– Păi nu ziceai tu că ți-a fost foarte greu cu Iris când era mică? Ce te-a apucat să mai faci încă un copil? Dacă nu doarme nici ăsta?
– Pfoai, păi tu–ți dai seama ce te așteaptă? Adică, ești pregătită să o iei de la capăt? Colici, dinți, tantrumuri, febre, nesomn? Ești sigură sigură?
– Să crești doi copii îți trebuie bani, cu doi nu e cum e cu unul. Cheltui dublu pe mâncare, pe haine, scutece, cine știe, poate chiar lapte praf, ca să nu mai zic de educație. La toate astea te–ai gândit?

– Tu nici măcar n-ai ajutor, nu-ți amintești cum era când nu puteai merge nicăieri, niciodată, fără copil? Părinții ți-s departe, cine te ajută? Sper că–ți dai seama că acum va fi și mai greu.
– Stai să vezi cât de geloasă va fi Iris. Poate chiar o să lovească bebelușul. Eheee, nu-i așa simplu cum visezi, ai să vezi tu.
– Nu ți-e frică de depresia post-natală?

După ce naști primul copil, lumea începe să te întrebe când îl faci și pe-al doilea. Apoi, când dai de vestea că, iaca, ești însărcinată cu numero dos, apar clătinatul din cap și sfaturile nesolicitate. Toată lumea știe mai bine decât tine cum va fi, cât de greu, cât de teribil, văleu, ce-o să te faci.

Nu cunosc nici o viitoare mama care să nu se fi îngrijorat măcar puțin de tot, măcar cât un bob de mazăre înainte de naștere. Indiferent că e la prima, a doua sau la a treia sarcina. Adică, na, să aduci un copil pe lume presupune și nițel stress, nu toată sarcina e însoțită doar de stoluri de fluturi și baloane colorate.

Orice viitoare mamă se va îngrijora. Pentru sănătatea copilului, pentru viitorul lui, pentru naștere, pentru tot ce presupune creșterea lui. Chiar că nu-i nevoie să mai adauge nimeni nici un ingredient la cocktailul ăsta. Nimic, nici măcar un fir de nisip. Zero! Nu-i faceți capul mare cu presupuse chestii nasoale care se pot întâmpla, nu-i spuneți că va fi și mai greu cu doi sau cu trei copii, știe și ea singură, zău că știe!

Și încă ceva! Nu spuneți niciodată asta:
– Eheee, să vezi tu ce-o să-i cadă cornițele ăstuia mare, atunci când se naște ăla micu’.

Mai ales când “ăla mare” e de față și vă aude. De fapt, nu, mai bine nu spuneți asta niciodată, indiferent că vă aude sau nu. Vă promit că mama s-a gândit și la asta, mai mult, poate chiar suferă că nu-i va mai putea acorda aceeași atenție primului ei copil.

Sunt și alte lucruri care pot fi spuse. Unele drăguțe, care nu dor, care nu sperie și nu creează panică nimănui. De exemplu:

“Felicitări!”
“Mă bucur pentru voi!”
“Să fie într-un ceas bun!”

Știți voi, lucruri din–astea de bun simț.
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Iris se joacă în living, iar eu mănânc în bucătărie. Deodată, aud:
– Mamaaaaa?
– Da, Irisule?
– Mama, când a primit Ozzy vagin?

Mă înec cu piure și castraveți murați, apoi tușesc până-mi revin, și-mi dreg glasul. Deschid gura să zic ceva, însă nu-mi iese nici o silabă. În capul meu se repetă obsesiv întrebarea: “când a primit Ozzy, ce? când a primit Ozzy, ce? când a primit Ozzy, ce?”

– Uhhmm, poftim?
– Când a primit Ozzy vagin și tu ai zis că a fost curajos?

Încerc să–mi aduc aminte ultima dată când Ozzy a “primit” ce zice fiică–mea, însă știu sigur că tăntălăul a stat cu femela în față și nici n-a știut ce să facă cu ea. Însă, n-are cum să se refere la asta Iris, pentru că era prea mică și habar n-avea atunci de ce mai era încă un câine  în curtea noastră.

– Nu știu, Irisule, încerci să îmi amintești tu?
Vine în bucătărie, și gesticulând haios, îmi explică:
– Atunci când am mers cu el cu mașina și era în portbagaj și plângea. Tu l-ai mângâiat și i-ai spus că vaginul nici n-o să-l doară.

Mă mai inec o dată, dau farfuria la o parte, în speranța că voi supraviețui totuși acestui dialog.

– Așa i-am spus eu lui Ozzy?
– Da. Dar el tot plângea așa ca un bebeluș și tu tot l-ai mângâiat. Și mi-ai dat mie un baton cu fructe, dup-aia am cerut apă, și l-ai mai mângâiat pe Ozzy pe urechi până am ajuns.
– Aha. Și unde am ajuns noi?
– La doctor pentru vagin.
– Hai mai Irisule, la veterinar pentru vaccin???
– Da, așa-i că Ozzy a fost curajos când l-a primit de la doctor?

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Am fost zilele trecute la un laborator, pentru analize. Lume pestriță acolo, tineri, pensionari, părinți cu copii de mână.  Atenția mi-a fost atrasă fix de cei din urmă. Mama, tata și doi băieți. Părinții ii aduseseră pe cei mici  pentru analize de sânge și exudate, am înțeles din ce vorbeau. Băieții, unul cam de șase ani, celălat cam de opt, stăteau pe scaune și se jucau, chicotind și îmbrancindu-se. Mama, nemulțumită, s-a uitat în jur, apoi la băieți și i-a apostrofat răspicat:

– Ei, lasă că-i spun eu doamnei să va facă și câte-o injecție. În limbă ca să nu mai faceți atâta gălăgie.

M-am cutremurat nițel, imaginându–mi cum ar fi să-mi facă cineva o injecție în limbă. Apoi mi-am adus aminte că-s adult și mama celor doi n-are cum să mă sperie pe mine cu așa ceva. Doar că băieții, fiind doar niște copii, au amuțit deodată, privindu–se îngroziți unul pe celălalt. Mama a zâmbit către tată mulțumită și gata, liniștea mult dorită s-a instalat în cabinet.

Când mama i-a anunțat că ei sunt următorii, cel mic a început să plângă.

– Nu vreau să merg, mi-e frică, eu nu mă duc, vreau să mergem acasă acum, o să mă doară, etc.
Mama, l-a pus la punct imediat:
– Termină odată că mă enervezi. Ce plângi așa ca un bebeluș? Lasă că n-o să te doară deloc.

Doar că cel mic știa c-o să-l doară și nu se lăsă așa ușor:
– Ba nu, eu nu mă duc!
Iar mama, i-a închis gura cu o singură și scurtă propoziție:
– Dacă nu termini, te pocnesc.

Tatăl a încuviințat și el dând din cap nemulțumit către copil, în timp ce și cel mare incpea să se agite.

Când le-a venit rândul, au început evident urletele. Imaginează–ți să fii silit să faci ceva de care ți-e groază, în timp ce fix oamenii care ar trebui să te liniștească, te amenință:
– Oprește–te din plâns că îți dau una, să ai dup-aia de ce plânge. Taci odată, că nu te omoară! Mă faci de râs, încetează! Toată lumea se uită la tine! Ia uită-te la tine ce băiat plângăcios, mai mare rușinea! Nu mai plânge că ești bărbat, nu fetiță! Sclifositule! Nu mai mișca mâna că jar mănânci! Deschide gura ca lumea, nu mai boci ca o prințesă! Răule, deloc nu asculți!

Imaginează–ți că ești îngrozit, că te simți că un animal hăituit și mama sau tata nu îți zic nici o vorba de alinare, nu te iau în brațe, nu te alină, nu te mângâie,  nu te liniștesc și nu te cred că te doare.

Am plecat de-acolo cu inima îndoită. Câteodata chiar cred ca nu ne mai facem bine.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook