Category Archives: Copii

Noaptea cea groaznică


În sala de așteptare de la cabinetul pediatrului, Iris își trage scaunul lângă cel al unei alte fetițe, cam de aceeași vârstă cu ea. Îi zâmbește deloc sfioasă și se prezintă:

– Bună, eu sunt Iris.

Fetița îi spune și ea la rândul ei cum o cheamă. Iris se așează pe scaun și cu un oftat adânc o informează pe interlocutoarea ei:

– Am avut o noapte groaznică.

– Și eu, întărește fetița afirmația de mai devreme.

Adulții din sala de așteptare încep să râdă. Fetele nici nu se sinchisesc de ei. Își continuă liniștite conversația, cadouă pensionare care așteaptă la medicul de familie:

– Am avut febră noaptea și dimineață am avut febra.

– Și eu.

S-au despărțit cele mai bune prietene, trimițându-și bezele și făcându-și cu mâna, după ce timp de câteva minute au împărtășit impresii despre noaptea cea groaznică.

Nu-i nicio morală aici, voiam doar să vă spun că-s tare faini copiii ăștia și că fără ei tare ne-am mai plictisi.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Share62
Tweet
62 Shares

Shitmom

1 (102)

– Mama, fac pișu.
Mă uit la ceas cu ochii mijiți. Arată ora 05:30. Mă ridic cu greu și mă frec la ochi. Iris e zâmbitoare și proaspătă ca o panseluță. O duc la baie și vorbește într–una. E prima noapte din ultimele când dorm cât de cât decent, fără s-o port pe Iris în brațe. Mi se închid ochii de oboseală, aș vrea să mai dorm. Ne întindem în pat și ea trăncăne într-una.

– Iris, te rog să dormi. Mai avem încă două ore până trebuie să ne trezim.
– Dar vreau să–ți fac o omletă cu sclipici puțin puțin și dup-aia mă culc.
– Nu, mulțumesc. Te rog să te culci acum.
– Atunci îți fac o salată cu căpșuni și cu oțet.
– Iris, nu glumesc. E 05:30, sunt foarte obosită, iar tu azi mergi la grădiniță. Culcă–te. Nu e negociabil!
– Mama, dar iar fac pișu.

O bănuiesc că trage de timp, dar mă ridic iar și o duc la baie. Nu-s prea veselă. Surprinzător, face. Ne întindem din nou în pat. Se foiește într–una și se tot mută dintr-o parte în alta. Încep să mă enervez. Nu vreau decât să dorm. E aproape 06:00 deja. Aș vrea măcar o dată, când sunt frântă, să înțeleagă și ea nevoile mele. Nu mai gândesc logic. Vreau să se oprească din vorbit și frichinit. Să se culce odată.

– Mama, iar fac pișu.
– Hai, măi Irisule. E imposibil să trebuiască să mergi din nou. Du-te, te rog singură de data asta.
Se uită la mine lung, dar se duce la baie. Aud capacul, apoi aud cum târâie inaltatorul, trage apa, ridică robinetul și se bălăcește. Deja mi-e clar că ea n-o să mai adoarmă. Dar eu aș putea dormi și-n picioare, zău. Mă gândesc cu îngrijorare cum o să reziste la grădiniță până la ora de somn. Vine în pat lângă mine și începe să mă gâdile. Are chef de joacă. Dar eu nu am, eu vreau doar să dorm. Merit și eu un somn bun după atâtea nopți de veghe, mă gândesc.

– Mama…

O repezesc fără drept de replică:
– Iris, gata. Dacă tu nu vrei să mai dormi, n-ai decât să faci altceva. Dar eu trebuie să dorm, înțelegi? Sunt foarte, foarte obosită. Te rog să mă lași în pace. Joacă–te, fă ce vrei tu, dar lasă–mă să dorm.

Văd cum buza de jos îi tremură puțin, dar se duce să se joace. Evident că nu mai pot adormi, pentru că perna mi-e acum presărată cu praf de vinovăție.

În drum spre grădiniță Iris îmi spune:

– Când ajungem, vreau să merg direct la baie. Fac pișu.
Ridic o sprânceană. Cam mult pișu în dimineața asta.
– Mama, nu mă mai pot ține, nu mă simt bine, ia–mă în brațe. Ajung cu ea în brațe la grădiniță, o duc la baie și se dezlănțuie jihadul.
– Mă usturăăăăă. Mă doareeeee.
Scenariul se repetă după două minute, iar mă doare, iar mă ustură.

Mă lovește în moalele capului. Copilul meu nu s-a trezit la 5 dimineața ca să–mi facă mie în ciudă, sau ca să nu mă lase să dorm mai mult. Copilul meu e bolnav, iar eu am ignorat semnele pe care mi le-a dat dis-de-dimineață. Am fost mai preocupată de faptul că voiam să dorm. Ba chiar am certat-o. Atât m-a dus capul. Atât am fost în stare să fac. E una din zilele în care nu mi-am ascultat instinctul. Una din zilele în care n-am fost o mama prea bună. Una din zilele în care am fost o shitmom. Și nu, nu-s deloc mândră de mine.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

Share73
Tweet
73 Shares

Bum – bum

DSC_0807

Se întoarce morocănoasă de pe-o parte pe alta. Nasul îi e ca un borcanaș. E înfundat și o deranjează. Un acces de tuse îi scutură tot corpul și o face să se ridice în fund. Scâncește cu ochii închiși și întinde brațele, căutându–mă. O iau și o mângâi pe spate.

– Mama e aici. Sunt aici. Liniștește-te.

Plânge zgomotos, mă împinge și apoi se freacă furioasă la nas. Încă n-a deschis ochii, îi e foarte somn, dar răceala asta nenorocită n-o lasă să se odihnească. Îi ridic perna și o așez cu capul cât mai sus, ca să poată respira mai ușor.

Tușește și se îneacă, plânge și-i curge nasul, se agață de umărul meu și mă strigă cu glas răgușit. O iau pe sus și o plimb așa prin cameră, până simt milioane de ace în brațe. Îi cânt la ureche un cântecel inventat de mine când ea încă era bebeluș.

– Te iubește mama
Te iubește tata
Te iubesc bunicii…

Ascultă cum îi șoptesc cuvintele în ureche și simt cum corpul i se înmoaie în mâinile mele. O întind în pat și mă cuibăresc lângă ea, cântând mai departe. Te iubește mama….

Tușește din nou și plânge înfundat. Mă întind pe spate și o îndrum să–și așeze capul pe pieptul meu. Urechea ei e lipită acum exact de locul în care–mi bate inima. Se relaxează imediat și închide ochii. Adoarme in sfârșit, cuibărită la pieptul meu, cu inima mea cântându-i în ureche cel mai vechi și plin de iubire cântec de leagăn: bum-bum, bum-bum, bum-bum.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Share59
Tweet
59 Shares

Facebook nu e doctor

drtrustsomeecards

Pe Facebook sunt o grămadă de grupuri pentru mămici. Sunt și eu în multe din ele. Din unul am învățat cum să–mi port copilul corect, din altul m-am inspirat cu rețete la diversificare, din altul am luat recomandări de medici pediatri. Sunt foarte multe grupuri unde mamele discuta despre diverse. Mucii copiilor, vânătăile lor din genunchi, bubițe, tuse, crize de furie, dezvoltare, probleme cu soacra, și încă mai câte. E fain că există grupurile astea pentru ca  nu toate mamele au prietene cu copii, poate că nici contact prea mult cu alți adulți, iar în cadrul grupurilor pot comunica cu alte femei ce au aceleași preocupări.

Însă de multe ori, mamele confundă grupurile cu cabinete medicale virtuale, în care  cer sfaturi care n-ar trebui date decât de specialist. Zilele trecute, o mamă postase o poză cu mâna opărită a copilului ei mic. Își trăsese peste el cafeaua fierbinte a mamei. Arsura nu arăta bine deloc, avea bășicute albe pe margine, probabil copilul avea dureri teribile. Mămică era îngrijorată și cerea sfaturi, întrebând ce ar putea pune pe rană ca să se vindece mai repede. Iar sfaturile nu au întârziat să apară. Pune miere, pune untură, pune albuș de ou, pune usturoi pisat, pune cenușă. Da, nu glumesc.

Dragi mame, Facebook nu e pentru sfaturi medicale! Grupurile de mămici sunt pentru comunicare, pentru împărtășirea experiențelor noastre de mame, pentru o bârfă mică, pentru păreri despre triciclete, magazine cu haine ieftine, pentru ce  altceva mai vreți voi. Dar niciodată pentru diagnostice. Niciodată pentru păreri medicale. Niciodată pentru recomandări de medicamente. Astea le emite doar medicul. Fix acolo trebuie să ajungeți cu copilul. La medic!

De asemenea, vă rog nu mai dați sfaturi cu leacuri băbești altor mame. Ar putea fi atât de panicate încât chiar să le încerce. Ar putea să aibă judecata atât de întunecată încât realmente să pună cenușă pe arsura de gradul 3 a unui bebeluș. Putem încerca un ceai de plante la răceală, nimic rău în asta, dar dacă ăla micu’ tușește cu spume de câteva zile, e clar că trebuie dus la medic. Facebook nu e doctor!

Nici brusturele, nici florile de mușețel, cartoful crud ras sau crema de gălbenele nu fac miracole într-o afecțiune serioasă. Nu vă jucați cu sănătatea copiilor și nu pierdeți timp pe Facebook atunci când se impune o vizită la medic.

Să fim cu toții sănătoși!
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Share26
Tweet
26 Shares

Vă mulțumesc, doamnelor educatoare!

may29 (27)

Înainte să înceapă Iris grădinița, am avut emoții. Şi frici. Multe emoții și  multe frici. Mi-a fost teamă că n-o să se adapteze, că o să plângă foarte mult și că o să se îmbolnăvească des. Fusesem lipite una de cealaltă timp de trei ani, zi după zi, noapte după noapte. Nu fusesem separate  pentru mai mult de câteva ore,  niciodată  atât de multe câte trebuia să stea acum la grădiniță.

Și acum, deodată, urma să o duc într-un loc nou și s-o las în grija unor necunoscute. Asta! Asta a fost cea mai mare îngrijorare a mea. Aveam tone de gânduri în cap, alimentate de știrile îngrozitoare de la tv, unde vedeam educatoare inumane, care răneau fizic și emoțional copiii unor mame ca mine și ca tine. Mă perpeleam la gândul ăsta. Mă durea stomacul de grijă.

Dacă nimerește vreo educatoare nebună, mă întrebam? Dacă își pierde careva răbdarea cu Iris și-o bruschează? Dacă or să țipe la ea? Sau mai rău, dacă or s-o lovească și o să-i spună lucruri nepotrivite? Dacă? Dacă?

Atunci când am aflat numele celor care urmau să-i fie educatoare lui Iris, le-am căutat pe google și pe facebook, încercând să aflu cât mai multe despre ele, apoi am tot pus întrebări în stânga și-n dreapta, mamelor care avuseseră copiii la aceeași grădiniță. Mă transformasem într-un adevărat detectiv, iar M făcea deja mișto de mine din cauza asta. Va spun toate astea ca sa intelegeti cam cat de ingrijorata eram. 🙂

Acum îmi dau seama că exageram și că aveam probabil anxietate de separare incontrolabilă, însă atunci îngrijorarea mea era reală și apăsătoare.

Iris merge la o grădiniță de stat, fără fonfleuri, fără milioane de jucării și cursuri opționale. Însă nici măcar o clipă nu m-au interesat aspectele astea. Nici dacă mănâncă tot din farfurie nu mă interesează, nici dacă a dormit două ore sau nu. Tot ce mi-am dorit de la grădiniță a fost ca Iris  să aibă șansa să socializeze, să se joace cât mai mult cu copii de vârsta ei, să–și găsească locul în grup, să lege prietenii și să aibă  noroc de educatoare drăguțe și empatice.

Acesta nu este un articol în care mă plâng. Nu, din contră, acesta este un articol în care vreau să îmi exprim recunoștința că Iris chiar a avut noroc de două educatoare drăguțe și empatice.

În învățământ nu se câștigă prea mult, știm cu toții asta. Condițiile lasă de dorit, iar ministerul nu asigură nici măcar rechizitele necesare. Responsabilitatea în schimb este enormă. La grădiniță vin mame care își lasă copiii în mâinile educatoarelor. Cu teamă și cu inima îndoită la început. Copiii plâng cu lacrimi limpezi ca roua de dimineață și se agață disperați de gâturile mamelor, în primele săptămâni sau chiar luni de zile.

Nu e ușor să–ți lași copilul, când  urlă cu fața contorsionată. Când strigă după tine cu un glas pe care nu l-ai mai auzit niciodată până atunci. Dar ești nevoită s-o faci și pleci de-acolo cu inima plină de remușcări și vină.

E greu pentru mame, e foarte greu și pentru copii. Dar sunt destul de sigură că nu e deloc ușor nici pentru educatoare. Ele rămân acolo cu toți copiii care plâng. Câte douăzeci de copii, uneori chiar mai mulți. Îi iau în brațe și îi liniștesc pe toți. Sunt nevoite să se adapteze la personalitatea fiecăruia, iar asta trebuie să recunoașteți că nu e lucru mic.

Am încercat de multe ori să înțeleg cum e și pentru ele. Nu ușor, cu siguranță.

Dar eu cred că au una din cele mai importante slujbe din lume. Sunt primii oameni pe mâna cărora ne dăm copiii. Educatoarele sunt persoanele către care copiii fac transferul afecțiunii lor, atunci când noi nu suntem acolo. Ele au în mâini șansade a educa, a se juca și a iubi generații întregi de copii. Unii veseli, alții isteți, unii frumoși, alții morocănoși, unii pupăcioși, alții mofturosi, zeci și sute de copii diferiți.

Iar eu vreau să le mulțumesc! Pentru că au dat dovadă de răbdare și că prin felul în care au ales să se poarte cu Iris și deopotrivă cu ceilalți copii, mi-au calmat anxietatea și mi-au redat încrederea, că poate în sistemul românesc nu e chiar totul pierdut. Că încă mai sunt educatoare care nu uită că lucrează cu oameni, chiar dacă-s doar în miniatură, că ei merită să fie tratați cu exact același respect pe care-l oferim și celor mari.

Vă mulțumesc, doamnelor,  că ați luat-o în brațe pe Iris de fiecare dată când a plâns la plecarea mea!
Vă mulțumesc că v-ați așezat la nivelul ei, când a fost nevoie să-i explicați ceva!
Vă mulțumesc că ne ajutați pe noi părinții să ne creștem copiii!
Vă mulțumesc că v-ați jucat cu Iris și că i-ați citit povești!
Vă mulțumesc că nu ați certat-o când a făcut pipi pe ea, ci ați ales să reacționați  cu naturalețe!
Vă mulțumesc pentru zilele în care vă găsesc așezate pe covor lângă copii, pierduți cu toții în jocuri sau cântecele!
Vă mulțumesc că va pasă de ei, chiar și atunci când lor nu le pasă deloc!
Vă mulțumesc că nu țipați!
Vă mulțumesc că i-ați ajutat și îndrumat pe copii atunci când au avut conflicte!
Vă mulțumesc că i-ați lăsat pe ei să țipe și să chiuie, deși îmi imaginez câte aspirine ați luat de-a lungul vremii!
Vă mulțumesc că îi pupați!
Vă mulțumesc în gând de fiecare dacă când Iris spune acasă : “doamnele mele sunt foarte drăguțe“!
Vă mulțumesc că ați depus efortul de a-mi cunoaște copilul!

Vă mulțumesc pentru fiecare mângâiere și zâmbet adresate copilei mele!

Primul an de grădiniță e aproape de final, grupa mică aproape că s-a dus, dar dumneavoastră veți rămâne primele ei educatoare. Va mulțumim pentru  anul ăsta frumos în care și noi am învățat lucruri noi despre copilul nostru. Va mulțumim pentru că ați pus suflet în fiecare zi!

Iar pe voi, dragile mele cititoare, vă îndemn să va uitați cu drag la oamenii buni din viața copiilor voștri, fie ei educatori, învățători sau profesori și mulțumiți-le fără rușine. Oamenii buni merită să știe că sunt apreciați. Că sunt văzuți. Atâta timp cât încă mai sunt oameni buni în învățământ, spuneți-le și voi împreună cu mine: Mulțumesc!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Share6K
Tweet
6K Shares