Se mişcă în somn până când ajunge lângă mine. Îmi cuprinde gâtul cu braţul şi îşi pune genunchiul peste piciorul meu. Nasul mic îi e lipit de obrazul meu. Încet de tot, îi dau la o parte o şuviţă de păr care îi acoperă ochii. Mă uit la ea şi mă minunez iar cât de frumoasă este. Îi cunosc chipul pe de rost. Doamne, spun în gând, îţi mulţumesc că ne-ai dat-o nouă, că ne-ai ales pe noi s-o primim.

Deschide ochii şi mă întreabă:
– Mama, e dimineaţă?
– Da, e dimineaţă.
– Azi e sfâişit de săptămâna? Nu meig ia gădiniţă?
– Azi stăm acasă amândouă.

Zâmbetul îi sapă imediat gropiţe drăgălaşe în obraji. Îi ating fruntea. Pe timpul nopţii a avut febră. Acum e bine. Se lasă moale în braţele mele şi-mi spune:
– Mama, mă bucui să te cunosc.
Eu râd, râde şi ea. Îi aşez buclele cu clame mici şi o îmbrac încet, savurând momentul ăsta de apropiere, apoi o întreb:
– Ce vrei să mănânci?
– Cătite, zice pe nerăsuflate. Cu banane şi mieie.
– Îţi face mama cele mai bune clătite.
– Din iume?
– Din univers, nu din lume.

Amestecă ea aluatul şi îl întinde pe toată masa.
– Mama, te supei?
– Dacă ştergi după ce termini, nu, nu mă supăr.
Curăţă cu neîndemânare până când masa arată mai rău decât la început.
– Mama, e bine aşa? Am cuiăţat bine?
– E perfect, mie aproape că nu mi-ai mai lăsat nimic de făcut.

Curând, toată casa miroase a clătite şi vanilie. Cafeaua mea e pe foc. Întorc clătita groasă în tigaie, în timp ce doi ochi mici şi pofticioşi îmi urmăresc fiecare mişcare.
– Mama, e gata?
– Imediat, Irisule.
– O să tai cătiteie pătate?
– Dacă vrei ţi le dai în formă de pătrat, da.
– Viau.

Îi pun bucăţelele în castronel şi mă uit la ea cum înfulecă. Îmi torn cafeaua în cană şi adaug lapte. Acum casa miroase şi mai frumos. A cafea şi clătite. A mine şi a Iris. Ies din casă şi Ozzy mi se freacă de picioare până când aproape mă dărâma. Îl mângâi pe cap şi pe grumaz, apoi îi dau şi lui să mănânce, iar el îmi linge mâna cu recunoştinţă.

Bună dimineaţa, viaţa e frumoasă!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ieri, după ce am luat-o de la grădiniţă, am dus-o pe Iris să se dea cu trotineta, apoi puţin în parc şi am încheiat seara cu o plimbare pe malul mării. La ultima parte au fost doar M şi Iris, iar eu am rămas sa-i aştept în maşină. Şi cum stăteam eu aşa, privind marea în depărtare şi mulţumind universului în gând pentru că Iris s-a simţit bine la grădiniţă, am văzut cum în dreapta mea parca o altă maşină.

La volan, un tânăr domn, iar în spate, tânăra lui soţie am presupus. El a coborât şi a scos din portbagaj un cadru de cărucior şi atunci am înţeles că soţia era în spate cu un bebeluş. Tăticul a atârnat de mânerul căruciorului o paporniţă mare, probabil plină cu şerveţele, biberoane, scutece şi altele trebuincioase unui bebe. Apoi, sub atenta supraveghere a mamei, de parcă ar fi ţinut ouă preţioase de dragon, a scos bebeluşul din maşină şi l-a pus uşor de tot în cărucior.

Înainte să văd bebeluşul, am ştiut sigur că e nou născut. Şi că e primul lor copil. A fost necesar doar să mă uit la cei doi părinţi. Încă erau emoţionaţi, încă nu ştiau ce-i lovise. Ea privea doar bebeluşul, dar el, oh el îşi muta ochii de la bebeluş la mama şi apoi iar la bebeluş. Aveau amândoi cearcăne lungi şi oboseala li se citea pe chipuri. Mama i-a acoperit bebeluşului urechile cu o căciulă minusculă, apoi i-a mângâiat căpuşorul. După care au plecat la plimbare, împiedicându-se unul de altul, neştiind care din ei să împingă căruciorul.

M-am uitat puţin după ei zâmbind şi m-am gândit că ai mei sunt jos pe plajă. Că probabil Iris iar îşi pune nisip în cap, şi iar o să fiu nevoită să-i spăl părul, în timp ce ea o să protesteze că-i intră şamponul în ochi. Iar eu o să-i spun că ea e Mica Sirenă şi că uite ce păr roşu frumos şi lung are. Iar ea o să mă întrebe “Chiar mama, e ioşu? E ioşu păiu meu?”

Oameni buni,faceţi copii, chiar dacă-i greu. Faceţi copii, pentru că ei nu vă aduc doar cearcăne. Faceţi copii, că tare fain e să fii părinte.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ştii tu Irisule, în lumea asta a oamenilor mari, a mamelor şi a taţilor, se vorbeşte mult despre iubire necondiţionată. Ce ciudat sună, aşa-i? Tu crezi că există un singur fel de iubire, ştiu. Dar iubirea e în multe feluri, puiule.

Dar aşa cum spuneam, se zice că părinţii îşi iubesc copiii necondiţionat. Aşa o fi, Irisule, însă eu ştiu că iubirea asta necondiţionată, vine de fapt de la copii către părinţi, nu invers. Cum adică, mă întrebi? Ce e aia necondiţionată?

Păi, Irisule, iubirea asta e cea mai pură iubire din lume. E albă ca zăpada proaspăt ninsă. E curată şi limpede. Fără nici o urmă, fără nici o cerinţă, fără reproşuri şi fără aşteptări. Aşa, în felul ăsta, eu cred că doar voi copiii puteţi iubi.

Uite, iubirea pe care ne-o dăruieşti tu nouă în fiecare zi e necondiţionată. Tu ne-o dai pur şi simplu. Chiar dacă uneori n-avem chef să-ţi citim aceeaşi poveste, sau nu te ducem în parc câteva zile. Tu ne iubeşti chiar şi atunci.

Iubirea ta e ca un foc care pe mine mă încălzeşte într-una, un foc mititel, însă puternic şi care nu se stinge niciodată. Cum să-ţi explic eu ţie? E ca atunci când ţie ţi-e puţin frig la mâini, iar eu îţi suflu abur cald în palme, până ţi le încălzesc. Iar tu râzi arătându-mi dinţii mici şi albi. La fel râd şi eu, Irisule, pentru că iubirea ta îmi încălzeşte pieptul pe dinăuntru. Să fiu iubită în felul ăsta, e mai mult decât am sperat vreodată.

Sigur că pentru noi, tu eşti cel mai fain copil din lume. Eşti în continuare foarte veselă. Râdeai mult şi când aveai trei luni, râzi la fel de mult şi acum când ai trei ani. Încă ai gropiţe, câte una în fiecare obraz. Ochii tăi până nu demult albaştri, au împrumutat acum puţin din culoarea schimbătoare a mării, uneori sunt verzi, alteori albaştri verzui.

Eşti curioasă şi vrei să încerci tot. Alergi într-una, chiar dacă doar te deplasezi de la bucătărie în living. Jucăriile tale preferate sunt cărţile, iar eu sunt tare mândră pentru asta. Tată-tu te lasă să i te urci şi pe cap dacă vrei, iar tu vrei. Mereu. Încă semeni foarte tare cu el, iar uneori mie mi-e ciudă din cauza asta.

Ţi-e frică de zgomotul pe care-l fac avioanele şi maşinile vechi. Ai învăţat să fii grijulie cu copiii mai mici şi ne ceri o surioară. Nu un frate, o surioară pe care s-o îmbraci în roz. Galbenul e culoarea ta favorită de cele mai multe ori. Alteori rozul.

Îţi plac rochiile. Alea lungi. Poţi să plângi jumătate de zi dacă ţi se pare că rochia ta e prea scurtă. Nu mai rupi florile, pentru că ţi-am zis că undeva o zână îşi pierde aripile dacă o faci. Da, ştiu că te-am minţit, dar noi mamele mai facem şi din-astea.

Îţi faci pelerină din orice fular, cearceaf sau cârpă. Vorbeşti mult şi de cele mai multe ori o faci cu sens. Conversaţiile noastre sunt savuroase şi mi-aş dori să le pot ţine minte pe toate. Întrebi o mie de lucruri.

Eşti fetiţă mare şi adormi singură. Înainte de culcare îţi place să-ţi spun “vise plăcute, vise curcubeu, vise colorate, vise banane”. Ah, şi încă ceva. Eşti frumoasă, Irisule! Eşti foarte, foarte frumoasă!

Mulţumim, copilă! Mulţumim pentru iubirea asta fără pereche!
În curând e 16:10, minunea mea. În curând împlineşti trei ani.
La Mulţi Ani, Iris, zăpăcita mea!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Suntem cu toţii de acord că atunci când eşti părinte, copilul e pe locul întâi. El e prioritatea ta. Să-l hrăneşti, să-l speli, să-i asiguri un acoperiş deasupra capului, să-i împlineşti nevoile emoţionale. Tot ce ţine de propria ta persoană ajunge să fie pe plan secund. Sau nici măcar secund. O să ai tu grijă de tine când mai creşte, poate când n-o să mai fie atâtea de făcut, când o să meargă la grădiniţă, cândva, altădată. Acum nu se poate.

Însă “altădată” se poate transforma foarte uşor în niciodată, dacă pui întotdeauna nevoile celorlalţi înaintea nevoilor tale. Pe nesimţite, poţi să nu mai apuci să ieşi niciodată la cafeaua aia, să nu mai citeşti niciodată cartea aia, să nu mai faci niciodată plimbarea aia singură, să nu-ţi mai cumperi niciodată rochia aia.

Pentru că poate, de fapt, nici n-ai nevoie de toate astea, începi să te gândeşti, aşa-i? În schimb copilul, el are nevoie să fii acolo, prezentă tot timpul, să ştie că-l iubeşti şi că poate veni la tine pentru o îmbrăţişare când cade şi se loveşte. Să ştergi tu fiecare lacrimă, chiar dacă simţi că te stingi încet. Să pupi tu fiecare geană înainte de culcare, chiar dacă atunci ai vrea să fii în altă parte.

Flash news! Ai voie să simţi că te stingi, ai voie să vrei să dispari o zi întreagă de lângă copil! Ai voie să îţi cumperi rochia aia şi să mergi să vezi filmul! Copilul o să supravieţuiască şi dacă nu eşti lângă el 24/24. E atât de important să nu te dai singură deoparte. E atât de important să ai grijă şi de tine! Atât de important să crezi că şi nevoile tale sunt importante.

Căci tu, ca mamă, tot dai, şi tot dai, fără să primeşti multe în schimb. Desigur că te uiţi la mutriţa copilului şi mai prinzi puţină putere, pentru încă o zi. Însă dacă ajungi să simţi că te pierzi de tine însuţi, atunci e timpul să te gândeşti şi la tine. Dacă n-o faci tu, e posibil să n-o facă nici alţii. Dacă nu ceri ajutor, e posibil să nu se ofere nimeni să te ajute.

Dacă doar umpli rezervoarele emoţionale ale altora, golindu-l constant pe al tău, până când indicatorul ajunge pe roşu, atunci vei fi nefericită! Şi nici un copil n-are nevoie de o mama nefericită. Dă-ţi voie şi ţie să vrei ceva! Dă-ţi voie să pleci undeva, întoarce-te spre tine şi oferă-ţi puţină înţelegere.

Aminteşte-ţi că eşti şi tu un individ. O persoană separată de copilul tău. Ai voie să gândeşti că nu sunteţi una şi aceeaşi persoană, asta nu te face o mamă rea şi nici nu înseamnă că nu-ţi pasă. Când simţi că aluneci, întinde mâna şi cere ajutor. Nu trebuie să le faci tu pe toate, nu trebuie să fie aşa!

Copilul e bine atunci când şi tu eşti. Îţi datorezi asta! Aşa că, du-te şi bea cafeaua aia, cumpără-ţi rochia şi plimbă-te. Fără vină! Da, ai voie!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Nu toate zilele sunt frumoase sau speciale. Nu mă trezesc în fiecare dimineaţă zâmbind sau cu chef de viaţă. Nu, nu sunt cea mai veselă persoană din lume în general, iar asta e în regulă. Zilele arată de obicei la fel. Curg în acelaşi ritm, cu aceleaşi acţiuni repetitive, cu bune şi uneori cu rele.

Cu frustrări şi neîmpliniri sau cu dimineţi în care mi–aş dori altceva, ceva şi pentru mine, să–mi aduc aminte de cum sunt eu (sau poate doar eram) în afara rolului meu de mamă. Nu, nu simt că e mereu glorios să fiu mama. Da, mă simt uneori prinsă în capcană şi NU, NU mi-e frică sau ruşine să spun asta. Să fiu mama e greu uneori. De multe ori.

Să fiu mamă uneori, mă face să plâng în pumni de frustrare.
Să fiu mamă uneori, mă face să mă simt singură pe pământ.
Să fiu mamă uneori, mă face să mă simt neputincioasă.
Să fiu mamă, mă face să mă simt mereu obosită.
Să mă trezesc de o mie de ori pe noapte mă face să am ochii roşii.
Să citesc peste tot despre mame perfecte care nu spun niciodată că e şi greu, mă descurajează.
Să tastez toate cuvintele astea, mă face să mă simt vinovată.

Să fiu mamă înseamnă uneori să fiu pe ultimul loc. Să–mi adun nevoile cu făraşul şi să le arunc la gunoi. Să nu cer nimănui ajutor. Să îmi înghit lacrimile. Să mă simt vinovată. Să nu văd luminiţa de la capătul tunelului. Să–mi doresc ca cineva să mă vadă. Să se uite în ochii mei şi să mă vadă acolo. Să mă ia de mâna şi să înţeleagă. Să nu mai fie nevoie să explic. Să–mi vadă slăbiciunea şi s-o accepte. Să mă regăsesc. Să mă iert. Să mă iubesc.

Am şi zile din–astea. Am şi zile când sunt incoerentă. Când vreau o pauză. Una lungă. Când strig mut după ajutor. Când mi se amestecă gândurile şi mă simt la capătul puterilor. Am zile în care îmi vine să strig în gura mare. Să strig după ajutor. Şi să nu-mi mai răspundă doar ecoul.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Fata asta a noastră e un copil norocos. De fapt, norocoşi suntem cu toţii. Pentru că încă ne mai putem bucura de părinţi, iar Iris de bunicii ei. De toţi patru. Patru oameni care au crescut copii la rândul lor. În alte timpuri, condiţii şi cu alte resurse.

Cu creşe la care copiii erau duşi încă de mititei, sau mătuşi şi bunici care vedeau de copii cât părinţii erau pe la serviciile lor. Cu trei schimburi în fabrici comuniste şi ierni grele pe şantiere, cu şube care miroseau a fum, dar erau numai bune la încălzit spinările. Cu luni de zile petrecute pe mare, departe de copii şi soaţă. Cu o mamă rămasă acasă, împărţindu-se între muncă la câmp şi crescutul copiiilor de una singură, în timp ce barbatul câştiga pentru gurile celor mici. Cu pielea mâinilor arsă de frecatul hainelor şi cu bătături de la ţinutul sapei în palme.

Pe toţi îi ai, tu Irisule. Şi toţi te iubesc ca pe ochii din cap. Şi bunica cu batic pe cap, şi cealaltă cu ochelari. Şi bunicul mustăcios, şi cel cu ochii mereu umezi. Eşti binecuvântată cu cea mai mare bogăţie. Bunicii, părinţii părinţilor tăi!

Acum nu mai cresc copii şi nici nepoţi, acum e timpul să se odihnească şi să privească cu drag la ce-au ridicat cu mâinile lor. Toţi sunt departe, dar te-aşteaptă mereu să mergi să-i vezi. Să le alergi prin apartamentul mic sau prin grădina mare. Ai bunici buni, copilă. Sunt recunoscătoare pentru toţi. Şi pentru cei care-s părinţii mei, dar şi pentru cei care nu-s. Sunt recunoscătoare că toţi te iubesc cu dragoste aşa duioasă.

Iar vouă, cei care mă mai citiţi uneori, vă zic aşa: duceţi copiii la bunici! Mergeţi cu ei şi la bunicii care vouă nu vi-s părinţi. Un copil e un dar incredibil pentru cei ce au intrat în cea de-a treia vârstă. Duceţi copiii cât puteţi de des. Pentru că iubirea care vine de la bunici e ca niciuna alta. Nu poate fi exprimată în cuvinte, trebuie doar să vă uitaţi bine în ochii lor, o s-o vedeţi acolo, în ochii aceia umezi şi încadraţi de riduri adânci.

Copiii nu se pot duce singuri la bunici, şi de multe ori nici ei nu pot veni singuri la nepoţi. Uneori e drumul prea lung, sau ei prea bătrâni, poate chiar bolnavi. Aşa că rămâne datoria voastră să duceţi copiii la ei. Bunicii sunt o binecuvântare sfântă. Spuneţi asta copiilor. Arătaţi-le ce bogaţie au.

Căci da Irisule, la rândul tău şi tu eşti un copil bogat. De patru ori bogat!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Am trecut azi cu Iris pe lângă patiseria din care cumpăram uneori pâine în formă de margaretă şi sărăţele cu brânză. Au închis-o peste noapte, acum în locul tejghelelor cu plăcintă de dovleac şi brânză, pricomigdale şi fursecuri, pe fereastră se văd coloane înalte de rafturi. Oare ce-o să deschidă acolo noul chiriaş? Asta mă întrebăm când am auzit piuiturile.

Nişte ţipete sonore, uşor disperate chiar. Glasuri mici care chemau pe cineva. M-am oprit să ascult, însă Iris turuia într-una şi nu reuşeam să le mai aud. Am făcut stânga împrejur şi ne-am întors. Ţipau de zor, acolo sus. Trei la număr. Am întins degetul spre ei şi i-am arătat lui Iris.

– Mama, ţe e acoio?
– E un cuib de rândunele. Sunt nişte păsări. Ăia de-acolo sunt pui.
– De ţe pâng?
– O cheamă pe mama lor. Cred că le e foame.

Se uită fascinată la cuibul mic, cu ochii mari şi fără să mai scoată vreun sunet (lucru mare, parol). Sfrrr, se aude rândunica deasupra capetelor noastre. Ţipetele încetează doar pentru o clipă, apoi sfrrrr, rândunica zboară în direcţia opusă, lăsând cuibul pradă unui vacarm de nedescris. Iris tresare şi mă strânge tare de mână.

– Mama, mama! exclamă ea înfricoşată
– Te-ai speriat, Irisule?
– Da.
– Era rândunica mamă. Venise să hrănească puii.
– Daaaa?
– Da. Şi dacă stăm aici cuminţi, sunt sigură c-o să mai vină.

Sfrrrr, se aude iar rândunica, parcă întărind promisiunea mea către Iris, cu zborul ei.
– Mama, a venit iândunica.
– O văd. Uite, acum hrăneşte alt puişor, vezi?
– Daaaa.

E încântată peste măsură, iar eu fericită că are ocazia să vadă asemenea spectacol. Rândunica îşi vede neobosită de zborul ei după insecte şi nu ne bagă deloc în seamă. Hrăneşte neobosită, pui după pui. Îi hrăneşte pe fiecare, pe rând. De la stânga la dreapta. Unu, doi, trei pui. Trei guri de hrănit, o singură mamă care să zboare neobosită după gâze. Nu se lasă distrasă nici de zgomotul străzii, nici de oamenii care se plimbă leneşi în seara asta caldă de vară, nici de adierea vântului sau de oboseală. Are trei guri de hrănit, ştie că asta are de făcut, aşa că asta face.

Am stat acolo, ţinându-ne de mână, eu cu fiică-mea, singura mea gură de hrănit, privind spectacolul ăsta minute în şir. Sfrrrr, sfrrrr. I-am observat zborul şi am admirat-o pe rândunică, aşa cum numai o mamă admiră o alta. Şi ce dacă una era om, iar cealaltă pasăre?

Later edit: Am fost să le fotografiez şi am descoperit că sunt cinci pui, nu trei, aşa cum crezusem iniţial.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Încă suntem în vacanță la bunici şi s-a nimerit ca în weekendul ăsta să aibă loc zilele oraşului. Da, alea pe care omul din provincie le aşteaptă cu nerăbdare, prilej de ieşit în fiecare seară până la ore nepermise altădată. Cu concerte şi tarabe pline de nimicuri, tiribombe, nori din vată de zahăr şi aer mirosind a grătare sau popcorn. Aseară am vrut să vedem o trupă rock formată din cinci copii de 12 şi 13 ani. Wings of Hope le zice lor şi sunt de-a dreptul fabuloşi, dați o căutare dacă v-am gâdilat curiozitatea.

Însă înainte, ne-am dus la tiribombe,  pentru Iris fiind prima dată. S-a plimbat în trenuleț şi s-a dat în toate chestiile alea de învârtit copii de vârsta ei, apoi, prinsă în chingi, a sărit pe saltea (spre statul repetat de inimă al mă-sii).

Şi în timp ce se plimba roată cu trenulețul-omidă, iar noi o aşteptam să ajungă iar în dreptul nostru ca să-i facem cu mâna, m-am uitat în jur.

Părinți, bunici, mătuşi şi frați mai mari, toți stăteau cu gura pâna la urechi, urmărindu-şi copilul cu privirea. Toți pândeau zâmbetul şi bucuria celui mic, fluturau mâinile către el şi se bucurau în general, de parcă pe ei îi plimba în bucle omida călătoare şi nu pe cel mic.

În toată atmosfera aia plină de luminiţe şi zgomote ţipătoare, de baloane colorate, Mickey Mouse şi maşinuţe, am avut un moment în care am simţit bucuria fiecărui copil şi fiecărui părinte în parte. Pentru că numai un copil care se plimbă prima dată în viaţă cu un trenuleţ pe măsura lui, ştie să se bucure în felul ăla. Iris stătea cu capul lăsat pe spate, bucurându-se de curentul care-i răcorea faţă.

Ne-a făcut de vreo două ori cu mâna când a trecut pe lângă noi, apoi a continuat călătoria aproape fără să ne mai caute cu privirea. Nici nu era nevoie, ştia că suntem acolo s-o veghem, ştia că poate doar să se bucure, să lase vântul ăla răcoros să-i fluture cârlionţii pe lângă chip.

Adulţii nu mai ştiu să se bucure în felul ăsta, adulţii au pierdut trenuleţul-omidă sau poate n-au mai ştiut din ce staţie să-l ia. Aş vrea ca domnul de la care am cumpărat biletul de cinci lei, să oprească trenul, să mă lase şi pe mine să urc, să stau şi eu lângă toţi copiii, cu capul pe spate şi ochii închişi. Să călătoresc liniştită ştiind că acolo, cineva stă şi mă veghează, să nu-mi fie frică şi să zâmbesc tot drumul.

Să fac din când în când cu mâna persoanei care mă iubeşte necondiţionat şi care se bucură de bucuria mea. Să-mi doresc să nu se mai termine niciodată. Dar eu nu sunt copil, şi domnul de la bilete nu mă lasă să urc în tren. Şi nici dacă aş urca nu m-ar veghea nimeni.
Aşa că o să stau aici pe margine şi-o să-i fac copilei cu mâna, şi în turele când se uită la mine dar şi cele în care încă are capul dat pe spate şi merge cu vântul în faţă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook