“Unde-a disparut Pișpirel” sau despre cum se fac copiii

DSC_0568

Din primele rânduri, vreau le spun părinților mei așa: mamă și tată, dacă v-ați apucat citiți articolul ăsta, știți o scuipați în sân de câteva ori în cazul în care decideți -l parcurgeți până la capăt. Postarea asta e despre cum i-am spus lui Iris vin copiii pe lume. Așa dacă decideți citiți mai departe, o faceți pe propria răspundere. 🙂

Here it comes.

Îmi amintesc și acum când vecina de la trei, cu care mama își mai bea câteodată cafeaua, îmi spunea că dacă îmi doream să devin soră mai mare, atunci trebuia să pun zahăr pe pervaz, pentru barză. Nu-mi plăcea deloc tonul pe care-l folosea când îmi turna povestea asta cu barza. Vorbea cu mine de parcă aș fi fost idioată. Îmi zicea că în zborul ei de recunoaștere, barza va remarca zahărul de pe pervazul geamului, îl va mânca și apoi recunoscătoare că i-am dat așa deliciu, îmi va livra un bebeluș.

Țin minte că mă întrebam dacă oare ea chiar nu știa că bebelușii cresc în burțile mamelor și că barza n-are nimic de-a face cu venirea lor pe lume. Eu nu știam cum ajung bebelușii acolo, însă eram sigură că după ce îi găzduiesc o vreme în burți, mamele îi nasc. Nu știam nici cum, nici pe unde ies bebelușii. Dacă îi scoatea cineva sau dacă era vreo ușita secretă pe care o deschideau ei singuri. Însă îmi amintesc că mi-aș fi dorit să știu. Dar la noi acasă nu se vorbea despre asta niciodată. Iar eu știam destul de bine că nu era înțelept să întreb, că era rușine.

Rușinea asta s-a extins mai apoi de-a lungul pubertății și adolescenței. Desigur că atunci deja știam cum se fac și pe unde ies copiii. Însă aflasem din fața blocului, în timp ce săream șotronul, trăgând cu urechea la băieții mai mari, când  vorbeau porcos despre femei. Însă mă tot întrebam, dacă era așa rușinos, atunci de ce adulții făceau totuși așa o grozăvie. Dacă era rușine, dacă mama și tata, sau profesorii la școală nu ne vorbeau despre asta, înseamna că era de-a dreptul scârbos.

Deși aflasem cum se făceau copiii, tot aveam o grămadă de alte neclarități. Eram de exemplu convinsă că dacă un băiat atinge sânii unei fete, ea poate rămâne însărcinată. Sau când băieții vorbeau despre masturbare, mă întrebam ce naiba e aia labă și ce parte a corpului o fi. Sau când am auzit de clitoris, m-am îngrijorat foarte tare, pentru că eram convinsă că doar eu nu-l am. Nu vă mai zic de realul șoc pe care l-am avut când am văzut prima scenă dintr-un film porno.

Nu puteam întreba pe nimeni, pentru că dacă mi-aș fi arătat interesul către zona asta, atunci îmi imaginam că aș fi fost catalogată drept o fată ușoară. Nu, nu eram interesată să încerc, însă voiam să știu. Eram curioasă. Și mă considerăm murdară pentru simplul fapt pentru că voiam să știu. Că doar mi se transmisese de atâtea ori: era rușine!

Am fi teribil de naivi să ne imaginăm că cei mici nu-s curioși, sau să ne facem că nu-i auzim atunci când ne pun întrebări incomode. E firesc să ne simțim în afara zonei noastre de confort atunci când copiii ne întreabă despre sex, însă cred cu tărie că e datoria noastră să respirăm adânc și apoi să le răspundem. Desigur că fiecare familie are valorile ei și decide cât să dezvăluie copilului, însă eu consider că atunci când întrebarea apare, i se datorează un răspuns. I se datorează adevărul. Nu povești cu berze. Copiii primesc adevărul cu o naturalețe surprinzătoare. Fără rușine.

De curând, Iris m-a întrebat unde era ea înainte să ajungă în burtica mea, și cum a ajuns acolo. Pe moment m-am blocat. Deși știam că întrebarea asta urma să vină la un moment dat, nu mă așteptam că se va întâmpla așa devreme. Dar am  decis să-i răspund. Special pentru asta am cumpărat “Unde a dispărut Pișpirel”, o carte despre un spermatozoid care nu era foarte bun la matematică, însă avea aptitudini excelente la înot. Cartea asta explică pe înțelesul copiilor care-i treaba cu reproducerea.
DSC_0563

Pișpirel locuiește în corpul domnului Brown (există și o ilustrație care indică exact partea corpului în care locuiește el) și face antrenamente zilnice de înot, pregatindu-se  pentru Marele Concurs. Premiul pentru câștigător e oul care se află în corpul doamnei Brown.


Când sosește momentul, Pișpirel, împreună cu încă 300 de milioane de spermatozoizi primesc câte o pereche de ochelari de înot, câte un număr de concurs și două hărți ( în care li se explică traseul din corpul domnului Brown către oul din corpul doamnei Brown). Pișpirel câștigă consursul ajungând primul la ou, apoi cartea ilustrează evoluția fătului în burtica doamnei Brown. Mai departe nu vă zic, va las să descoperiți singuri, oricum nu-s sigură că ați citit prea mulți articolul până în punctul ăsta. 🙂


Mulți o să vă întrebați dacă la trei ani și jumătate copilul e pregătit pentru informațiile acestea. O să va răspund că depinde. Pentru copilul meu, nu e prea devreme. Nu e prea devreme nici să afle cum se numesc corect părțile intime ale corpului. Nu e nimic vulgar sau obscen în asta. Totul e în capul nostru, al adulților care ne cotim să vorbim deschis cu copiii, pentru că ne simțim inconfortabil. Însă doar noi ne simțim inconfortabil, ei nu. Ei primesc informația cu naturalețe. Ei sunt atât de deschiși. Poate ne învață și pe noi cum să fim, tare-mi pare că noi adulții am cam uitat.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook

Când mama încearcă să te ajute

DSC_0039
Aseară s-a trezit cu nasul înfundat şi supărată nevoie mare, s-a pus pe smiorcăit. I-am purtat cele cincisprezece kilograme prin cameră până am simțit că-mi amorțesc brațele şi spatele. E mare şi grea de-acum, picioarele i se bălăngăneau pe lângă coapsele mele, iar capul şi-l odihnea pe umărul meu drept.

Ține gura deschisă ca respiri mai ușor, îi spuneam.
– Nuuu poooot, se tânguia.

In cele din urmă, am pus-o în pat și m-am întins lângă ea.
Mama, pune oblazu tău pe al meu, mi-a zis.
Am făcut cum mi-a cerut, obrazul meu s-a odihnit pe al ei şi am remarcat că e uşor caldă. Nasul i se înfundase din nou şi nu putea să respire.
– Haide Irisule, ține gurița deschisă.
– Nu pleca, mama.
– Nu mă duc nicăieri, măi gâzule.

Stăteam aşa, întinse şi lipite una de cealaltă, obrazul meu pe ei, iar degetele mele îi mângâiau ușor brațul, cu mișcări leneșe. Simțeam cum corpul i se relaxa, dar tot refuza țină gura deschisă ca respire mai ușor. Așa am început -i vorbesc șoptit la ureche, ca atunci când era bebeluș, în speranța va deschide gura după ce se va destinde.

Fetița mea frumoasă. Iubita mea piersicuță. Ești cea mai minunată fetiță din lume, mama te iubește până la stele și înapoi. Închide ochișorii și dormi, puiule. Dormi pe nori pufoși ca vata de zahăr visezi zâne și spiriduși. Mama o stea lângă tine atât cât o ai nevoie de ea. Ești doar puțin răcită, o treacă și asta, puiule. Haide, închide ochișorii și alunecă spre lumea viselor.

S-a foit puțin, apoi s-a ridicat în capul oaselor și privindu fix în ochi, mi-a zis:
Mama, taci odată!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

De ce să-ți vezi de ale tale când un copil face tantrum în public

a (69)

Când ai copil mic, și de fapt nici nu-i musai fie tare mic, se întâmplă ca odorul aibă crize de plâns în public. se supere pe te miri ce, -i iarba prea verde, geaca n-are destule buline, de ce nu plouă, nu-l lași bea apă din băltoacă, diverse. Mofturi, zic unii. Modalitate de descărcare, zic alții.

Orice am crede ca părinți în situațiile astea, când copilul urlă și nu ne mai putem  înțelege cu el, fiecare avem metodele noastre de a face față. Unii îl luăm în brațe și-l lăsăm ne urle în ureche până îi trece, alții așteptăm se domolească furtuna fără intervenim prea mult, sau încercăm -l potolim cu argumente. Indiferent ce alegem facem, cred ne putem pune de acord atunci când toată treaba asta se întâmplă în văzul tuturor, e cam neplăcut.

Ăla micu urlă și se zbate, poate chiar se trântește pe jos, oamenii trec pe lângă noi și se holbează, poate-și fac și vreo cruce sau două, de mirare un copil se poate manifesta așaînsă până la urmă, apa trece, pietrele rămân. Eu pot ignora cu destulă nesimțire persoanele care se benoclează la noi atunci când Iris face tantrum în public.

Nu-mi place deloc, însă e fiicămea, încă are doar trei ani și accept situațiile astea se pot întâmpla când mi-e lumea mai dragă. Însă nu fac față bine deloc atunci când un trecător consideră e nevoie intervinădacă al meu copil are o criză de furie în public. N-o înțeleg niciodată de ce ar simți un necunoscut  e oportun se bage în seamă, fix într-un moment atât de tensionat și nepotrivit.

Cum ar putea cineva și imagineze spunându-i un copil cele de mai jos, o ajute în vreun fel?
Vai, ce urâtă ești când plângi.
“O vină cățelul ți mănânce nasul dacă nu te oprești.
“Ce fată mare și plânge, vaaaai!”
“Ei, dar potoleștete, doar nu ești bebeluș.
“Uite, îți tanti o bombonică dacă nu mai plângi.
Rușine mare ca o fetiță frumoasă plângă așa.
“Haide, opreștete o faci pe mami de râs.

zicem vezi un copil care se tăvălește pe jos și urlă în mijlocul orașului. zicem maicăsa e acolo și îi vorbește, sau îl ține în brațe, sau pur și simplu stă lângă el. Cam cum crezi se simt cei doi atunci? Îți zic eu. Copilul e furios și nu știe cum și controleze sentimentul ăsta copleșitor, iar mama se simte neputincioasă. Amândoi însă știu o treacă. Mama știe ce are de făcut, probabil nu e prima, sau ultima dată când se întâmplă. Nu e nevoie te duci -i ajuți, îți garantez nici mama și nici copilul nu au nevoie de tine. Nu trebuie ți dai cu părerea sau te holbezi ca la urs. Mai bine uită-te fain frumos în față și vezi-ți de drumul tău.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook

Leac natural pentru tuse încercat de Iris

DSC_0554

Trebuia împărtășesc asta cu voi musai, pentru e descoperirea secolului, jur. Iris e iar răcită, fix acum în vacanță, când i-au venit verișoarele în vizită. Acum e mai bine, a mai rămas doar cu niște muci, iar tusea aproape a dispărut. Da da, nu glumesc, a tușit doar vreo trei zile. De obicei, în trecut, la tuse încercam ridichea neagră cu miere, dar de când Carmen, o cititoare a blogului mi-a dezvăluit secretul ceaiului de ceapă, nu m-am mai uitat înapoi.

Curăț grosier coaja cepei (însă nu pe toată),apoi o tai în jumătate, crap și o nuca a cărei coajă o păstrez și le pun pe toate grămadă la fiert într-un ibric cu apă. Le las clocotească vreo zece sau cincisprezece minute, cu tot cu coji, la foc domol, până fiertura e gata.
DSC_0549

După
ce se răceșteîndulcesc ceaiul cu miere. Nu are cea mai apetisantă culoare, însă ceaiul ăsta e magic pentru noi. A ajutat-o pe Iris când nimic altceva nu funcționa, când tușea fără oprire deja de trei săptămâni. După prima ceașcă de ceai băută, rezultatele s-au văzut imediat. Iris a tușit simțitor mai puțin și am început iar dormim nopțile (mă rog, atât cât ştie Iris în general să le doarmă 😁)
DSC_0557

știți nu are gust de ceapă, dar dacă tot nu pace gândul e făcut din leguma asta, puteți -i adăugați lămâie ceaiului. Nu garantez funcționează la oricine, însă vă asigur de când l-am descoperit, eu folosesc cu succes ceaiul asta la fiecare răceală.

Carmen, you’re my hero, mulțumesc din suflet pentru ai împărtășit cu noi rețeta!
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Când Iris povestește cum a fost piesa de teatru

DSC_0355

Iris a lipsit de la mai multe evenimente drăguțe ce au avut loc la grădiniță, din septembrie până acum. Din cauză era răcită a ratat teatru, halloween, ziua națională, ziua în care au împodobit bradul și încă altele. Cel mai tare mi-a fost ciudă a ratat teatrul pentru eram sigură i-ar fi plăcut foarte tare.

Așa atunci când am aflat grădinița urma să fie vizitată iar de o trupă de teatru și Iris nu avea nici măcar un muc, am cam țopăit de veselie. Da, știu nu eu merg la grădiniță ci ea, nu trebuie -mi spuneți. 🙂

În ziua cu pricina, abia am așteptat merg după ea, ca mi povestească cum a fost. Discuția a decurs așa:

Ați avut teatru azi?
Da.
Ți-a plăcut?
Da.
Povesteștemi și mie te rog despre ce a fost.
– Ela cu un moșneag, o babă, un lup, un uls, o vulpita și o pâine.
Așa
– …..
Atât?
Da. Și dup-aia o mâncat pâinea și gata.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!
P.S. Încă nu mi-am dat seama ce poveste a fost asta, dar cred ca actorii erau flămânzi:))

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook