisule, nu negociez cu tine. Îţi pui pălăria la soare. Altfel faci insolaţie.
– Ţe e isonaţie?
– Atunci când creierul şi corpul tău se încălzesc peste măsură de la soare. Ştii cum niciodată nu ne ducem la plajă la prânz?
– Da, că e soaieie pia puteinic.
– Exact. Dar chiar şi atunci când nu e atât de puternic, e important să porţi pălărie.
– Că aitfei ţe se intâmpă cu gheieiu meu?
– Creierul, măi Irisule, nu greierul. Se încălzeşte prea tare. Şi atunci te poate durea capul, te poţi simţi rău şi vomita.

Judecă îndelung.
– Mama, în jungă, Mowgli de ţe n-aie păiăie?
– Păi, în junglă sunt mulţi copaci şi e umbră cam peste tot. Aşa că nu prea are nevoie Mowgli de pălărie.
– Şi Mowgli de ţe n-aie iochiţă? De ţe stă numa în chioţi?
– Mowgli e băieţel, iar băieţeii nu prea poartă rochiţe.
– De ţe?

– Păi imaginează-ţi tu cum ar putea Mowgli să sară din creangă în creangă, cu rochiţă pe el. Cred că l-ar încurca teribil.
– Chioţii nu-i încuică pe Mowgli.
– Bănuiesc că nu.
– Viau şi eu să stau în chioţi ca Mowgli.
– Nu se poate. Tu nu eşti în junglă.
– Te iog mama, să stau în chioţi. Te iog, uite îmi pun păiăia dacă mă iaşi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Sunt cea mai bună mamă

f (60).JPG

De când sunt mamă, au fost destule zile în care am crezut că nu sunt una destul de bună pentru Iris. Că nu mă străduiesc suficient, că poate alta în locul meu ar fi făcut mai bine sau mai mult, că nu am suficientă răbdare. Ştiu că nu sunt singura care simte aşa uneori. Au mamele aşa un dar să se autoflageleze, să se biciuiască singure şi să-şi caute vină, chiar şi acolo unde ea nu există. Vina asta e greu de spălat, n-o poţi şterge aşa cum o faci cu praful. Nu există cârpă destul de moale sau detergent destul de blând să o spele.

Vina că n-am născut natural, că n-am alăptat prea mult, că m-am plâns de multe, multe nopţi nedormite, că eram extenuată, că nu eram în stare să le pot face pe toate singură, că îmi doream să plec în lume fără să arunc nici măcar o privire în urma mea. S-au adunat multe, s-au îngrămădit unele peste celelalte, s-au încâlcit ca într-un ghem de aţă cu care se juca o pisică năzdrăvană.

Iar eu am înghiţit vina, am tot îndesat-o ca să fac loc alteia noi, şi alteia, şi alteia, tot aşa, până când m-am sufocat cu propria-mi mână. Şi abia atunci când am acceptat ideea că Iris n-are nevoie ca eu să fac totul ca la carte, că nu mă vrea perfectă, că vina mă aduce de spate şi fără un spate drept n-o pot căra pe copilă în braţe, abia atunci m-am privit şi din alt unghi. Eu pe mine. Eu, Simona, pe mama din mine. Mi-am întins o mână şi ne-am împrietenit. Şi ce-am văzut acolo, m-a surprins plăcut, mama din mine e chiar o persoană faină, o femeie cu bunele şi relele ei e drept, însă e o mamă prezentă.

Nu-s o mama rea, dimpotrivă. Ceva, ceva, tot oi face eu bine, de copila asta a mea râde în fiecare zi cu gura până la urechi.

Citesc poveşti peste poveşti, admir păr auriu şi rochii roz de prinţese, deşi cred că până să o am pe Iris nici n-am rostit cuvântul “prinţesă”. Not a fan, no no! Dar copilei îi plac, aşa că am învăţat să cânt “let it go” şi pot numi toate prinţesele Disney, chiar şi dacă mă treziţi în toiul nopţii.

Reacţionez şi la alt nume decât mama. Spun prezent chiar dacă sunt strigată Bagheera, Daisy, Ana, Mica Sirenă, Jasmine, Lupul cel Rău sau Purceluşul Nif-Nif, intru în jocurile lui Iris, şi jumătate din zi trăiesc în lumi fantastice, jungle periculoase sau castele din vârf de munte.

Sar şotronul cu ea în curte şi încă o mai las să intre peste mine la baie.

Răspund la toate de ce-urile, la milioane de întrebări în fiecare zi, fără s-o repezesc. Uneori la aceeaşi întrebare câteva zile la rând. De ce? De ce? De ce?

Îi fac prăjitură pufoasă de casă.

Pe trotuar nu insist să-mi dea mâna, pentru că-i creează un sentiment de puternică independenţă, chiar dacă eu stau în gardă şi ca pe ace, să nu cumva să o zbughească în stradă.

Coacem fursecuri împreună, până bucătăria ajunge să fie acoperită de o pulbere fină de făină.

Am grijă să dau cu aspiratorul când ea nu e acasă, pentru că încă îi este teamă de el.

Sunt atentă să aibă rochiile preferate curate şi pregătite de purtat, tot timpul.

Îi spun în fiecare zi c-o iubesc. Chiar şi atunci când mă supără, chiar şi în cele mai grele zile. Ea ştie că iubirea mea nu e condiţionată de comportamentul ei. E acolo pur şi simplu.

Îi dau voie să-mi poarte rochiile şi să le târâie pe jos.

O duc să-şi vadă bunicii cât pot de des.

Îi vorbesc despre fiecare membru al familiei extinse, pentru că familia e importantă.

I’m a good mom! Şi aşa eşti şi tu! Copilul meu n-are mamă ca-n reviste şi nici una ca-n cărţile de parenting. Însă are cea mai bună versiune a mea. Una care se străduieşte, una prezentă, o mamă care refuză să se mai simtă vinovată vreodată!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Frişca

jul2 (331)

Iris se dă pe lângă bunică-sa, în timp ce aceasta meştereşte la un desert cu frişcă. Eu sunt în camera alăturată. Bunica mă întreabă în gura mare:
– Pot să-i dau să guste puţină frişcă?
– Aş prefera să nu, azi a mâncat şi o îngheţată, cam ajunge.

Bineînţeles că Iris miorlăie:
– Viau să-mi dea bunica puţinăăăă fişcăăăă. Te ioooog, te iog fumooos.
De unde stau, îmi dau ochii peste cap. Oare de ce m-o fi întrebat bunica aşa, în gura mare?
– Hai tu, că nu-i dau să guste decât o dată.
– Da, da, o dată, aprobă Iris.
– Hai, fie, dă-i, cedez eu.

Din bucătărie se aude:
– A fost taie bună fişca. Mai viau.
Eu, tot din camera, mă răţoiesc la ele:
– Gata, o dată ne-a fost vorba. Ajunge, Iris, te rog!

Linişte. Nu se aude nici musca.
După câteva minute, apare copila lângă mine, cu un zâmbet mare pe faţă. O întreb:
– A fost gustoasă frişca?
– Daaaa.
– Ia spune-mi tu, de câte ori ţi-a dat bunica?
– O dată.

Zâmbesc, aparent am câştigat oarece autoritate, uite că m-a ascultat mama de data asta.
Iris continuă:
– O dată, şi încă o dată.
Din bucătărie se aude:
– Tu, pârâcioasă mică!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Opt ore cu trenul

20170712_161425

Recunosc că înainte să plecăm, am avut emoţii. Aveam de parcurs un drum de opt ore cu trenul, două mame cu trei copii. Printre care Iris, o căpriţă de doi ani şi zece luni, care nu stă locului două minute legate.

Totuşi, acesta nu este un articol de speriat părinţii, ci unul de încurajare pentru cei care încă se codesc să plece cu copiii la drum, cu trenul. Se poate, zău, chiar dacă aveţi copii foarte zbenguiţi. Iris a mai făcut drumul ăsta şi cu alte ocazii, însă doar cu maşina. Am făcut pauze când am avut nevoie, ea a ţipat când a vrut, fără vecini de vagon, condiţiile de drum au fost cu totul altele decât acum.


De data asta, m-am înarmat cu tot zenul pe care l-am avut disponibil, am pregătit de acasă cărţi de citit, carte de colorat şi creioane, câteva jucării mici, aşa că preţ de câteva ore, Iris a avut ocupaţie în tren, când cu una, când cu alta. Ne-am mai uitat pe geam, am colorat împreună, i-am citit, ne-am jucat jocuri cu mâinile şi am mâncat. Am avut pacheţel cu felii de ardei şi piept de pui la grătar, împachetate frumos în cutia în formă de cap de căţel, ca să fie mai intersant şi apetisant.


Hai să deschidem capul căţelului, hai să-l închidem. Făcusem prăjitură de casă cu fructe, aşa că am servit şi desert în tren, pe alese. Cu afine, caise sau vişine.

 

A dormit aproape o oră, s-a mai jucat cu verişoarele, i-a mai cântat în şoaptă Guano Apes undei doamne care dormea cu capul pe masă, a întrebat-o pe alta de ce e supărată, timpul a trecut. Cu o oră înainte să ajungem, pe la 23:30, aproape toată lumea din vagon dormea. În afară de Iris, bineînţeles.

Hai, curaj, urcaţi-vă cu ei în tren, plecaţi la drum lung, o să fie mai bine decât credeaţi.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Greşeli colorate

DSC_0005

V-am zis că verişoarele lui Iris au vrut musai să meargă la Jumbo şi că M le-a dus. Nu v-am spus însă că şi-au luat de-acolo un dispenser de bomboane, din acela în care torni dulciurile colorate, apoi cu o apăsare a degetului, minunea de aparat îţi livrează câte o bomboană. E de fapt o chestie ieftină, din plastic de calitate îndoielnică, însă fetele au fost tare încântate de ea.

Am ascuns dispenserul plin cu bomboane de Iris, din cauză că ei încă nu i-am dat niciodată bomboane, nici măcar nu ştie ce-s alea deocamdată. Nu-s naivă să-mi imaginez că o s-o pot ţine departe de dulciuri la nesfârşit, nu cred nici în extreme ci mai degrabă în moderaţie, însă prefer ca gustările de felul ăsta să le prepar eu acasă, pentru că am control absolut asupra ingredientelor şi a prezenţei sau absenţei zahărului din compoziţie.

Am ascuns jucăria cu pricina, cum vă ziceam, dar Iris ne-a dovedit că n-am ascuns-o prea bine. Fetele erau la plajă când Iris a găsit-o şi scăpat-o pe gresia din bucătărie. Zeci de bomboane colorate s-au împrăştiat peste tot, pe sub dulapuri şi frigider, iar Iris, ca o floricică, stătea cu gura căscată în mijlocul lor, uitându-se uimită la mine.

Bineînţeles că a urmat o muştruluială, “n-aveai voie să pui mâna pe jucăria aia pentru că nu era a ta şi nu ai cerut voie fetelor; mama, dar ce sunt alea de pe jos; sunt doar nişte fasolici colorate tu Irisule.”

Am adunat “fasolicile” împreună, fără ca Iris să se prindă că-s de fapt delicii dulci, însă dispenserul s-a spart. I-am explicat cum asta e consecinţa faptului că l-a luat fără să întrebe dacă are voie, că a fost prea greu pentru mâinile ei şi din cauza asta l-a scăpat.

S-a frământat mititica, iar eu i-am explicat că va fi necesar să-şi asume întâmplarea şi să le spună fetelor că ea a spart dispenserul, apoi să le ceară scuze. I-am spus şi că probabil fetele vor fi supărate.

Aşa că atunci când M parca maşina în faţa casei, anticipând că şi fetele sunt cu el, Iris a început să dea semne de agitaţie:
– Mama, eu viau să meig sus. Am sticat jucăia feteioi şi acum o să fie supăiate pe mine.

Mi s-a strâns puţin sufletul, însă era o oportunitate bună să înveţe ceva din ce se întâmplase. Pe faţa ei era desenată îngrijorarea şi buza de jos atârna periculos a plâns. Am luat-o în braţe şi i-am spus că toţi facem greşeli uneori şi că e important să ni le asumăm. N-a mai vrut să urce, a rămas acolo.

Nu a şoptit o vorbă atunci despre ce se întâmplase (fetele ştiau deja de la mine că spărsese jucăria), însă după câteva zile, a amintit de eveniment când erau şi verişoarele de faţă, cu aceeaşi îngrijorare în voce.

Verişoarele nu s-au supărat pe ea, de altfel nu se supără niciodată pe ea, că-s nişte verişoare nemaipomenite, iar dispenserul l-am înlocuit după o nouă vizită făcută special pentru asta la Jumbo.

Şi nu, Iris încă nu şi-a cerut scuze. Încă mai lucrăm la asta 🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Cărţile lui Iris II

iun4 (108)

Revin cu o nouă prezentare a cărţilor din biblioteca lui Iris. Mi-ar plăcea să cred că toţi copiii au cărţi şi că toţi părinţii le citesc, însă ştiu că nu e aşa. Aş vrea să-i pot influenţa într-un fel pe părinţii care nu le citesc celor mici, să-i pot convinge că cititul apropie, dezvoltă imaginaţia şi vocabularul, le deschide copiilor mintea către situaţii noi, către lumi fantastice, către înţelegerea comportamentelor altora, către înfruntarea propriilor temerilor.

Un copil căruia i s-a citit înainte de culcare, cu mâna mamei sau a tatălui mângâindu-i părul, cu capul sprijit de umărul părintelui, va dormi mai bine. Investiţi în cărţi, cumpăraţi-le şi permiteţi-le copiilor să le mânuiască.

Mergeţi cu ei la librărie, alegeţi cărţile împreună. Şi musai, musai să-i duceţi la bibliotecă. Încercaţi, măcar o dată. Eu merg cu Iris încă de când era bebeluş. O cunosc şi doamnele bibliotecare. Aici a învăţat şi conceptul de împrumut. Ştie că îşi alege cărţile singură, le ducem acasă, le cititm şi avem grijă de ele, apoi le returnăm în stare bună ca să le poată citi şi alţi copii.

Lumea cărţilor e una fascinantă. Introduceţi-va copiii în ea, nu veţi regreta niciodată că aţi făcut-o!

Cei trei purceluşi

Clasica poveste cu purceluşii care-şi construiesc case de paie, nuiele şi piatră, ca să se apere de lupul cel rău.

Aventurile vrăjitoarei Hilda

Hilda e o vrăjitoare care merge la şcoala de vrăjitoare, bineînţeles. Are nevoie să meargă, pentru că altfel nu prea îi ies vrăjile.

Cartea junglei

Ediţia din 1986, cea cu care am copilărit şi eu. M a căutat-o pe la anticari, până a găsit-o. Iris e încântată de ilustraţii şi în continuare e Mowgli, ar sta toată ziua numai în chiloţi.

Poveşti nemuritoare

Exemplarul aşa de rău pentru că l-am răsfoit toată copilăria mea. Singurul dezavantaj e că nu are ilustraţii, însă Iris are chiar şi aşa răbdare să asculte poveştile. Îmi pare rău că nu am mai multe păstrate de când eram copil.

Furnica si porumbiţa

Celebrele fabule ale lui Lev Tolstoi, altă carte a copilăriei mele, pe care mă bucur să o dau mai departe lui Iris.

Te voi iubi mereu

O carte despre iubirea necondiţionată pe care le-o purtăm copiilor noştri. Perfectă înainte de culcare şi drăguţ ilustrată.

Aventurile lui Păienjenel

“In copilarie, imi lua doua ore sa ajung acasa. Scoala era foarte aproape, numai ca pe drum ma intalneam mereu cu prietenii mei imaginari. Lucrurile nu s-au schimbat nici acum, cu o singura exceptie. O mare parte dintre ei sunt in aceasta carte si ii puteti vedea si voi. Iar cu restul va veti intalni in cartile cele ce vor urma.”- Joe Popov (autoarea)

Înţepenit

Zmeul lui Floyd rămâne înţepenit în copac. Băieţelul aruncă diverse obiecte în pom, în încercarea de a da jos zmeul. Noi râdem mult când citim cartea asta.

Osişor

Prietenia apare atunci când te aştepţi mai puţin. O poveste drăguţă despre acceptarea celor de lângă noi, fix aşa cum sunt ei. Iris e fascinată de micul schelet, ştirb de-un dinte.

Domnul Întuneric se strecoară

O carte menită să îi împrietenească pe cei mici cu întunericul. Daisy ştie că după fiecare zi, vine noaptea. Nu-i e frică de întuneric, ştie că acesta e firesc.

Spune-mi o poveste

O carte drăguţă cu poveşti, despre aventurile Stelei şi a Purceluşului Rozaliu, plină de pilde şi tâlc. Printre poveşti sunt strecurate şi exerciţii simple de logică.

Secretul Monstrului

Jojo vede un monstru în camera lui şi refuză să meargă la culcare. Părinţii lui încearcă să-l convingă că acolo nu e nici un monstru. Când Jojo insistă că monstrul e real, părinţii lui se duc la doctorul Abanos, care le prescrie o reţeta miraculoasă.

Povestea gâştelor

Clasica poveste a lui George Coşbuc. Foarte fain ilustrată, Iris îmi cere să i-o citesc în fiecare zi.

Imi caut un culcuş

Paul şi Bruno hotărăsc să–şi construiască o navă spaţială care să-i ducă tocmai pe Lună. Pentru că, socotesc ei, doar acolo mai pot trage un pui de somn împreună. Acasă patul e prea mic.

Iepurele de catifea

O carte pe care cred că toţi copiii ar trebui s-o aibă în bibliotecă. E minunată. Ilustraţiile sunt şi ele deosebite. Iris n-are răbdare s-o asculte pe toată, căci e lungă, însă citim din ea fragmente. V-o recomand!

Tafiti şi puiul de elefant

Tafiti şi Cif trebuie să-l reunească pe puiul de elefant cu turma lui. Însă misiunea aceasta nu e una tocmai uşoară.

Voi reveni cu o nouă selecţie din cărţile lui Iris. Între timp, spuneţi-ne, voi ce le citiţi copiilor?
“Dosar de Mamă” e si pe Facebook

Zgârcenie

iul7 (123)

– Mama, ce ţe avem numai un şampon?
– N-avem doar unul. Avem trei. Unul pentru tine, unul pentru mine şi altul pentru tata.
– Nu viau să aibă şi tata. Numa mama şi Iis să aibă.
– Adică să ne spălăm doar noi două părul?
– Da.
– Păi tu îţi imaginezi ce urât o să miroasă capul lui tata, dacă nu şi-l mai spală?

Se încruntă niţel şi mă priveşte pe sub sprâncene atentă. Continui:
– Tu ai văzut ce păr lung are tata?
– Da, e iung păiu iu tata. Şi o să mioase uiât.
– Păi da, de-aia zic, mai bine să aibă şi el şampon.
– Bine, se înduplecă zgârcita mică.
Se gândeşte.
– Să aibă şi tata şampon, săpun nu-i dăm.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Pelerina

iun4 (168)

Întotdeauna i-a fost teamă de zgomotele puternice. Adică, la asemenea nivel, încât nici acum, la aproape doi ani şi zece luni, nu putem da cu aspiratorul decât dacă ea nu e acasă. Lesne de înţeles că bormaşina, flexul, drujba, maşina de tuns iarba, toate intră în aceeaşi categorie, a uneltelor care fac zgomote teribile, de-mi bagă copila în sperieţi. Ba când era mai mică, se speria şi de sunetul unui suflat de nas.

Cu răbdare, ne-am conformat şi adaptat la situaţie, după ce o perioadă am tot încercat s-o convingem că zgomotele sunt într–adevăr deranjante, dar nu-i fac rău. E adevărat că pe măsură ce trece timpul, unele zgomote n-o mai sperie atât de tare, altele însă, au acelaşi efect terifiant asupra ei.

Unul din sunetele care o sperie rău, e cel produs de o Dacie veche, ce aduce muncitorii la casa de vizavi, aflată în construcţie. E un model vechi, nu ştiu să vă spun din ce an, că nu mă pricep, însă face un zgomot infernal, de scoală toată strada, la fiecare sosire şi plecare. Muncitorii vin dimineaţa devreme şi întorc maşina fix sub geamul lui Iris.

Huruie, scuturându-se din toate încheieturile, se îneacă scuipând gaze şi fum prin ţeava de eşapament, apoi, cu un troncănit zdravăn, se opreşte. Uitându–te la ea, te aştepţi să se dezmembreze în bucăţi şi bucăţele, la cât chin pare să ducă în ea, biata rablă. Însă nu, ea îţi înşeală aşteptările şi îţi prezintă mai apoi aceeaşi scenă şi la plecare.

De cele mai multe ori, o auzim când pleacă în pauza de prânz şi se întoarce, apoi seara, când merge la culcare. De obicei suntem în curte când se întâmplă sosirile şi plecările astea, iar Iris se sperie de-a binelea. Mi-e greu s-o văd aşa, cu ochii măriţi, precipitându-se, neştiind dacă să fugă în casă sau să mi se arunce în braţe, conştientă că în momentul în care muncitorii se urcă în maşină, zgomotul e inerent. O iau în braţe şi o strâng tare, şoptindu-i iar şi iar la ureche, că sunetul ăla puternic n-o poate răni, că o ţin acolo până trece, că mama e lângă ea.

Visând de ceva vreme să mă lăfăi într-o cadă plină cu apă, într–una din dimineţi, m-am trezit mai devreme şi am purces către baie. Unde m-am bălăcit o vreme, aşa cum îmi dorisem. Fix când îmi şamponam părul (hai măi Murphy, ce naiba!) am auzit motorul Daciei. Oh nu, să vezi că se trezeşte Iris, mi-am zis. Ceea ce s-a şi întâmplat. Plângea de mama focului, trezită de hurducăiala maşinii, buimacă, fără să mă găsească acolo ca să se refugieze la pieptul meu.

Am ieşit aşa cum eram, pereche veritabilă a lui Adam, cu părul plin de spumă, să–mi liniştesc rapid puiandra. Intrată în panică, cu părul vâlvoi, mi s-a aruncat în braţe. Am udat-o leoarcă, însă nu s-a supărat. Nici măcar n-a observat starea în care mă aflam, decât după ce maşina s-a oprit.

Am decis că nu se mai poate aşa şi am luat măsuri.
Am profitat maxim de faptul că se joacă tot timpul cu o pelerină, punându–şi-o pe umeri, apoi spunându-ne că ea e Elsa sau Ana, în funcţie de toane. I-am zis că pelerina e una magică şi că atunci când o poartă, zgomotul nu are nicio putere asupra ei şi nu o poate deranja. A părut intrigată, însă curioasă şi dispusă să încerce. Aşa că la următoarea sosire a maşinii, s-a învelit în magia pelerinei, şi ce să vezi, n-a mai fugit în casă.

Zgomotul i se pare mai suportabil acum, când se înveleşte cu pelerina şi e încântată că are la dispoziţie magia asta, pe care ea o poate controla. De-atunci ţinem pelerina la îndemână atunci când stăm în curte şi astfel copila nu se mai simte neputincioasă în faţă maşinii negre.
Astfel, scor: Mama 1- Dacia 0. In your face, rablă!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când eşti nefericită, dar ai soluţia salvatoare

Jun3 (48)

Are o pereche de papuci de casă albaştri, cu căpățâni de iepuri, rămaşi de la una dintre verişoare. Papucii, nu căpățânile. Îi sunt mari, dar ea insistă totuşi să-i poarte. Până aici nici o problemă, însă Iris nu prea merge defel. Ea aleargă. Chiar dacă trebuie să se deplaseze doar un metru, ea în loc să meargă, preferă să alerge.

Şi ce dacă se împiedică, apoi cade fără să apuce să mai întindă mâinile în față, iar în cădere se loveşte cu gura de parchet, muşcându-şi destul de rău buza inferioară?

Plânsete, jelanie, “nu vau ia tata, doai mama să mă țină în bațe, mă doaie acoio, ia guiță, am căzuuuuut, de țe-am căzut?”
– Ai căzut, puiule, pentru că iar ai alergat încălțată cu papucii ăia.

– Da, papuții aibaşti cu iepui.
– Fix ăia, da. Când îți vine iar chef de alergat, descalță-te. Ca să nu mai cazi.
– M-am iovit.
– Ştiu, măi Irisule. Arată-mi unde, hai să mă uit la gura ta.
– Nuuu, nu vei. Iar jelanie şi supărare, observ chiar ca are sânge în gură.

Acum vreau musai să văd cât de tare s-a lovit, aşa că o momesc.
– Irisule, trebuie să punem ceva rece, rece acolo, să nu se umfle.
– Nu punem nimic iețe la guiă.
– Nici măcar dacă e ceva roşu şi cu gust de căpuşuni?
– Țe? mă întreabă curioasă, printre lacrimi.
– Cred că puțină înghețată te-ar face  mai fericită acum.
– Da, să fiu feițită cu căpşuni viau.

Vreo oră a avut gura umflată, ca un boxer în ring. După somul de prânz, m-a anunțat:
– Mama, sunt nefeițită.
– Aoleu, Irisule, cum aşa?
– Ched că tebe să punem țeva cu căpşuni sa tiacă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când copilul tău muşcă un alt copil

f (118)

Da, s-a întâmplat şi asta. Şi vă mărturisesc că pentru mine, mamă a copilului muşcător, a fost ca un pumn în faţă. Dar bineînţeles că nu ce simţeam eu atunci e important. Însă n-am putut să scriu imediat despre incident, pentru că m-am trezit de-a dreptul dată peste cap de surpriza faptului că fiică-mea, a muşcat un alt copil. Şi nu orice copil. A muşcat de mână un bebeluş ce încă nu a împlinit cinci luni, verişorul ei, cel mai cuminte bebeluş din lume, dacă mă întrebaţi pe mine.

Eram adunaţi în familie, bebeluşul în scoică, iar Iris mişuna pe lângă el, foarte încântată să-l vadă şi să-l atingă. În timp ce dădea roată scoicii, mă anunţa că uite, bebeluşul e ba foarte drăguţ, ba foarte frumos, ba foarte mic şi foarte drăgălaş. Ştia de câteva zile că urma să îl vedem şi era absolut încântată să-l întâlnească.

I-a atins picioarele, pe care le-a apreciat ca fiind mici, apoi i-a inspectat degetele de la o mână. Eu cu camera după mine, îi fotografiam. Ulterior i-a pupat mânuţa o dată, apoi i-a mozolit-o bine în mod repetat. Am întrebat-o pe mama bebeluşului dacă e în regulă, pentru că aş fi putut lejer înţelege reticenţa ei, în cazul în care ar fi avut-o. Ea mi-a răspuns că nu e nicio problemă. Şi am rămas amândouă privind zâmbitoare la copii.

Până când bebeluşul a început să plângă. Eu am văzut scena prin obiectivul camerei, fără să înţeleg la început ce se întâmpla, însă M a fost mai rapid şi a ajuns imediat lângă cei mici. Pe mânuţa bebeluşului, Iris lăsase două urme. Îl muşcase.

Mi s-a oprit respiraţia. Cel mic plângea, adulţii începuseră îngrijoraţi să se agite pe lângă el, căutând ceva rece cu care să-i acopere mânuţa. Pentru că fiică-mea îl muşcase. Da, pe bebeluşul de nici cinci luni. Îl muşcase de mână. Am luat-o pe Iris şi am dus-o de lângă bebeluş. Am întrebat-o de ce l-a muşcat. Nu părea să înţeleagă ce se întâmplase. Se uita când la faţa mea, când peste umărul meu, la bebeluş şi adulţii din jurul lui.

Eram furioasă că-l muşcase. Copilul meu bun, muşcase un alt copil, un bebeluş care nici măcar nu se putea apăra. Mă simţeam trădată de Iris şi incompetentă în slujba mea de mamă. Îmi imaginam durerea bebeluşului şi ce simţeau părinţii lui în mometul ăla, în timp ce el plângea şi când îi vedeau urmele de dinţi pe mânuţă.

Nu mi-am putut controla tonul şi am ţipat la Iris. Îi ceream să-mi explice de ce făcuse asta, deşi expresia chipului ei sugera că nu înţelegea ce se întâmplă şi ştiam că nu are cum să-mi spună de ce muşcase. A început să plângă tare şi cu sughiţuri. Îmi venea şi mie să plâng. De frustrare şi de neputinţă. Am luat-o în braţe şi am lăsat-o să se descarce, apoi am întrebat-o din nou de ce l-a muşcat. “Nu ştiu să spun” a fost răspunsul ei.

Câteva zile m-am gândit doar la întâmplarea asta, de fiecare dată cu sufletul chircit. Mă întrebam cum aş fi reacţionat eu în locul părinţilor bebeluşului, cât de tare l-o fi durut pe bietul bobocel şi mai ales de ce, de ce făcuse Iris asta? Înseamnă că e agresivă? Ce făcusem eu greşit? Era vina mea? Mă întrebasem în trecut cum m-aş simţi dacă într-o zi în parc, un alt copil ar muşca-o sau lovi-o pe Iris, însă niciodată nu luasem în considerare că ar putea să se întâmple şi invers.

Abia după câteva zile am înţeles că nu a fost agresivitate. Şi da, parţial a fost vina mea. Pentru că uneori, mă joc cu ea “te iubesc aşa de tare că-mi vine să te mănânc”. Şi-atunci când “o mănânc”, o muşc absolut nedureros, iar ea râde până o doare burta. Niciodată nu m-am gândit că ar putea să mă imite la un moment dat. Cu atât mai puţin că ar putea-o face pe pielea altui copil. Dar s-a întâmplat.

Altă palmă peste ochi, altă lecţie învăţată, îmi pare doar teribil de rău că am învăţat-o dintr-o asemenea întâmplare. Îmi pare rău bebeluşule, îmi pare rău mamă şi tată de bebeluş. Îmi pare tare rău!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook