Prezență conștientă și recunoștință

Sunt zile când fii părinte e mai mult decât greu, zile în care nu mai ai răbdare până seara, bagi mai repede copiii în pat, stingi lumina în camera lor, și dacă ești norocos, închizi ușa în urma ta. se facă liniște odată, nu te mai tragă nimeni de bluză, nu mai vrea încă o poveste sau te mai joci cu încă o prințesă ori lego, nu te mai întrebe dacă nu e și altceva de mâncare, nu se mai smirocaie, se termine totul pe ziua respectivă. se ducă la somn și stea în pat până dimineață. Atunci când poate în sfârșit, tu te vei simți mai puțin secătuit, mai puțin obosit, când poate vei avea ceva mai multă răbdare.

Câteodată starea asta poate dura zile, altădată chiar săptămâni întregi. Eu trăiesc uneori asemenea stări. Sunt perioade în care simt totul e prea greu, nedrept și nimic nu se așează așa cum ar trebui, oricât efort depune eu. simt neîndreptățită, neînțeleasă, neapreciată, furată de timpul meu, ăla puțin în care ar trebui ocup doar de mine, dar pe care mai mereu ajung -l dau copilului. Atunci, în zilele respective, las dusă de val și pierd în vârtejul disperării și al neputinței, al temerii niciodată nu va mai fi altfel decât așa.

Ultima dată când am simțit alunec pe panta asta periculoasă, cea care duce doar la frustrare, am decis e de ajuns, nu fac decât bălăcesc în jelanie și doar eu pot extrage pe mine de acolo.

Bine, bine, dar cum? Și atunci am înțeles lamentandu-, nu fac decât deconectez de la tot ce sunt și de la tot ce am. singurul mod de a vedea partea plină a paharului e prin practicarea recunoștinței. Și nu voi avea cum fiu recunoscătoare decât prin prezență. Nu doar fizică, ci prin prezență conștientă.

Sunt recunoscătoare pentru tot ce mi se așează în drum, căci fiecare pas înainte înseamnă evoluție. pot fi recunoscătoare chiar și pentru greul care face parte din viață, înseamnă am mai urcat o treaptă.

Sunt
recunoscătoare în nopțile cu boală pot stă lângă copilul meu, el are o mamă care -l țină în brațe și -i aline suferința. Mulți alții nu au. mi pot permite medicamente și locuim la distanță rezonabilă de un cabinet medical.

Sunt recunoscătoare chiar și pentru ratele la banca, fără ele n-am fi avut un acoperiș deasupra capului, un cămin pentru noi și pentru copii.

Sunt recunoscătoare pentru certurile cu M. Pentru nu sunt singură și nu trebuie cert cu pereții. Iar după ceartă urmează mereu împăcarea.

Sunt recunoscătoare pentru toate nopțile fără somn. Fără ele n- fi fost mama copilului ăsta vesel, care face cele mai drăguțe gropițe în obraji atunci când râde.

Sunt recunoscătoare când copilul nu face ce îl rog, când ignoră și când e “obraznic”. E modul lui de a-și declara independența, de a se dezvolta, de a se desprinde puțin câte puțin.

E o viață minusculă, viața asta a mea, e trăită aproape într-o bulă, într-un mediu foarte restrâns. Purul adevăr este nici nu mi dori fie altfel. Iar asta e un alt lucru pentru care fiu recunoscătoare. Conștientizarea e pentru mine calea către a nu mai pierde atunci când e greu. Greul face parte și el din viață. Depinde doar cum aleg -l văd, de cum raportez la el. Iar eu aleg s-o fac cu recunostință.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

 

 

41 Shares

Perna

Mama, te mai doare spatele?
Puțin.
Și nu stai bine așa?
foiesc puțin pe canapea demonstrativ:
– Nu prea.
Aha. Și te-ar ajuta perna mea cu Elsa și Ana?
Păi, da. uite, mi pune-o aici la spate și atunci sta mai comod.
e mare burta aia și din cauza asta nu stai comod acum?
– Exact, e mai greu mi găsesc o poziție în care simt bine.
– Dar e perna mea.
Știu.
Și vrea mi pun eu capul pe ea.
– Pune-ți-l.
– Dar pe tine te doare spatele.
cam doare, da. Dar dacă îți e greu mi-o dai mie și vrei s-o folosești tu, e în regulă, o găsesc altceva.
– Dar eu nici n-o prea folosesc.
Păi?
Ești mama mea și nu vreau te doară spatele.
– Irisule, dar nu doare chiar atât de rău. În plus, știi durea și când te aveam pe tine în burtă, nu doar acum -l am pe Zmeu. Și atunci aveam nevoie de pernă.
– Ah, da?
Păi da.
Știi ce? Cât timp ești tu însărcinată, perna cu Elsa și Ana o fie a ta. Ți-o dau ție, n-o mai fie a mea. Dar numai cât ai bebeluș în burtă. Și o ți-o pui la spate și n-o te mai doară deloc. O stai mai comod, așa-i?

Nu știu dacă există pe lume declarație de dragoste mai mare de la un copil căruia nu-i place împartă nimic, cu nimeni. Și las conversația asta aici, ca n-o uit. Acum duc pup copila până o tocesc.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

83 Shares

Ziua bună se cunoaște de dimineață

Mă învelesc mai bine și încerc să nu mă mișc prea mult. Oricum burta nu-mi permite să dorm în multe poziții. Prea târziu însă, Iris m-a simțit deja. Se ridică într-un cot, mă privește cu atenție și întreabă:
– Mama, din lapte se face și cașcaval?
Mă întind și îi zic:
– Bună dimineață, gâzule.
– Bună dimineață, mama. Se face?
– Ce?
– Cașcaval din lapte.
– Da, Iris, se folosește și lapte.

Turuie ca o moară stricată, în timp ce eu abia pot să-mi țin ochii deschiși, întrebându-mă a nu știu câtă oară, de unde are copilul ăsta atâta energie și chef de vorbă. Intru la baie cu ochii cârpiți și picioarele mi se afundă imediat în ditamai băltoaca. Mă trezesc de-a binelea imediat. Înțeleg dintr-o privire că scurgerea din podea a dat pe-afară (apă, doar apă). Iau mopul, strâng apa, în timp ce încerc s-o conving pe Iris să nu intre și ea la baie. Apoi mă spăl pe mâini, fără să mă gândesc (doh!) că iar o să se umple podeaua cu apă, ceea ce se și întâmplă. Adun iar cu mopul, cu grijă să nu alunec. Iris se smiorcăie că-i e foame, că vrea pâine cu gem de căpșuni, că vrea acum și că nu poate aștepta să strâng.

Respir adânc și-mi spun în gând, Simona, nu te enerva, că e abia 8 dimineață, ziua-i lungă, ai toată vremea și pentru asta. Așa că termin cu mopul și hrănesc copilul, apoi hrănesc și câinele. Mă uit mândră la chiuveta goală și mă felicit că am spălat vasele aseară, bașca am curățat chiar și aragazul. Nu se întâmplă de multe ori să am chiuveta goală dimineață, dar îmi promit în gând că o să încerc mai des, ia uite ce fain e cu ea așa. Și uite, numa’ uite ce frumos sclipește aragazul. Bravo mie, ce gospodină!

Îmi pregătesc cafeaua în espressorul de aragaz și o pun la făcut. Abia aștept să înceapă bolborositul ăla care umple casa cu miros de cafea proaspătă. Ăsta e momentul meu preferat al dimineții. Copilul mănâncă și vorbește despre ceva baloane colorate în formă de inimă, afară e soare, Ozzy stă tolănit lângă ușa, hai că nu-i rău deloc. Începe să miroasă a cafea, închid ochii și inspir. Mmmmm.

Poc, poc, poc, face espressorul și se culcă peste ochiul de aragaz, stingându-l și umplându-l cu tot lichidul maroniu și aromat pe care-l așteptasem toată dimineața. Ba curge și pe aragaz în jos, pe gresie, apoi stropește peretele alb de lângă el.Iris se sperie și țipă. Eu mă enervez și înjur ceva printre dinți. Ce bine că abia zugravisem peretele și că spălasem aseara aragazul.

N-am pățit nimic, Irisule, sunt bine, te rog nu mai țipa, nu s-a întâmplat nimic grav. Respir adânc și merg iar după mop, pare că azi îmi e partener dis-de-dimineață. Adun cafeaua de pe gresie în timp ce-mi dau lacrimile. Si ce daca, sunt gravidă, aia e, pot plânge și de la mai puțin de-atât.

Afară e tot soare, iar eu am acum o altă cafea în cană. Ozzy e tot lângă ușa, Iris se joacă pe lângă mine, cașcavalul tot cu lapte se face, iar aragazul e plin cu cafea, la fel și peretele de lângă el, de altfel. Eh, hai că nu-i așa de rău. Bună dimineața!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

90 Shares

Burta


Burta
asta e mult mai grea decât burta de data trecută. Aia de când am purtat-o pe Iris, adică. Fizic e mai grea. E tot bățoasă, semeață și crește doar în față, rotundă, frumoasă cu spume, de-mi vine stau goală toată ziua în fața oglinzii ca s-o admir întruna, la fel ca acum cinci ani. Însă e mai greu de dus. Într-un fel straniu, parcă e mai plină. Sunt foarte conștientă tot timpul e locuită, ca zic așa.

Zmeurică e un bebeluș foarte mobil. Iris mai cea câte-un poc, câte un boing, pe ici colea, însă flăcăul ăsta de-l port acum, pleacă pe unde are treabă cu tot cu burtă. Lovește, se sucește, dansează, sare pe trambulină, țopăie șotronul, se cu rolele, joacă volei, zău exact așa simt. uit cu uimire la burta asta și o văd cum se mișcă de la stânga la dreapta, apoi invers. Mult și des. Ziua, noaptea, oricând. E drept mai și doarme câteodată, din fericire. În rest însă, își face simțită prezența cu vârf și îndesat. Atât de tare, încât uneori doare la propriu. împunge de parc-ar vrea mi vorbească.

Au rămas mai puțin de unsprezece săptămâni până la naștere. Recunosc mi se accelerează respirația când gândesc la asta. De emoție, de frică, de panică, de bucurie. Dumnezeule mare, îmi spun atunci, o am un nou născut în casă, pe lângă Iris. O fiu mamă de doi. Cum o ne adaptăm cu toții? Cum o dormim? Eu cu amândoi? În aceeași cameră? Cum va fi pentru Iris? Voi ști o ajut? Ce voi face dacă cel mic se va îmbolnăvi, luând în considerare Iris aduce virusuri de la grădiniță?

Și tot gândindu așa, mi se taie picioarele, de trebuie așez, pentru ia cu amețeală. Apoi îmi mângâi burtoiul rotund, Zmeurică îmi vorbește iar, respir adânc și liniștesc. Iar burta asta grea, ajută calmez. Parcă-mi spune: hai măi, mamă, ce poate fi așa greu? pupi iar talpite mici și admiri zâmbete știrbe? pornim împreună în aventura asta nouă? haide, știi bine nu-i nici un motiv de panică.

Așa trec zilele mele, cu mângâiat de burtă, cu gânduri și întrebări, cu îmbrățișări de la cea mai frumoasă și bună fetiță din lume. De-acum e despre așteptare și despre pregătire. Despre acceptarea tuturor temerilor ca fiind firești. E despre inspirat adânc și despre expirat profund.

Unspreceze!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

 

 

53 Shares

Vieți perfecte?


Primesc uneori de la cititoare, mesaje în care doamnele îmi laudă calitățile de mamă, sau în care îmi transmit admirația lor vizavi de felul în care o cresc pe Iris. Oricât de tare mi s-ar umfla mie pipota citind mesajele respective, oricât de frumos îmi ung mie orgoliul, sunt suficient de matură să recunosc deschis că nu-i nici pe departe așa cum își imaginează ele.

Aici, pe blogul meu, aleg să împart cu voi și bune și rele. Insist pe cuvântul aleg, deoarece eu sunt cea care controlează informația pe care o transmit către voi, cele care mai intrați uneori să citiți. Așadar, vă spun atât cât sunt eu dispusă s-o fac. De cele mai multe ori, aleg să va povestesc chestii haioase, alteori duioase, uneori bucăți serioase sau grele din viața noastră.

Privind blogul ca pe un tot, chestiile haioase predomină. Pentru că blogul ăsta este în primul rând un colț în care adun bucățele din viața copiilor mei, iar ei vor putea oricând să intre aici ca să citească despre ea. Abia apoi blogul este pentru restul oamenilor. Nu pretind că educ pe nimeni aici, nu am competențe necesare să fac asta și nici nu mi-am dorit vreodată. Sigur că mă bucur când ce scriu eu produce emoție, mă bucur chiar tare, cu țopăială și zâmbet larg, însă nu acesta e scopul meu principal. Iar blogul e și un instrument care servește egoismului meu, putem spune și asta, da.

Dosar de Mamă este însă departe de a fi perfect. Eu sunt departe de a fi perfectă. Viața mea e departe de a fi perfectă! Și aș vrea să știți asta, pentru că în mesajele de laudă pe care le mai primesc, simt tristețe și uneori frustrare. Ia uite ce viață frumoasă ai tu, ia uite ce copil inteligent și frumos ai, ce soț implicat, ce viață pusă la punct, sigur că pentru tine e ușor, sigur că-ti vine să scrii despre toate astea când sunt așa perfecte. Oare eu ce nu fac bine, de ce nu-mi iese și mie?

Doamnelor, viața nimănui nu e perfectă. Nici a mea nu e. Însă aleg să nu scriu despre părțile alea nasoale, pentru că-s personale. Intime. Nu-s pentru ochii oricui. Aleg să nu scriu despre momentele când simt disperare cu fiecare fibră a ființei mele sau când nu mai văd luminița de la capătul tunelului. Nici despre alea când copilul nu mă ascultă zile în șir, când nici un argument nu e suficient de bun pentru el, când e nemulțumit și-mi vine să-i fac bagajul și să-l trimit în lume. Nici despre momentele când nu-mi place de bărbatul meu, când relația noastră devine un ghem de frustrare pe care nu mai știm cum să-l descâlcim. Nu vă scriu despre cum de multe ori nu sunt nici mamă, dar nici soție bună. Nu va scriu despre dezamăgirea profundă pe care o simt de multe ori.  Nici despre teama care mi se furișează în suflet.

Însă toate astea sunt prezente în viațamea. Și în a mea, la fel cum probabil și în a voastră. NU există părinți perfecți! Nu există părinți care să nu greșească! Nu există părinți care să nu se simtă depășiți uneori! Privitul peste gard, în curtea altuia, dăunează grav sănătății, zău! Ar fi o minciună să credem că alții duc vieți fără frământări, fără conflicte, vieți perfecte.

E greșit să ne lăsăm duși de iluzia că doar alții au gasit toate răspunsurile, pe când noi inca ne bălăcim într-o mare de confuzie. Că alții știu cum să se descurce în orice situație. Că alții au copii mai buni, mai cuminți, mai deștepți. Sau soți care aduc flori, adorm copiii și le fac baie, în timp ce oferă soțiilor nițel timp doar pentru ele. Sau case mai mari. Sau joburi mai bine plătite. Sau prieteni mai buni. Sau bani mai mulți.

Nu există vieți perfecte! Există doar oameni care înțelegând asta, aleg să țintească perfecțiunea, chiar dacă n-or s-o atingă niciodată.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

49 Shares