Când scrie ceva pe hârtia igienică

iun4 (62)

Știe și poate facă o grămadă de lucruri singură. De exemplu, am lăsat-o mănânce singură foarte devreme și arunce cu mâncare pe toți pereții la diversificare. Am lăsat-o se țere pe mobile și și pună nisip în cap, în parc. mănânce de pe jos și se joace cu cărăbuși. Toate spre dezvoltarea independenței. Ca  învețe facă singură.

Dar chiar și așa, chiar dacă mereu am încurajat-o facă chestii de capul ei,  observ că pentru ea, tot dacă o ajută mamăsa e mai fain. Tot mai bună e pâinea prăjită cu unt, dacă o taie mama în pătrățele, în loc  muște ea singură direct din felie. Tot mai călduroasă e bluza dacă i-o trage mama pe cap, iar lista asta ar putea continua.

Ieri, îmi zice:
Mama, fac pişu.
– Fugi la baie.
– Vino cu mine.
Hai, măi Irisule, te descurci și singură.
Ba nu desculc, și pune un ditamai botul.
Hai,  doar știi povestea. Pui capacul cu reductor, te urci pe înălțător, dai jos pantalonii, te așezi pe buda și aia e. Apoi te ștergi, tragi apa și te speli pe mâini.
– Nu pot spăl pe mâini.
– Bine, vin eu și te ajut. Dar pe budă poți și singură.

Nu-i convine, văd cum caută argumente, dar îi întorc spatele și aștept văd ce decide. Se duce spre baie, se descurcă exact așa cum prezisesem, apoi, lipa-lipa, apare în cameră, cu chiloții în vine. În mână are o pătrățică de hârtie igienică pe care mi-o întinde. Nu pot decât sper e nefolosită.
– Gâzule, care-i treaba cu chiloții tăi?
Sunt acolo jos.
Văd asta. Dar de ce nu i-ai tras pe tine?

Ignora întrebarea și îmi întinde pătrățica de hârtie.
– Uite mama, vezi țe sclie aiți?
– Unde, pe hârtia igienică?
Da, acolo.

uit curioasă și răsuflu ușurată, hârtia e curată.
– Hmmm, nu văd scrie ceva.
Ba sclie.
Și ce anume zice?
– Uite sclie fix aiți, așa: mama, ștelge copilul ăsta la fund.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

13 lucruri pe care nu vi le-am spus despre mine

jul1 (32)

Raluca mi-a pasat leapșa și m-a provocat fac o listă cu chestii pe care nu vi le-am spus până acum despre mineInițial, am fost tentată nu dau curs invitației, însă iaca, m-am răzgândit. Here it comes:

1. Sunt o persoană singuratică și puțin sociabilă (nemaipomenit mod de-a începe mi-am ales, așa-i? :))). Nu știu încheg discuții cu necunoscuți, nu simt comfortabil opresc cu cunoscuții pe stradă ca schimbăm politețuri, nu știu sa fac small talk. Pot sta în propria-mi companie foarte multă vreme, fără simt -mi lipsește contactul cu altă persoană.

2. Trupa mea favorită este Pink Floyd. Așa cum unele persoane au nevoie de droguri ca plutească și atingă starea aia dezirabil amețitoare, la fel am eu nevoie de muzica asta. Pink Floyd e pentru orice situație din viața mea, e fericire și tristețe, cu capul de toți pereții, îmi sfâșie sufletul în bucăți și-apoi urcă la cer, printre nori. Cred muzica asta a fost făcută de zei. Concertul lui Roger Waters de la București, în 2013, a fost una dintre cele mai frumoase și intense experiențe din viața mea. Am ieșit de acolo cu genunchi de gelatină și toată fața udă de lacrimi. A fost un vis împlinit. Îmi doresc foarte, foarte tare, -l pot vedea în concert și pe David Gilmour.

3. În clasa a XI-a am fost exmatriculată din liceu. A fost un moment de care îmi vine foarte greu mi amintesc, am fost încărcată de vină și rușine foarte multă vreme. Cel mai tare mi-a fost rușine mi-am dezamăgit părinții. N-am vrut întorc la cursurile de zi, așa m-am angajat la 16 ani și am continuat liceul la seral.

4. Deși locuiesc deja de ani buni la mare, da oricând albastrul schimbător al apei, pe verdele brazilor. Pe iernile cu ger de ți se lipesc nările, pe aer tare, pe dealuri, munți și păduri, pe apropierea fizică de familie.

5. Nu sunt deloc o persoană modernă. Nu am haine în trend, nu coafez și nu machiez aproape niciodată. Mi se pare obositor și o pierdere de timp. Plus nici nu pricep la toate cele enumerate mai sus.

6. Ne-am căsătorit la primărie, după ce M abia ieșise din tura de noapte.  Eu aveam burta la gură, iar el cearcăne până la brâu. După ce am zis “da“, a trebuit se culce pentru ca era foarte obosit :))

7.  Adesea oamenii se simt intimidați în prezența mea. Nu știu exact de ce, de altfel sunt o persoană adorabilă. Poate totuși are legătură cu punctul 1 :))

8. Pe la douăzeci de ani, am făcut timp de un an, muncă voluntară la o grădiniță pentru  copii cu nevoi speciale. A fost o experiență uimitoare din toate punctele de vedere. Am cunoscut oameni puternici și familii incredibile. După ce m-am mutat aici, am încercat fac muncă voluntară într-un centru pentru adolescenți cu nevoi speciale, însă n-am reușit merg decât câteva zile, pentru mi s-a făcut frică după un incident violent.

9. Detest vorbesc în public. În perioada în care lucram pe vas de croazieră, eram nevoită adresez în ședințe celor 64 de cameristi cu care munceam.  Îmi notam speech-ul și înainte de fiecare ședință, îl spuneam de câteva ori în oglindă, ca fiu pregătită. Chiar și așa, atunci când le vorbeam, vocea îmi tremura și palmele îmi transpirau.

10. Deși nu mai fumez de șase ani, uneori trezesc inspirând adânc fumul ce iese din țigara altcuiva. Atunci nevoia de a fuma devine foarte pregnantă. Durează doar câteva secunde, însă de fiecare dată surprinde. Totuși, știu nu m- mai apuca niciodată de fumat, cu atât mai mult acum sunt mama cuiva.

11. În primele luni după nașterea lui Iris, mi-a fost mai greu decât voi putea descrie vreodată în cuvinte. Cu toate aveam copila asta incredibilă în brațe simțeam cea mai singură femeie din univers. N-am zis niciodată, nimănui adevărul despre cum m-am simțit atunci.  A trecut, însă n-am uitat.

12. La un moment dat am luat lecții de chitară. Profesorul meu, Laci bacsi, era de-o seama cu tata, și după fiecare lecție, ne duceam bem o cafea împreună. Era cel mai cool și răbdător profesor din lume. N-am mai pus mâna pe chitară de ani de zile, și mi dori îmi găsesc iar timp și de asta, într-o zi.

13. În primul meu contract pe vas de croazieră, am curățat 37 de camere și bude în fiecare zi. Am luat morfină pentru dureri de spate. M-am întors cu mai puțin de 45 de kilograme și când am vrut mi reînnoiesc pașaportul, personalul de la poliție nu mi-a putut lua amprentele, pentru în mod surprinzător, nu le mai aveam.  Chimicalele cu care lucrasem mi le distrusesera. Până la urmă, au făcut un soi de sumă a amprentelor de la toate degetele.

opresc la 13, gândesc poate-i cu noroc. Dar nu înainte dau leapșa mai departe către Alexa și Natalia. Fetelor, aveți microfonul :))

“Dosar de Mama” e și pe Facebook.

Am citit “Fetița care se juca de-a Dumnezeu”

DSC_0442

Am terminat cartea în dimineața asta. Am vrut s-o dau gata noaptea trecută, însă n-am mai putut. Îmi mai rămăseseră vreo cincisprezece pagini, dar bănuiam finalul îmi va pune capac, așa am amânat -l citesc. Iar acum știu cum se termină cartea, bucur am lăsat ultimile pagini pentru azi, dacă le- fi citit aseară, sigur n- mai fi dormit.

emoționează orice citesc despre legătura mamă-copil. Cu atât mai mult cartea asta, pentru e scrisă din două perspective. Cea a mamei (Letiția), care e nevoită plece la muncă în Italia, și cea a fetiței (Rădița), care rămâne în grijă bunicilor materni. Familia e separată nu doar de plecarea Letiției, ci și de faptul Rădița rămâne la bunici, în timp ce tatăl și sora ei, locuiesc în apartamentul familiei.

Rădița,  fețita sensibilă, cu un univers imaginar bogat,  trebuie supraviețuiască celei mai crude dintre despărțiri, cea de mama. Își amintește în cele mai mici detalii ziua în care întreaga viață urma i se schimbe. Își amintește cum mama îl zorea pe tata iasă mai repede din baie, își amintește de Veronica și de câinii pe care i-au întâlnit în drumul spre școală și de nota mare pe care a luat-o la caligrafie. Își amintește și cum mama împacheta haine într-o valiză, când s-a întors de la școală. Mama zicea pleca în Italia pentru doar câteva luni. Aveau nevoie de bani.

Strada pe care locuiește Rădița e plină de copii care au cel puțin un părinte plecat la muncă afară. Acolo trăiesc “cei fără țară“, “spaniolii” și “italienii” lalolaltă. Nu doar copiii sunt ți în urmă, ci și adulții, soți sau soții și acasă fără pereche. Fiecare e plecat pentru bani. Bani cu care renoveze sau construiască.

E foarte ușor o îndrăgeșți pe Rădița. Îți vine s-o iei în brațe, s-o pui pe genunchi și -i piepteni părul, cu dragoste. Îți vine s-o protejezi și -i spui totul va fi bine, deși tu ști nu-i așa. Autorul zugrăvește foarte plăcut viața interioară a fetiței. Îi deduci personalitatea sensibilă și fragilă, dar și imaginația debordantă. De pildă, Rădiței îi place se joace de-a Dumnezeu. Uneori, se urcă tocmai sus, pe un bloc cu zece etaje, se așează pe-o margine a acestuia și de acolo poruncește oamenilor ce facă, exact ca un zeu atotputernic. De pildă, îi poruncește unui domn intre în mașina spre care acesta se îndreptă, unei doamne care ținea o carte în poală îi cere citească, iar când oamenii îi ascultă ordinele, se bucură cu toată inocența copilăriei sale.

Joaca asta de-a Dumnezeu îi falsa impresie are un soi de control asupra a ceea ce  se întâmplă in jurul ei. Rădița e o fetiță inteligență și înțelege mai multe decât bănuiesc adulții de lângă ea. Mama tot spune se întoarce, dar din Italia vin doar pachete. Vocea mamei la telefon e “umedă“, o aude plânge și în scurt timp, fetița nu mai vrea vorbească cu ea. O doare sufletul de dor, cel mai tare își dorește s-o gâdile mama cum cea mai demult, s-o gâdile și ea râdă în hohote. Bunicul renovează camerele din spate cu banii trimiși de mama, acum au calculator acasă și telefon mobil. Pentru toate a trimis bani mama. Pe tatăl și pe sora ei îi vede tot mai rar, deși locuiesc cu toții în același oraș.

Fetița adună toți banii de înghețată pe care îi are de la bunica și toate monezile pe care le sește pe sub mobile, pentru are un plan. O ia taxiul și o meargă tocmai în Italia, la mama. Când o se trezească cu ea acolo, n-o aibă de ales și se va întoarce cu ea acasă. Inocența aceasta îți rupe sufletul pe măsură ce citești cartea. Dorul și suferința Rădiței sunt aproape palpabile. Bănuiești deja sfârșitul și ți-e frică pentru fetița asta care n-are nicio vină.

În Italia, Letiția se adaptează la noua sa viață, îngrijește o bătrână doamnă și încearcă facă față remușcărilor de a-și fi lăsat familia în urmă. Viața de aici e foarte diferită de cea de acasă, oamenii sunt politicoși, iarba e mai verde, străzile mai curate, vremea mai frumoasă. Banii pe care îi primește îi fiecare lună o opresc se întoarcă. A venit pentru ei, iar acum tot pentru ei nu se poate întoarce. Autorul o descrie ca pe o persoană responsabilă și inteligentă, care își iubește famila și se sacrifică pentru binele tuturor, însă eu n-am găsit nici un pic de empatie pentru femeia aceasta. Lunile în Italia se transformă în ani, iar Letiția nu se întoarce nici măcar pentru o scurtă vizită.

Cartea nu este una ușor de citit, nu este o lectură facilă, însă te face te întrebi câte din familiile din România au trăit sau încă trăiesc în felul acesta. Câți copii au crescut fără mame și câți au visat fie măcar încă o dată gâdilați de mâinile lor iubitoare?

Pasajul din carte care m-a făcut aseară opresc din citit, e următorul:

“A adormit imediat, însă la o bucată de noapte s-a trezit, de fapt, a fost trezită de un gând. Și-a dat seama cu limpezime nimeni nu dorește ca mama se întoarcă și asta a tras-o din somnul ei adânc la suprafață. Stătea cu ochii mari, paralizată de propriul gând. Mălina și tata voiau bani de vacanță și de lucruri noi în casă, Bunu dorea și ducă la bun sfârșit renovarea, tot vorbea de refăcut fațada casei, poate doar Buna și fi dorit întoarcerea ei, dar nu se vedea asta. Pentru toți, mama era mai bună acolo, la Roma, doar ea, Rădița, o voia aproape, -i simtă mirosul și se gâdile amandoua până se îneacă de râs. Totul i se părea atât de clar și de logic, încât o cuprinse o tristețe care-i îngheța mâinile și picioarele, iar puțin după aceea începu plângă încetișor, scâncit”.

Sfârșitul cărții e sfâșietor. Pe măsură ce înaintam cu lectura cărții mi l-am imaginat în multe feluri, însă deloc așa cum l-a scris autorul. Am terminat cartea cu un nod mare în gât, încă sunt sub impresia acestui final de carte neașteptat.

Lipsa mamei e cruntă pentru orice copil. Vocea ei la telefon sau chipul ei pe un monitor nu poate înlocui mâinile care gâdilă. Pachetele și jucăriile nu-i pot înlocui prezența. Nu pot decât sper vor fi din ce în ce mai puține familii despărțite în țara asta. Nu pot decât îmi doresc ca mamele și copiii nu mai fie nevoiți se despartă niciodată.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

“Unde-a disparut Pișpirel” sau despre cum se fac copiii

DSC_0568

Din primele rânduri, vreau le spun părinților mei așa: mamă și tată, dacă v-ați apucat citiți articolul ăsta, știți o scuipați în sân de câteva ori în cazul în care decideți -l parcurgeți până la capăt. Postarea asta e despre cum i-am spus lui Iris vin copiii pe lume. Așa dacă decideți citiți mai departe, o faceți pe propria răspundere. 🙂

Here it comes.

Îmi amintesc și acum când vecina de la trei, cu care mama își mai bea câteodată cafeaua, îmi spunea că dacă îmi doream să devin soră mai mare, atunci trebuia să pun zahăr pe pervaz, pentru barză. Nu-mi plăcea deloc tonul pe care-l folosea când îmi turna povestea asta cu barza. Vorbea cu mine de parcă aș fi fost idioată. Îmi zicea că în zborul ei de recunoaștere, barza va remarca zahărul de pe pervazul geamului, îl va mânca și apoi recunoscătoare că i-am dat așa deliciu, îmi va livra un bebeluș.

Țin minte că mă întrebam dacă oare ea chiar nu știa că bebelușii cresc în burțile mamelor și că barza n-are nimic de-a face cu venirea lor pe lume. Eu nu știam cum ajung bebelușii acolo, însă eram sigură că după ce îi găzduiesc o vreme în burți, mamele îi nasc. Nu știam nici cum, nici pe unde ies bebelușii. Dacă îi scoatea cineva sau dacă era vreo ușita secretă pe care o deschideau ei singuri. Însă îmi amintesc că mi-aș fi dorit să știu. Dar la noi acasă nu se vorbea despre asta niciodată. Iar eu știam destul de bine că nu era înțelept să întreb, că era rușine.

Rușinea asta s-a extins mai apoi de-a lungul pubertății și adolescenței. Desigur că atunci deja știam cum se fac și pe unde ies copiii. Însă aflasem din fața blocului, în timp ce săream șotronul, trăgând cu urechea la băieții mai mari, când  vorbeau porcos despre femei. Însă mă tot întrebam, dacă era așa rușinos, atunci de ce adulții făceau totuși așa o grozăvie. Dacă era rușine, dacă mama și tata, sau profesorii la școală nu ne vorbeau despre asta, înseamna că era de-a dreptul scârbos.

Deși aflasem cum se făceau copiii, tot aveam o grămadă de alte neclarități. Eram de exemplu convinsă că dacă un băiat atinge sânii unei fete, ea poate rămâne însărcinată. Sau când băieții vorbeau despre masturbare, mă întrebam ce naiba e aia labă și ce parte a corpului o fi. Sau când am auzit de clitoris, m-am îngrijorat foarte tare, pentru că eram convinsă că doar eu nu-l am. Nu vă mai zic de realul șoc pe care l-am avut când am văzut prima scenă dintr-un film porno.

Nu puteam întreba pe nimeni, pentru că dacă mi-aș fi arătat interesul către zona asta, atunci îmi imaginam că aș fi fost catalogată drept o fată ușoară. Nu, nu eram interesată să încerc, însă voiam să știu. Eram curioasă. Și mă considerăm murdară pentru simplul fapt pentru că voiam să știu. Că doar mi se transmisese de atâtea ori: era rușine!

Am fi teribil de naivi să ne imaginăm că cei mici nu-s curioși, sau să ne facem că nu-i auzim atunci când ne pun întrebări incomode. E firesc să ne simțim în afara zonei noastre de confort atunci când copiii ne întreabă despre sex, însă cred cu tărie că e datoria noastră să respirăm adânc și apoi să le răspundem. Desigur că fiecare familie are valorile ei și decide cât să dezvăluie copilului, însă eu consider că atunci când întrebarea apare, i se datorează un răspuns. I se datorează adevărul. Nu povești cu berze. Copiii primesc adevărul cu o naturalețe surprinzătoare. Fără rușine.

De curând, Iris m-a întrebat unde era ea înainte să ajungă în burtica mea, și cum a ajuns acolo. Pe moment m-am blocat. Deși știam că întrebarea asta urma să vină la un moment dat, nu mă așteptam că se va întâmpla așa devreme. Dar am  decis să-i răspund. Special pentru asta am cumpărat “Unde a dispărut Pișpirel”, o carte despre un spermatozoid care nu era foarte bun la matematică, însă avea aptitudini excelente la înot. Cartea asta explică pe înțelesul copiilor care-i treaba cu reproducerea.
DSC_0563

Pișpirel locuiește în corpul domnului Brown (există și o ilustrație care indică exact partea corpului în care locuiește el) și face antrenamente zilnice de înot, pregatindu-se  pentru Marele Concurs. Premiul pentru câștigător e oul care se află în corpul doamnei Brown.

Când sosește momentul, Pișpirel, împreună cu încă 300 de milioane de spermatozoizi primesc câte o pereche de ochelari de înot, câte un număr de concurs și două hărți ( în care li se explică traseul din corpul domnului Brown către oul din corpul doamnei Brown). Pișpirel câștigă consursul ajungând primul la ou, apoi cartea ilustrează evoluția fătului în burtica doamnei Brown. Mai departe nu vă zic, va las să descoperiți singuri, oricum nu-s sigură că ați citit prea mulți articolul până în punctul ăsta. 🙂

Mulți o să vă întrebați dacă la trei ani și jumătate copilul e pregătit pentru informațiile acestea. O să va răspund că depinde. Pentru copilul meu, nu e prea devreme. Nu e prea devreme nici să afle cum se numesc corect părțile intime ale corpului. Nu e nimic vulgar sau obscen în asta. Totul e în capul nostru, al adulților care ne cotim să vorbim deschis cu copiii, pentru că ne simțim inconfortabil. Însă doar noi ne simțim inconfortabil, ei nu. Ei primesc informația cu naturalețe. Ei sunt atât de deschiși. Poate ne învață și pe noi cum să fim, tare-mi pare că noi adulții am cam uitat.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook

Când mama încearcă să te ajute

DSC_0039
Aseară s-a trezit cu nasul înfundat şi supărată nevoie mare, s-a pus pe smiorcăit. I-am purtat cele cincisprezece kilograme prin cameră până am simțit că-mi amorțesc brațele şi spatele. E mare şi grea de-acum, picioarele i se bălăngăneau pe lângă coapsele mele, iar capul şi-l odihnea pe umărul meu drept.

Ține gura deschisă ca respiri mai ușor, îi spuneam.
– Nuuu poooot, se tânguia.

In cele din urmă, am pus-o în pat și m-am întins lângă ea.
Mama, pune oblazu tău pe al meu, mi-a zis.
Am făcut cum mi-a cerut, obrazul meu s-a odihnit pe al ei şi am remarcat că e uşor caldă. Nasul i se înfundase din nou şi nu putea să respire.
– Haide Irisule, ține gurița deschisă.
– Nu pleca, mama.
– Nu mă duc nicăieri, măi gâzule.

Stăteam aşa, întinse şi lipite una de cealaltă, obrazul meu pe ei, iar degetele mele îi mângâiau ușor brațul, cu mișcări leneșe. Simțeam cum corpul i se relaxa, dar tot refuza țină gura deschisă ca respire mai ușor. Așa am început -i vorbesc șoptit la ureche, ca atunci când era bebeluș, în speranța va deschide gura după ce se va destinde.

Fetița mea frumoasă. Iubita mea piersicuță. Ești cea mai minunată fetiță din lume, mama te iubește până la stele și înapoi. Închide ochișorii și dormi, puiule. Dormi pe nori pufoși ca vata de zahăr visezi zâne și spiriduși. Mama o stea lângă tine atât cât o ai nevoie de ea. Ești doar puțin răcită, o treacă și asta, puiule. Haide, închide ochișorii și alunecă spre lumea viselor.

S-a foit puțin, apoi s-a ridicat în capul oaselor și privindu fix în ochi, mi-a zis:
Mama, taci odată!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook