Sunt zile când să fii părinte e mai mult decât greu, zile în care nu mai ai răbdare până seara, să bagi mai repede copiii în pat, să stingi lumina în camera lor, și dacă ești norocos, să închizi ușa în urma ta. Să se facă liniște odată, să nu te mai tragă nimeni de bluză, să nu mai vrea încă o poveste sau să te mai joci cu încă o prințesă ori lego, să nu te mai întrebe dacă nu e și altceva de mâncare, să nu se mai smirocaie, să se termine totul pe ziua respectivă. Să se ducă la somn și să stea în pat până dimineață. Atunci când poate în sfârșit, tu te vei simți mai puțin secătuit, mai puțin obosit, când poate vei avea ceva mai multă răbdare.

Câteodată starea asta poate dura zile, altădată chiar săptămâni întregi. Eu trăiesc uneori asemenea stări. Sunt perioade în care simt că totul e prea greu, nedrept și că nimic nu se așează așa cum ar trebui, oricât efort aș depune eu. Mă simt neîndreptățită, neînțeleasă, neapreciată, furată de timpul meu, ăla puțin în care ar trebui să mă ocup doar de mine, dar pe care mai mereu ajung să-l dau copilului. Atunci, în zilele respective, mă las dusă de val și mă pierd în vârtejul disperării și al neputinței, al temerii că niciodată nu va mai fi altfel decât așa.

Ultima dată când am simțit că alunec pe panta asta periculoasă, cea care duce doar la frustrare, am decis că e de ajuns, că nu fac decât să mă bălăcesc în jelanie și că doar eu mă pot extrage pe mine de acolo.

Bine, bine, dar cum? Și atunci am înțeles că lamentandu-mă, nu fac decât să mă deconectez de la tot ce sunt și de la tot ce am. Că singurul mod de a vedea partea plină a paharului e prin practicarea recunoștinței. Și că nu voi avea cum să fiu recunoscătoare decât prin prezență. Nu doar fizică, ci prin prezență conștientă.

Sunt recunoscătoare pentru tot ce mi se așează în drum, căci fiecare pas înainte înseamnă evoluție. Să pot fi recunoscătoare chiar și pentru greul care face parte din viață, înseamnă că am mai urcat o treaptă.

Sunt recunoscătoare că în nopțile cu boală pot stă lângă copilul meu, că el are o mamă care să-l țină în brațe și să-i aline suferința. Mulți alții nu au. Că–mi pot permite medicamente și că locuim la distanță rezonabilă de un cabinet medical.

Sunt recunoscătoare chiar și pentru ratele la banca, fără ele n-am fi avut un acoperiș deasupra capului, un cămin pentru noi și pentru copii.

Sunt recunoscătoare pentru certurile cu M. Pentru că nu sunt singură și nu trebuie să mă cert cu pereții. Iar după ceartă urmează mereu împăcarea.

Sunt recunoscătoare pentru toate nopțile fără somn. Fără ele n-aș fi fost mama copilului ăsta vesel, care face cele mai drăguțe gropițe în obraji atunci când râde.

Sunt recunoscătoare când copilul nu face ce îl rog, când mă ignoră și când e “obraznic”. E modul lui de a-și declara independența, de a se dezvolta, de a se desprinde puțin câte puțin.

E o viață minusculă, viața asta a mea, e trăită aproape într-o bulă, într-un mediu foarte restrâns. Purul adevăr este că nici nu mi–aș dori să fie altfel. Iar asta e un alt lucru pentru care să fiu recunoscătoare. Conștientizarea e pentru mine calea către a nu mă mai pierde atunci când e greu. Greul face parte și el din viață. Depinde doar cum aleg să-l văd, de cum mă raportez la el. Iar eu aleg s-o fac cu recunostință.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

Primesc uneori de la cititoare, mesaje în care doamnele îmi laudă calitățile de mamă, sau în care îmi transmit admirația lor vizavi de felul în care o cresc pe Iris. Oricât de tare mi s-ar umfla mie pipota citind mesajele respective, oricât de frumos îmi ung mie orgoliul, sunt suficient de matură să recunosc deschis că nu-i nici pe departe așa cum își imaginează ele.

Aici, pe blogul meu, aleg să împart cu voi și bune și rele. Insist pe cuvântul aleg, deoarece eu sunt cea care controlează informația pe care o transmit către voi, cele care mai intrați uneori să citiți. Așadar, vă spun atât cât sunt eu dispusă s-o fac. De cele mai multe ori, aleg să va povestesc chestii haioase, alteori duioase, uneori bucăți serioase sau grele din viața noastră.

Privind blogul ca pe un tot, chestiile haioase predomină. Pentru că blogul ăsta este în primul rând un colț în care adun bucățele din viața copiilor mei, iar ei vor putea oricând să intre aici ca să citească despre ea. Abia apoi blogul este pentru restul oamenilor. Nu pretind că educ pe nimeni aici, nu am competențe necesare să fac asta și nici nu mi-am dorit vreodată. Sigur că mă bucur când ce scriu eu produce emoție, mă bucur chiar tare, cu țopăială și zâmbet larg, însă nu acesta e scopul meu principal. Iar blogul e și un instrument care servește egoismului meu, putem spune și asta, da.

Dosar de Mamă este însă departe de a fi perfect. Eu sunt departe de a fi perfectă. Viața mea e departe de a fi perfectă! Și aș vrea să știți asta, pentru că în mesajele de laudă pe care le mai primesc, simt tristețe și uneori frustrare. Ia uite ce viață frumoasă ai tu, ia uite ce copil inteligent și frumos ai, ce soț implicat, ce viață pusă la punct, sigur că pentru tine e ușor, sigur că-ti vine să scrii despre toate astea când sunt așa perfecte. Oare eu ce nu fac bine, de ce nu-mi iese și mie?

Doamnelor, viața nimănui nu e perfectă. Nici a mea nu e. Însă aleg să nu scriu despre părțile alea nasoale, pentru că-s personale. Intime. Nu-s pentru ochii oricui. Aleg să nu scriu despre momentele când simt disperare cu fiecare fibră a ființei mele sau când nu mai văd luminița de la capătul tunelului. Nici despre alea când copilul nu mă ascultă zile în șir, când nici un argument nu e suficient de bun pentru el, când e nemulțumit și-mi vine să-i fac bagajul și să-l trimit în lume. Nici despre momentele când nu-mi place de bărbatul meu, când relația noastră devine un ghem de frustrare pe care nu mai știm cum să-l descâlcim. Nu vă scriu despre cum de multe ori nu sunt nici mamă, dar nici soție bună. Nu va scriu despre dezamăgirea profundă pe care o simt de multe ori.  Nici despre teama care mi se furișează în suflet.

Însă toate astea sunt prezente în viațamea. Și în a mea, la fel cum probabil și în a voastră. NU există părinți perfecți! Nu există părinți care să nu greșească! Nu există părinți care să nu se simtă depășiți uneori! Privitul peste gard, în curtea altuia, dăunează grav sănătății, zău! Ar fi o minciună să credem că alții duc vieți fără frământări, fără conflicte, vieți perfecte.

E greșit să ne lăsăm duși de iluzia că doar alții au gasit toate răspunsurile, pe când noi inca ne bălăcim într-o mare de confuzie. Că alții știu cum să se descurce în orice situație. Că alții au copii mai buni, mai cuminți, mai deștepți. Sau soți care aduc flori, adorm copiii și le fac baie, în timp ce oferă soțiilor nițel timp doar pentru ele. Sau case mai mari. Sau joburi mai bine plătite. Sau prieteni mai buni. Sau bani mai mulți.

Nu există vieți perfecte! Există doar oameni care înțelegând asta, aleg să țintească perfecțiunea, chiar dacă n-or s-o atingă niciodată.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook