Albastru și mov

f (110)

Stă la masă și își mănâncă în reluare fructele. Are ochii cârpiți de somn. O întreb:
– Care sticla de apă o iei cu tine la gradiniță?
– Aia mov.
– In regulă, pe aia mov o pun în rucsac.

Fast forward până când o luăm dupăamiază de la grădiniță, iar  doamna educatoare ne spune Iris n-a băut deloc apă toată ziua, pentru nu a avut la ea sticla albastră cu pai.

– Hai, măi Irisule, cum stai toată ziua insetata, gâzule?
– Nu miai pus stica aibastă cu pai, de aia n-am băut apă.
– Pai dimineață te-am întrebat care sticla vrei s-o duci cu tine, așa-i?
– Da.
– Iar tu ai zis c-o vrei pe cea mov, așa-i?
– Da.
– Asadar suntem de acord tu ai ales-o pe aia mov.
– Da.
– Si-atunci cum se face n-ai băut apă?
– Pentu nu miai pus stica aibastă cu pai. Și n-am avut apă.
– Ba ai avut apă, Irisule. Doar teai încăpățânat nu o bei.
– Am pâns n-am avut apă. Nu-mi pațe stica mov.
Inspir, expir. Inspir, expir. Inspir, expir.

Karma is a bitch, știți. Îmi răsună în urechi ceva ce mi-a spus mama cândva, pe un ton exasperat:
–  Sper atunci când îți vine rândul, ai și tu un copil cel puțin atât de încăpățânat ca tine!
Ei bine, mama dragă, ai câștigat. Acum poți pui picior peste picior și râzi în hohote, promit nu supăr.

P.S. Azi i-am dus la grădiniță ambele sticle. Și aia albastră cu pai, dar și pe cea mov. Doamne-ajuta!
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Lupul cel Mare și Lupul cel Mic

DSC_0106

Lupul cel Mare trăiește singur sub un copac, în vârful unui deal. E tare mulțumit așa și crede că viața nu poate fi mai bună de-atât . Până când într-o zi, Lupul cel Mic vine sub același copac. La început, Lupul cel Mare nu știe ce să creadă despre vizita asta nedorită, însă știe sigur că n-ar vrea ca Lupul cel Mic să fie nici mai mare decât el și nici mai bun la cățărat.
DSC_0111
Lupul cel Mic nu pare să-și dorească să mai plece odată cu lăsarea serii, așa că cei doi dorm împreună sub același copac. Apoi dimineață, Lupul cel Mare își împarte fructele cu cel mic.
DSC_0113

Cand într-o zi Lupul cel Mare nu-l mai găsește pe Lupul cel Mic sub copac, se întristează teribil. Pe cât de tare s-a temut la început că va fi mai mare decât el, sau că va mânca prea mult, că va avea nevoie de o bucată mai mare de pătură să se acopere noaptea, pe atât de puțin îi mai pasă acum de toate astea.  Îi e dor de Lupul cel Mic și îl așteaptă privind în zare, în fiecare zi.
DSC_0103
DSC_0114

Dupa o așteptare lungă și dureroasă, Lupul cel Mic se întoarce, iar Lupului cel Mare îi tresaltă inima plină de fericire.
DSC_0115

E o carte nemaipomenită. Cred că e imposibil ca vreunui copil să nu-i placă. E scrisă atât de simplu, pe înțelesul celor mici, și totuși transmite atât de multă emoție. Cartea vorbește despre prietenie, despre temeri și despre cât de frumos e să împarți cu cineva. Ilustrațiile sunt foarte atrăgătoare și creative. V-o recomand din toată inima!

Împreuna cu Iris acordăm celor doi lupi nota zece și suntem sigure că  vom mai citi cartea de multe, multe ori de-acum încolo.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Când nu te aștepți

oct4 (176)

Înainte să meargă Iris la grădiniță, eu am avut două frici mari. Prima legată de educatoare. Dacă o să țipe? Dacă nu vor fi empatice? Dacă nu vor avea răbdare? Dacă o vor brusca? Dacă, dacă, dacă…

Recunosc că teama asta a fost alimentată de toate știrile în care am văzut educatoare horror, care n-ar fi trebuit niciodată să profeseze sau să atingă vreun copil. Am avut inima mică mică atunci când am dus-o pe Iris în prima zi, i-am pus o mie de întrebări paranoice în fiecare zi mai apoi, ca să fiu sigură că nu-mi scapă nimic. Din fericire, teama asta s-a risipit, copila are noroc de educatoare drăguțe, răbdătoare și calme.

Cealaltă teamă a fost legată de îmbolnaviri. Însă eram pregătită. Știam teoria, doar mă mai luptasem eu și în trecut cu febre și muci de toate culorile. Mda, însă deși auzisem și de la alte mame, trecute și călite deja de experiența grădiniței, nu m-am așteptat că răcelile să vină chiar așa, una după altă. Adică să treacă una, să meargă puiandra patru zile din nou la grădiniță, apoi pac, iar tuse, iar muci.

Însa, aia e, ne adaptăm la situație și mergem înainte. Știu că e firesc, că sistemul ei imunitar merge și el la grădiniță ca să învețe cum să se apere mai târziu. Teoria e bine înfiptă în creierul meu, știu ce am de făcut. Teoretic, da.  Practic, încă învăț. Si-apoi mai e treaba asta pe care n-am luat-o niciodată în calcul. Că noi, mă-sa și tată-su, o să ne îmbolnavim împreună cu ea. La prima răceală M, cu dureri groaznice de gât, acum la a doua, eu, cu tuse și o răgușeală destul de sexy.

În rest, suntem bine, mulțumim de întrebare, așteptăm să treacă vacanța să vedem câte zile rezistă Iris fără sa răcească! 🙂
Voi ce mai faceți?

P.S. Că tot vorbeam de răgușeală sexy 🙂

“Dosar de Mamă e și pe Facebook

Mama, stai cu mine

2 (49)

Dau televizorul mai încet şi ascult. Nu, nu cred că e ea, probabil  iar miorlăie pisica aia gri  pe lângă gard. A doua oară când aud, ştiu sigur că nu e nicio mâţă, ci Iris care plânge. În întunericul din dormitor o văd. E în genunchi, are încă ochii închişi, părul îi e lipit de faţă şi suspină în lacrimi. O iau în braţe aşa lungă cum e, pentru că nu poate desface genunchii în sacul de dormit. Îi dau părul de pe faţă şi îi spun că-mi pare rău că n-am auzit-o de prima dată. Îşi pune capul pe umărul meu şi îşi trage nasul. Încă suspină.

Îi mângâi spatele cu mişcări circulare şi largi, în timp ce-i şoptesc iubire în ureche.
– Mama e aici, sunt aici gâzule. Gata, linişteşte-te, ai visat urât. Eşti bine, eşti cu mama.
Nu mai suspină. Îşi suflă nasul, apoi îmi ia faţa în palmele mici.
– Mama, nu peca. Stai şi doimi cu mine.

Stau. După ce o pun în pat, mă întind lângă ea. Stă lipită de mine, cu buzele pe tâmpla mea. Mă pupă. O dată, de două ori, de zece ori.
– Te iubesc, mama. Stai cu mine.
– Şi eu te iubesc, Irisule.
– Până ia steie şi înapoi?
– Da, aşa de tare.
– Stai cu mine?
– Stau, puiule.

Îmi frământă lobul urechii cu degetele până adoarme, la fel cum făceam şi eu cu al mamei când eram copil. Asta mă face să zâmbesc. Îi simt respiraţia regulată şi îi mângâi încet un obraz. Înţeleg, oare a câta oară, că fericirea e în lucrurile mici. În iubirea curată a unui copil. În copilul ăsta al meu.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când copilul ştie ce să le ceară părinţilor

1 (53)

Suntem amândouă în curte. Ea se plimbă cu motocicleta de plastic, eu strâng de pe sârmă rufele uscate . Deodată, îmi mărturiseşte:
– Mama, mie îmi paţe când te iubeşti cu tata.
Rămân cu gura uşor căscată şi cu câte-o şosetă în fiecare mână.
– Uhm, cum adică, tu puiandră?
– Îmi paţe când vă iubiţi.
– Păi, ne iubim tot timpul.
– Nu. Îmi paţe când vă pupaţi.
Stă călare pe motocicletă şi îmi zâmbeşte. Soarele îi bate în păr, are gropiţe în obraji şi îmi zice că-i place când îl pup pe tată-su.
– Să ne pupăm mai des, mai mult, asta vrei să-mi spui?
– Da, mama, mai pupaţi-vă!

Ea e Iris. Trei ani, o lună şi unsprezece zile.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

De ce întârziem la grădiniţă

22471604_10155693497244876_1601199659_n

Dimineaţa a început cu deja clasicul “nu viau să meig ia gădiniţă”. Pe jumătate adormită, mănâncă un mango pe care i l-am tăiat cubuleţe. E morocănoasă. Mie îmi curge nasul şi îmi zvâcnesc tâmplele, din dormitor aud cum M strănută. Aparent, împreună cu Iris, facem şi noi grădiniţa viruşilor.
Când ieşim din casă, Ozzy dă din coadă şi ţopăie în jurul nostru. Îl mângâi pe grumaz, iar el mă linge vesel. Iris începe să râdă, iar eu zic câţiva aleluia în gând.

– Mama, hai să aieigăm cu Ozzy.
Alergăm prin curte până obosim. Iris râde deja în hohote, pe mine mă doare capul şi mai rău.

Pe drum ne oprim să adunăm nuci. Aia nu e bună că încă are coajă, cealaltă e prea mare, aialaltă e murdară, asta însă e perfectă.
– Doamna educatoaie o să-i deseneze o faţă zâmbitoaie.
Mulţumită, bagă nuca mică în buzunar, spre păstrare.

– Mama, uite un meic. Încă unul. Sunt muiţi meic.
– Melci, Irisule, mai mulţi melci.
– Da.
Se ghemuieste lângă ei şi le cânta “Melc, melc, codobelc”.
– Melche, ţe faţi melche?
– Ce faci, melcule. Aşa spunem corect.
– Da. Mie îmi paţe mai mult melche.
22447289_10155693497294876_1442808946_n
Apoi mă întreabă:
– Unde meig ei?
– Cred că tot la grădiniţă. La grădiniţa melcilor.
În ochi i se aprind luminiţe curioase.
– Ia gădiniţa meiţioi?
– Da. Cred că e acolo, uite, în iarbă.
– Şi au acoio doamnă educatoaie?
– Cum să nu.
– Şi cum o cheamă?
– Doamna educatoare Cochilie.
– Nuuuu. O cheamă ca pe educatoaieie mele.

Constat că nu mă mai doare capul. Deşi grădiniţa e la distanţă de maxim zece minute, noi o parcurgem în vreo jumătate de oră. Ne mai oprim şi la casa cu căţel. E mare, dar încă pui. Blănos şi curios, îşi bagă capul între barele gardului şi apoi se chinuie să-l scoată. Iris râde. Ar vrea să-l atingă dar nu-i dau voie. Căţelul îşi lasă capul într-o parte şi ne latră jucăuş.

– Ia ievedeie, caţeiuie. Ne mai vedem şi aitădată.

Ultima oprire o facem la casa cu ciupercuţă. Iris se caţără pe gard şi îi povesteşte ciupercii mov cu buline albe că ea nu vrea să meargă la grădiniţă, dar uite că mama o duce oricum. Ciuperca o ascultă resemnată şi în dimineaţa asta.

22414621_10155693497039876_1109714541_n
– Ia ievedeie ţupeicuţă. Ne mai vedem şi aitădată.

Ajungem la grădiniţă aproape la ora la care se serveşte micul dejun. O îmbrac cu rochia pe care şi-a ales-o de dimineaţă. Şi-o netezeşte cu palmele, încearcă să facă o piruetă şi se supără imediat:
– Nu e iungă, e pia scuită iochiţa asta. Nu-mi paţe.
Simt cum uşor dar sigur, durerea de cap revine.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când n-a vrut să meargă la grădiniţă

sept3 (98)

A început deja de la trezire.
– Mama, eu nu viau să meig ia gădiniţă. Sunt obosită, azi nu meig.
Acestea fiind spuse, s-a întors cu fundul la mine, apoi şi-a înfundat nasul în cearceaf.

– Păi trebuie să mergi la grădiniţă. Te-aşteaptă copiii şi doamna educatoare.
Bosumflată, îmi zice:
– N-o să mă joc cu copiii. O să pâng toată ziua.
– Ei, nu cred aşa ceva. Poate c-o să plângi puţin, dar sigur nu toată ziua.
– Ba o să pâng muit. Până mâine o să pâng.

O ţinem tot aşa până ieşim pe uşa. Ea îşi târâie picioarele pe stradă, ţine capul plecat ghiocel şi cu vârful ghetei, loveşte castenele şi nucile de pe drum. Încerc s-o înveselesc , însă fără vreun succes. Aşa că schimb foaia şi încep să mă smiorcăi:
– Mama, eu nu vreau să merg la gradinităăăăă.
Ridică privirea şi se uită la mine curioasă. Eu nu mă las:
– Nu merg azi, sunt obosită şi vreau să stau mai bine acasăăăă.

O văd cum începe să înţeleagă ce fac şi imediat intră şi ea în joc. Cu glas grijuliu, îmi spune:
– Dai tebuie să meigi, te aşteaptă copiii şi doamna educatoaie.
– O să plâng toată ziuaaaa. Până mâine o să plâng dacă mă duci la grădiniţă, insist eu.
Îmi mângâie mâna şi-mi zice.
– Ei, o să pângi puţin dacă o să fii tistă, dup-aia o să te joci. Şi dacă pângi, doamna te ia puţin în baţe.
– Dar n-o să dorm la grădiniţă. Şi nici n-o să mănânc, că nu vreau eu, spun bosumflată.
– Tebuie să doimi, că aitfei nu cheşti. Copiii chesc când doim. Şi nu tebuie să mănânci tot, doai ce-ţi paţe. Dacă nu mănânţi, n-o să ai eneigie să te joci.

Mă mângâie pe mână şi aşteaptă încântată să vadă ce-i zic mai departe. Mie-mi vine s-o iau pe sus şi s-o învârt tare, apoi s-o pup până oboseşte.
– Dar o să fiu tristă că tu n-o să fii cu mine, îmi exprim eu îngrijorarea.
– Ştiu. Dai după ţe doimi, vin după tine şi meigem împeună în paic. Şi mie mi-e doi de tine când eşti ia gădiniţă, abia aştept şi eu să vin să te iau.

Râd, cu ochii umezi, dar râd. Îi spun:
– Eşti o mămică foarte bună. Te pricepi tare bine la treaba asta.
– Şi tu eşti o mămică bună. Ţea mai bună!

P.S. Nu, n-a plâns când am lăsat-o la grădiniţă.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Iris şi pensionarele

22054523_10155652115689876_537783143_n

Activitatea noastră preferată după grădiniţă, e să ducem copila pe malul lacului şi să ne plimbăm împreună cu trotinetele. Nu suntem singurii care se relaxează acolo, oraşul nostru e o staţiune destul de cunoscută pentru pensionari, aşa că mai tot timpul pe-acolo se plimbă şi alţii.

După ce Iris s-a plictisit de trotinetă, şi mai apoi şi-a aruncat câţiva pumni de nisip în păr, a vrut să coboare cele câteva scări care duc fix pe malul lacului. M a rămas în capul scărilor numite, iar noi două ne-am dus sa aruncăm cu pietre în apa sărată.

În scurtă vreme, am ridicat privirea doar ca să-l găsesc pe bărbată-miu înconjurat de trei pensionare, care vorbeau cu accent moldovenesc despre preţuri şi vedete tv. Am zâmbit, amuzată le-am făcut o poză, şi am continuat să arunc cu Iris pietre în apă. Însă de îndată ce şi ea le-a văzut pe cele trei doamne, iar ele pe ea, a început socializarea.

– Vaaaaaai, sufleţelul lui bunica, dar ce frumoasă eşti tu.
– Da, sunt fumoasă, aprobă fiică-mea cu o încredere pe care mi-aş dori-o şi eu.

Altă doamnă o întreabă:
– Da’ de la cine ai tu ochişorii ăştia atât de albaştri şi de frumoşi?
– De la nimeni, sunt doai ai mei, clarifică donşoara dilema.
Pensionarele râd, eu rad, M care pare că face parte din gaşca lor, zâmbeşte stingher.

– Mama, o să duc doamneioi fioi mov, mă anunţă Iris.
Apoi rupe o floricică mică şi mov, urcă greoi scările care-s prea late şi înalte pentru ea, doar ca să i-o dea uneia dintre femei. Doamna bineînţeles că exclamă încântată şi cere o îmbrăţişare. Scena se repetă şi cu celelalte doamne, Iris coboară şi urcă scările cu floricele mov pe care le dăruieşte, iar eu mă uit la ea şi iar mă minunez câtă veselie poate cuprinde corpul ei mic.

Doamnele mai au puţin până să leşine de încântare, Iris se dă puţin în spectacol, dă din gene către ele, face piruete, e absolut încântată de toată atenţia pe care o primeşte. E ca peştele în apă.

Ne despărţim cu greu de pensionarele care acum nu mai vorbesc deloc despre vedete tv, ne urcăm pe trotinete şi plecăm spre casă. Ele rămân în capul scărilor, întoarse către noi, căci Iris se tot opreşte ca să le facă cu mâna:
– Ia ievedeie doamneioi. Ne mai vedem şi aitădatăăăă!
Iar ele, toate trei, flutură mâinile spre noi şi ne trimit bezele:
– La revedere, frumoaso, la revedereeee!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Bună dimineaţa!

sept6 (109)

Se mişcă în somn până când ajunge lângă mine. Îmi cuprinde gâtul cu braţul şi îşi pune genunchiul peste piciorul meu. Nasul mic îi e lipit de obrazul meu. Încet de tot, îi dau la o parte o şuviţă de păr care îi acoperă ochii. Mă uit la ea şi mă minunez iar cât de frumoasă este. Îi cunosc chipul pe de rost. Doamne, spun în gând, îţi mulţumesc că ne-ai dat-o nouă, că ne-ai ales pe noi s-o primim.

Deschide ochii şi mă întreabă:
– Mama, e dimineaţă?
– Da, e dimineaţă.
– Azi e sfâişit de săptămâna? Nu meig ia gădiniţă?
– Azi stăm acasă amândouă.

Zâmbetul îi sapă imediat gropiţe drăgălaşe în obraji. Îi ating fruntea. Pe timpul nopţii a avut febră. Acum e bine. Se lasă moale în braţele mele şi-mi spune:
– Mama, mă bucui să te cunosc.
Eu râd, râde şi ea. Îi aşez buclele cu clame mici şi o îmbrac încet, savurând momentul ăsta de apropiere, apoi o întreb:
– Ce vrei să mănânci?
– Cătite, zice pe nerăsuflate. Cu banane şi mieie.
– Îţi face mama cele mai bune clătite.
– Din iume?
– Din univers, nu din lume.

Amestecă ea aluatul şi îl întinde pe toată masa.
– Mama, te supei?
– Dacă ştergi după ce termini, nu, nu mă supăr.
Curăţă cu neîndemânare până când masa arată mai rău decât la început.
– Mama, e bine aşa? Am cuiăţat bine?
– E perfect, mie aproape că nu mi-ai mai lăsat nimic de făcut.

Curând, toată casa miroase a clătite şi vanilie. Cafeaua mea e pe foc. Întorc clătita groasă în tigaie, în timp ce doi ochi mici şi pofticioşi îmi urmăresc fiecare mişcare.
– Mama, e gata?
– Imediat, Irisule.
– O să tai cătiteie pătate?
– Dacă vrei ţi le dai în formă de pătrat, da.
– Viau.

Îi pun bucăţelele în castronel şi mă uit la ea cum înfulecă. Îmi torn cafeaua în cană şi adaug lapte. Acum casa miroase şi mai frumos. A cafea şi clătite. A mine şi a Iris. Ies din casă şi Ozzy mi se freacă de picioare până când aproape mă dărâma. Îl mângâi pe cap şi pe grumaz, apoi îi dau şi lui să mănânce, iar el îmi linge mâna cu recunoştinţă.

Bună dimineaţa, viaţa e frumoasă!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când stai în maşină, aşteptându-ţi familia

sept6 (83)

Ieri, după ce am luat-o de la grădiniţă, am dus-o pe Iris să se dea cu trotineta, apoi puţin în parc şi am încheiat seara cu o plimbare pe malul mării. La ultima parte au fost doar M şi Iris, iar eu am rămas sa-i aştept în maşină. Şi cum stăteam eu aşa, privind marea în depărtare şi mulţumind universului în gând pentru că Iris s-a simţit bine la grădiniţă, am văzut cum în dreapta mea parca o altă maşină.

La volan, un tânăr domn, iar în spate, tânăra lui soţie am presupus. El a coborât şi a scos din portbagaj un cadru de cărucior şi atunci am înţeles că soţia era în spate cu un bebeluş. Tăticul a atârnat de mânerul căruciorului o paporniţă mare, probabil plină cu şerveţele, biberoane, scutece şi altele trebuincioase unui bebe. Apoi, sub atenta supraveghere a mamei, de parcă ar fi ţinut ouă preţioase de dragon, a scos bebeluşul din maşină şi l-a pus uşor de tot în cărucior.

Înainte să văd bebeluşul, am ştiut sigur că e nou născut. Şi că e primul lor copil. A fost necesar doar să mă uit la cei doi părinţi. Încă erau emoţionaţi, încă nu ştiau ce-i lovise. Ea privea doar bebeluşul, dar el, oh el îşi muta ochii de la bebeluş la mama şi apoi iar la bebeluş. Aveau amândoi cearcăne lungi şi oboseala li se citea pe chipuri. Mama i-a acoperit bebeluşului urechile cu o căciulă minusculă, apoi i-a mângâiat căpuşorul. După care au plecat la plimbare, împiedicându-se unul de altul, neştiind care din ei să împingă căruciorul.

M-am uitat puţin după ei zâmbind şi m-am gândit că ai mei sunt jos pe plajă. Că probabil Iris iar îşi pune nisip în cap, şi iar o să fiu nevoită să-i spăl părul, în timp ce ea o să protesteze că-i intră şamponul în ochi. Iar eu o să-i spun că ea e Mica Sirenă şi că uite ce păr roşu frumos şi lung are. Iar ea o să mă întrebe “Chiar mama, e ioşu? E ioşu păiu meu?”

Oameni buni,faceţi copii, chiar dacă-i greu. Faceţi copii, pentru că ei nu vă aduc doar cearcăne. Faceţi copii, că tare fain e să fii părinte.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook