Când în parc joaca s-a transformat în supărare

h (319)
Suntem în parc. Iris, împreună cu o fetiţă şi un băieţel se joacă în spaţiul de sub tobogan. Fetiţa e cea mai mare şi instrucţiuni celorlaţi doi.
– O ne jucăm asta e casa noastră. Acolo e sufrageria şi aici bucătăria. Şi în bucătăria asta o facem un tort.
Iris se uită confuză în jur.
– Nu, asta nu e casa mea. Nu vau.
Păi nuuuuu, ne prefacem. Aici facem tort la bucătărie.
Iris se încruntă de-a dreptul.
– Nu, acoio nu e bucătăiia. Casa lu Iis nu e aiţi.

Fetiţa se bosumflă uşurel şi oftează. O văd cum nu se poate hotărî dacă lupte pentru casa imaginară de sub tobogan sau dacă renunţe.
– Bine, nu e casă cu bucătărie. Dar tot facem tort. Eu îl fac, voi uitaţi.
– Faţem toit, aprobă Iris, încântată nu trebuie locuiască sub tobogan.

Băieţelul le observă pe fete atent de pe margine. Fetiţa bătătoreşte cu mâinile o grămăjoară de nisip, apoi o netezeşte cu palmele. Iris întinde şi ea mâinile.
– Nuuu, zice fetiţa, şi cu braţele încearcă protejeze tortul rotund. Eu îl fac. Am pus făină, ulei şi aluat. Şi o -l decorăm mai târziu, dar nu acum încă nu e gata.
Iris vrea neapărat atingă şi ea nisipul însă fetiţa se opune şi nu o lasă. O văd pe fiicămea cum freamătă, însă stau la locul meu şi aştept văd cum urmează rezolve între ele neînţelegerea.

Rapidă, Iris îşi bagă o mână în grămada de nisip şi o strică. Mutriţa fetiţei se boţeşte imediat. Băieţelul se agită şi îşi frământă mânuţele.
Miai stricat tortuuuul. Nuuu, tortul meu!
E supărată şi îi curg lacrimile. Iris o fixează preţ de câteva secunde, apoi fuge în braţele mele. Amândouă se uită la mine. Adevărul e nu prea ştiu ce ar trebui fac. Ea stă ghemuită în braţele mele şi se uită pe furiş la fetiţă. întreabă:
Ţe a făcut Iis?
Acum toţi cei trei copii se uită la mine.

Îi spun:
Fetiţa se juca iar tu i-ai stricat tortul de nisip.
Buza de jos îi tremură.
– Iis a sticat. Fetiţa pânge. De ţe pânge?
– Pentru acum e tristă. E supărată i l-ai stricat. Tu în locul ei cum crezi teai simţi?
– Iis e supăiată, îmi mărturiseşte, în timp ce îşi şterge nasul cu mâneca hanoracului.
– De ce eşti supărată? o întreb

Fetiţa nu mai plânge dar ne urmăreşte cu atenţie. Iris îşi lipeşte obrazul de al meu.
– Iis e supăiată a distus toitu. De ţe a distus toitu?
uit la ea şimi vine s-o bag în buzunar. Nu înţelege ce impuls a mânat-o strice joaca fetiţei.
– Cred teai supărat puţin fetiţa nu te-a lăsat pui şi tu mâna. Aşa e?
Da. Buza îi tremură iarăşi.
Îmi trec prin minte o mie de gânduri. Nu vreau vorbesc mai departe însă ştiu e important s-o fac.

Ştiu a fost greu pentru tine nu ai avut voie te joci cu tortul. Însă faptul l-ai stricat a fost neplăcut pentru fetiţă. Şi uite, acum sunteţi triste amândouă.
aud în timp ce îmi ies cuvintele şi întreb dacă spun ce trebuie. cuprinde nesiguranţa, gândesc putea fi mai rău. Ce făceam dacă furia fiicămii s-ar fi îndreptat asupra fetiţei şi nu asupra tortului, întreb.

Fetiţa, în linişte, adună cu pamele o nouă grămăjoara. Băieţelul se uită îngrijorat la ea. Iris se eliberează din braţele mele şi rămâne în picioare în faţa fetiţei care se joacă. Stă aşa o vreme, apoi îmi caută privirea. Îi zâmbesc. Se apropie de fetiţă, iar aceasta o ignoră. Se lasă pe vine şi întinde mâna.
Tresar uşor, convinsă va strică iar jocul copilei.

Mânuţa poposeşte pe haina fetiţei şi cu voce gingaşă, fiicămea spune:
Îmi paie iău, fetiţa.
Îmi dau lacrimile. Îmi vine o iau pe sus, s-o învârt tare şi apoi s-o strâng la piept. Fetiţa se opreşte puţin, ridică ochii la Iris şi zice:
Poţi mergi cauţi tu nişte pietricele ca decorăm tortul ăsta împreună?

Simplu. Atât de simplu. Atât de firesc. Atât de faini sunt copiii ăştia, dacă nu mi-ar fi frică de ei, mai face încă cinci, zău.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Ardei

DSC_0042

– Mama, vau ţeva bun.
– Ce să-ţi dau puiule, ceva bun?
– Ţeva bun bun şi gustos.

Ştiu ce vrea, dar îmi place jocul ăsta. Ea îmi zâmbeşte de parcă mi-ar cere luna de pe cer.
– Şi zici că vrei, aşa-i?
– Da, să dea mama ţeva taie bun.

Mă ia de mână şi mă conduce la frigider. Trage de uşă şi mârâie puţin că nu reuşeşte s-o deschidă.
– Mama azută pe Iis, să dea un adei ioşu.
– Ardei vrei? întreb eu pe ton nevinovat.
– Da, mama să dea lu Iis un adei maie maie şi mai maie.

Scot un ardei kapia din frigider.
– Daaaaaaa, exclamă în timp ce spăl ardeiul. Ţopăie lângă mine şi arată ca un căţel mic ce dă din coadă, în timp ce aşteaptă.
Îi întind jumătate de ardei, iar ea o înşfacă de parcă n-ar fi mâncat nimic toată ziua. Îşi înfige dinţii mici în carnea tare a ardeiului şi muşcă cu poftă. Priveşte atentă la bucata rămasă în mână, întorcând-o pe toate părţile şi studiind-o cu grijă.

Muşcă din nou, iar din leguma proaspătă sar stropi care îi înroşesc buzele şi jumătate de faţă. Mestecă cu gura deschisă, plescăind cu plăcere. Mormăie cu satisfacţie după ce înghite. Muşcă din nou şi ardeiul crănţăne între măselele ei. Mă gândesc cât de enervant ar fi dacă un adult ar mânca aşa şi cât de drăguţ e când o face un copil.
– Tu Irisule, e bun?
– Mhmm, răspunde cu gura plină. Mai vau.

Jur ca m-aş uita la ea aşa, până mâine.
No bun, acum mă duc să-mi fac o salată şi eu, că mi-a făcut o poftă copila…

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Nu mi-e frică de lacrimi sau furie

a (286).JPG

Întrebându-mă oare de câte ori mă enervez într-o zi, am descoperit cu oarecare jenă că nu de puţine ori. Mă pot enerva foarte uşor pentru că mi-am turnat nişte cafea fierbinte pe degete, pentru că nu mi-au ieşit chifteluţele cu dovlecel şi brânză, pentru că nu apuc să termin articolul ăla de care m-am apucat cu cinci zile în urmă sau că nu mi-am notat ideile pentru altele două, iar acum le-am uitat.

Mă enervez că uite, plouă deja de o săptămână şi suntem închişi în casă cu un copil hiperactiv care mai are puţin şi se caţără pe tavan, că mi-am propus să citesc azi şi iar n-am reuşit, că am de răspuns la mailuri şi nu ştiu când s-o fac, sau că mi s-a terminat fixativul. Mă opresc aici, deşi vă asigur că aş mai avea de adăugat la listă.

Ne enervăm în fiecare zi, pentru motive întemeiate sau nesemnificative, iar ca adulţi, considerăm că e firesc să fie aşa. Unii înjurăm în gura mare, alţii dăm cu pumnii în pereţi, trântim diverse obiecte, bodogănim în barbă sau poate chiar plângem (toate când nu ne văd copiii, da?), însă ne eliberăm într-un fel sau altul. Cu toate astea, de multe ori rămânem muţi de mirare când observăm că şi cei mici au izbucnirile lor, de parcă nu-s şi ei tot oameni.

Pentru că, să ne înţelegem, nu doar adulţii se enervează. Nu doar adulţii au frustrări. Nu doar adulţii se pot simţi blocaţi şi neputincioşi în faţa unui eveniment sau a unei situaţii. Diferenţa dintre adulţi şi copii e că unii au putere de control, pe când ceilalţi abia învaţă cum să şi-o dezvolte. Însă nu o pot face fără ajutorul nostru, al părinţilor. Copiii nu înjură, nu dau cu pumnii în pereţi, e drept, în schimb se înfurie şi plâng, ţipă, se dau cu fundul de pământ sau lovesc.

Astea sunt instrumentele pe care le au ei la dispoziţie pentru a refula. Furia şi lacrimile sunt fireşti şi nu trebuiesc refuzate copilului.
E bine să rămânem cu picioarele pe pământ şi să ne amintim că nu suntem în război cu propriul copil atunci când acesta are o criză de furie. Nu e un act de egoism din partea lui, nu plânge ca să ne facă nouă în ciudă, nici ca să ne arate că el e şeful.

Copilul simte furie şi plânge din varii motive. Ca să îl putem ajuta, e necesar să aflăm ce i-a cauzat supărarea. Aceasta poate fi declanşată de frustrarea faptului că nu reuşeşte să ducă la capăt o acţiune, sau să se exprime în cuvinte, de diverse sentimente care dau năvală peste el şi pe care nu le poate înţelege sau gestiona.

În calitatea de părinţi, avem datoria să-i învăţăm pe cei mici că furia e normală şi acceptabilă, că toată lumea o trăieşte din timp în timp, dar totodată să subliniem ferm că a fi furios nu e acelaşi lucru cu a fi agresiv. Scopul e că vrem să îl învăţăm cum să îşi canalizeze furia, nu cum să şi-o reprime.

Refuzul părintelui de a accepta emoţiile copilului poate avea consecinţe negative semnificative. Emoţiile care produc furia necesită atenţie şi validare din partea părintelui, deoarece acestea sunt intense, complicate şi produc multă confuzie copilului. Furia celor mici e un prilej de conectare cu aceştia, nicidecum un moment în care cerem copilului să înceteze.

Uneori, motivele pentru care copilul plânge pot fi absurde, chiar ridicole, iar situaţia în care se găseşte să nu-i justifice lacrimile. Pentru părinte un asemenea moment poate fi demoralizator, însă e important ca acesta să ştie că cel mic are nevoie să elibereze presiunea, să dea drumul şuvoaielor de lacrimi şi muci ca să se liniştească.
Prin puterea exemplului, părintele îşi poate ajuta copilul să-şi gestioneze emoţiile şi totodată furia. Desigur că acesta e un proces dificil, cu suişuri şi coborâşuri, proces care nu dă rezultate peste noapte, insă pe termen lung toată lumea are de câştigat.

ASM_20151114_1263
Mai multe despre furie şi lacrimi puteţi afla participând la conferinţele susţinute de Laura Markham, la data de 13 mai 2017. Locaţie: RIN GRAND Hotel din Bucureşti. Găsiţi mai multe detalii aici.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Zăpăcită

DSC_0249

Oricum ar fi decurs ziua, la finalul ei, pentru mine este important să închid ochii doar după ce înainte de culcare, i-am făcut declarații de dragoste lui Iris.

Pe ea, declarațiile mele nu par să o impresioneze prea tare, o fac chiar sa râdă, însă eu ştiu că va adormi ştiind că o iubesc. Se foieşte si se mută dintr-un capăt al patului în celălalt, de pe-o pernă pe alta, până o întreb:

– Tu Iris, vrei o porție de dragoste înainte să adormi?
Se ridica imediat în fund.
– Da.

Apoi se aşează pe picioarele mele, iar eu o aplec uşor pe spate, sprijinindu-i capul cu palmele. La fel cum făceam când era bebeluş. Îmi aplec fața către bărbia ei.
– Te iubesc pentru că eşti…
Aşteaptă cu gura până la urechi, de parcă ar fi prima dată când aude ce-i spun.
– Pentru ca eşti copilul meu.
Şi-i pup bărbia scurtă.
Ea se şterge temeinic şi chicoteşte.
– Te iubesc pentru că eşti…
Ea cu ochii mari, continuă veselă:
– Zăpățită, zice repede.
– Nuuu, pentru că eşti perfectă.
Şi-i pup fruntea.
Râde zgomotos.
– Te iubesc pentru că eşti…
– Zăpățită.
– Nuuuu, pentru că eşti veselă.

Şi-i pup tâmpla.

Îşi aruncă brațele pe după gâtul meu şi îşi lipeşte moaca de a mea.
– Te iubesc pentru că eşti…
Se precipită şi previzibil zice repede:
– Zăpățită.
– Nuuu, pentru că eşti deşteaptă.
Şi-i pup nasul mic.
Mă împinge uşor şi îsi freacă năsucul zâmbind.
– Te iubesc pentru că eşti…
– Zăpățită, zăpățită!
– Nuuu, spun eu serioasă. Te iubesc pentru că eşti minunată.
Şi-i pup o ureche.
Aşteaptă. Stă cu gura uşor deschisă, cu ochii țintă la mine şi aşteaptă.
– Te mai iubesc şi pentru că eşti aşa deeeee…
Se precipită, începe să se foiască până aproape o scap.
– Zăpăcităăăă, spun repede, şi-mi afund fața în carnea moale a gâtului ei.
Scoate un țipăt mic şi apoi râde în hohote.
– Zăpățităăăăă.
Şi iar râde până rămâne fără aer. Coboară din brațele mele şi-mi spune serioasă:
– Acum Iis doame.
Ceea ce vă doresc şi vouă!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Mickey Mouse şi piloţii de curse la Disney Junior din 22 aprilie

Mickey și piloții de curse4

Iris e îndrăgostită. Da, da, este iremediabil îndrăgostită. Cine e norocosul, va întrebaţi, aşa-i? Cine e flăcăul care i-a furat iremediabil inima fiicamii?

Ei bine, spun despre el e mereu vesel şi zâmbeşte mult, are o gaşcă faină şi e foarte prietenos. Şi ce dacă e doar un şoricel? El nu e orice şoricel, e faimosul Mickey Mouse! Ştiţi şi voi, cel cu misca, musca 🙂

Iris nu se uită prea mult la televizor, iar la desene animate are un program pe care îl respectăm cu stricteţe. Clubul lui Mickey Mouse este singurul la care se uită cu zâmbetul pe buze, şi mai important, cu care interacţionează pe parcursul desenului. Strigă şi eamisca, musca, Mickey Mouse”, numără cu gaşca lui Mickey, bate din palme cu entuziasm şi încearcă ghicească ce unealtă se potriveşte la fiecare problemă pe care o întâmpina veselii prieteni.

Aşa îmi face plăcere anunţ un nou serial, Mickey şi Piloţii de Curse, va avea premieră la Disney Junior pe data de 22 aprilie, la ora 10:30.

Cel mai îndrăgit personaj Disney, Mickey şi prietenii săi – Minnie, Pluto, Goofy, Daisy şi Donald – iau parte la curse pline de aventură şi umor în maşinile lor personalizate, în diferite locuri pe glob, dar şi în oraşul lor natal, Hot Dog Hills.

Mickey și piloții de curse2

Serialul abordează teme precum umor, prietenie, lucru în echipă şi fairplay, puse în contextul curselor de maşini.

Programul ni-i prezintă pe Mickey şi gaşca lui la volanul maşinilor lor unice, în curse amuzante şi curajoase în jurul lumii, dar şi făcând năzdrăvănii în oraşul lor natal Hot Dog Hills. În afara pistei de curse, Minnie şi Daisy au propria afacere de succes ca Ajutoarele Abile, rezolvând problemele oricui are nevoie de o mână de ajutor. Special create pentru copiii cu vârsta între 2 – 7 ani, poveştile sunt concepute astfel încât împărtăşească lecţii sociale şi emoţionale despre prietenie, muncă în echipa, optimism şi fairplay.

Mickey și piloții de curse1
La fel toate programele Disney Junior, serialul Mickey şi Piloţii de Curse are la baza o programă educaţională menită cultive diferite arii de dezvoltare ale copilului: fizică, emoţională, socială şi cognitivă, precum şi stimularea abilităţilor de gândire, etice şi creative. Poveştile prezentate pun accentul pe modalităţi multiple de a rezolva diverse probleme şi sprijină copiii dezvolte abilităţi de gândire critică, dar şi perseverenţă şi flexibilitate. Curiozitatea şi bucuria descoperirii sunt elemente centrale în serial, pe măsură ce Mickey şi prietenii săi explorează diferite ţări, culturi şi tradiţii în aventurile lor.

Disney Junior reflectă legătura emoţională pe care generaţii de consumatori o au cu poveştile şi personajele Disney, atât cele clasice cât şi cele contemporane. Programele Disney Junior îi invită pe părinţi se alăture copiilor lor pentru a trăi experienţă Disney cu poveşti şi personaje magice, muzicale şi naturale, încorporând în acelaşi timp teme specifice de învăţare şi dezvoltare create pentru copiii cu vârste între 2 şi 7 ani. Serialele şi animaţiile Disney Junior combină inegalabilele poveşti Disney şi personajele îndrăgite de copii cu învăţarea, cuprinzând matematică, limbi străine, nutriţie şi stiluri de viaţă sănătoase, precum şi cu abilităţile sociale.

Mickey și piloții de curse3
Ţinem minte, da? 22 Aprilie la Disney Junior
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Braţe

a (76)

Iris a fost un bebeluş ţinut mult în braţe. Nu, n-am învăţat-o în braţe, aşa cum mi s-a tot zis că am făcut (sau că mi-am făcut-o cu mâna mea, spus mai elegant), ci a fost bebeluşul care nu se oprea din plâns decât atunci când era ridicat, cu braţele mele în jurul lui. Nu accepta să fie întinsă nici în pătuţ, nici în cărucior, nici pe jos, nici pe sus, nici la stânga sau la dreapta, nicăieri altundeva decât în braţe. Doar ale mele.

Jur că am fost la distanţă mică de a pocni direct în meclă, oameni care îmi spuneau adesea că n-o să-mi mai coboare din braţe niciodată, sau alte mame care-mi declarau pe ton superior că ele au avut grijă să nu-şi înveţe copiii aşa. Aveam impresia că eu şi oamenii ăştia vorbeam limbi diferite.

Cum, suflete, să n-o iau în braţe dacă plânge? Cum să văd corpul ăla mic chircindu-se şi zguduindu-se de plâns, carne din carnea mea şi să nu-l iau în braţe? Când ştiam că acolo se va linişti, cum? Că guriţa va lua iar forma unei căpşuni şi nu va mai sta deschisă într-un ţipat care-mi sfâşia sufletul, cum?

Să ne înţelegem că nu toţi copiii sunt la fel, doh. De exemplu Iris nu tăcea la nimeni altcineva, nici măcar la M. I-o puteam pune în braţe doar cât mă duceam la budă, însă ea nu se oprea din plâns decât când mă întorceam. Şi-apoi când auzeam pe câte cineva că ăsta e răsfăţ, răs-făţ da, la un nou născut răsfăţ, auzi colea, mă băşicam toată. Nici nu o să deschid subiectul asta cu răsfăţul, pentru că o prostie mai mare decât asta nu există.

Zilele trecute o ţineam pe Iris în braţe şi am remarcat cât de tare îi atârnau picioarele pe lângă corpul meu. Adevărul e că nu-s nici eu vreo handbalistă înaltă, însă imaginea noastră reflectată în oglindă a fost ca un nou bobârnac. Creşte! Dar eu tot o duc în braţe şi-o s-o mai duc fix cât vrea. Dar fix atât cât vrea!
Şi ghici ce? Nu s-a mutat acolo, vrea hopa sus când simte nevoia să îmi arate că mă iubeşte, când îmi ţine faţa între palmele ei mici, nasul lipit de al meu şi-mi spune: te iubesc, mama.

Sau când se loveşte şi are nevoie de îmbrăţişarea mea ca să treacă mai repede.
Sau când ne întoarcem din parc şi oboseşte.
Sau când e supărată şi are nevoie de consolare.

Doar eu, mama ei, pot să fac lucrurile astea mai uşoare pentru ea, doar când stă cocoţată în braţele mele trec toate, şi muci, şi bube, şi supărări sau julituri. Şi sunt sigură că nu pentru multă vreme de-acum înainte. Aşa că dacă-ţi vine să mai spui “vai ce fată mare, dă-te jos de-acolo” când mă vezi cu fiică-mea în braţe, îţi sugerez să-ţi înghiţi cuvintele.

Îţi mai spun şi că nu, nu sunt chinuită de faptul că vrea în braţe, nu, nu mă deranjează că mă dor mâinile, nu, nu, nu. S-ar putea să te surprindă să afli că mie îmi place s-o ţin în braţe. Îmi place să-i simt greutatea. Îmi place să stea atât de lipită de mine, încât să-i simt bătăile inimii pe pieptul meu. Să-mi ţin copilul în braţe e un privilegiu, nu un răsfăţ, e o declaraţie de dragoste, nu o corvoadă.
Încetaţi, nu ne mai spuneţi să nu ne ţinem copiii în braţe!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Familia mea, un fel de Cartea Junglei

JungleBookMKVG

De puţină vreme a început să se joace şi singură. Fingers crossed, scuip în sân, bat în lemn, sper s-o ţină noul obicei. Le vorbeşte păpuşilor, ea întreabă şi apoi tot ea răspunde, le explică de ce trebuie să fie duse la medic, de ce trebuie să mănânce legume, plimbă maşina de gunoi şi tractorul prin cameră, construieşte cu lego sau colorează. Sin-gu-ră!

Şi ce dacă pentru timp scurt, petru mine faptul că în sfârşit se joacă şi singură, chiar dacă doar câte puţin, e motiv de dansat dansul bucuriei. Mă bucur nespus că îşi foloseşte imaginaţia, unde mai pui că acum primesc şi eu câte o pauză mică.

La ultima vizită pe care am făcut-o la bibliotecă, Iris şi-a ales Cartea Junglei şi Dumbo, prima cucerind-o de-a dreptul. Cartea are ilustraţii foarte faine şi colorate, iar Iris le priveşte lung minute în şir, în timp ce eu îi citesc, apoi pune întrebări multe pe măsură ce dăm paginile. De ce Mowgli plânge în coş? De ce îl salvează Bagheera şi-l duce la lupi? De ce e îmbrăcat numai în chiloţi, nu-i e frig? De ce doarme în copac? De ce nu e fetiţă?

Îi place atât de tare cartea încât nu mai vrea să fie strigată Iris, ci Mowgli.
– Mowgli via o banană.
– Mowgli face pişu.
– Mowgli meige în paic.

Nu ne deranjează deloc, deja a mai fost ba Elsa, ba Albă că Zăpada , ba Mica Sirenă. De data asta însă, diferenţa e că ne-a inclus şi pe noi în scenariu. Eu nu mai sunt mama ci Bagheera, iar M nu mai e tata, ci Baloo. Dacă are nevoie de ceva, aşa ne strigă.
– Baghiia s-o ia pe Mowgli în baţe.
– Baiu se joacă cu Mowgli cu mingea.

E drept că e haioasă, mai ales când se încurcă uneori şi zice mama, apoi se corectează imediat şi-mi spune Bagheera. După vreo două zile în care n-am mai fost mama, ci o felină neagră, m-am întrebat de ce ne-a desemnat ea rolurile în felul ăsta, ca mai apoi să înţeleg că probabil ne asociază cu respectivele personaje.

E chiar destul de logic dacă mă gândesc la asta. Baloo e ursul plin de voie bună, cu care Mowgli se joacă şi se tăvăleşte pe jos, e mare şi puternic, iar băieţelul găseşte mereu distracţie în braţele lui, Baloo îl lasă să facă tot ce doreşte, iar Bagheera e cea grijulie şi responsabilă care se gândeşte şi la pericole, care îl păzeşte de şarpele Kaa şi de tigrul Sheer-Khan. Puţin plictisitoare Bagheera asta dacă mă gândesc bine, mai ales că vrea să facă lucrul corect şi să-l trimită pe Mowgli înapoi în sat ca să trăiască printre semenii săi, iar el nu vrea, că doar e mai distractiv în junglă.

Hmm, oare aşa ne vede copila sau am luat-o eu pe arătură?
Acum recunosc că mi-e uşor teamă să îi citesc şi Dumbo 🙂

Sursa foto aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Felicitări de Paşte

r (50)

Acum e suficient de mare (doi ani şi şapte luni) se bucure de rezultatul muncii ei (sau a noastre împreună în cazul de faţă), încerc o implic în diverse activităţi. De data asta, am făcut împreună felicitări de Paşte.

Ca duceţi munca la bun sfârşit, aveţi nevoie de:
– coli de hârtie colorate
– lipici
– creioane colorate
foarfecă


Am tăiat colile de hârtie în două, apoi le-am împăturit în formă de felicitare. Am decupat cercuri mici şi mari colorate, pe care mai apoi le-am crestat cu foarfeca. Am mai tăiat şi ovale mici, în formă de ouă.

Apoi am desenat puii la fel ca în filmuleţul din linkul de mai jos şi i-am lipit pe felicitare, împreună cu ouăle. Iris a ajutat la lipit şi mai apoi la colorat produsul final. Copiii mai mari însă pot ajuta şi la decupat.


Sunt sigură oricine s-ar bucura primească mai degrabă o asemenea felicitare, la care au lucrat şi cei mici, decât una cumpărată. Iris a fost foarte mândră de rezultat.
Ideea am găsit-o aici:  http://krokotak.com/2017/04/easy-to-make-easter-card/

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Să pictăm şi altceva

ab (43)

Îi place să picteze. I-am luat nişte vopsea non toxică, ce se curăţă foarte uşor de pe mâini sau diverse suprafeţe, astfel că umple coli întregi cu mâzgăleli, care desigur că par capodopere în ochii mă-sii şi ai lui tată-su. Însă copiii se pot plictisi repede, aşa că de data asta în loc de o foaie albă, i-am dat să picteze două pietre şi o scoică, adunate de pe malul mării în timpul ultimei noastre plimbări.

Sigur că i s-a părut foarte interesant să picteze altceva decât hârtie şi s-a distrat destul de bine colorând pietrele şi scoica. Mai ales când a auzit că vom decora curtea cu ele.
Aşa că vă recomand activitatea asta dacă aveţi copii cărora le place să picteze.

N-aveţi nevoie de mare lucru. Pietre, scoici, conuri, castane, fix ce vreţi sau aveţi voi pe lângă sau în casă. Vă mai trebuiesc vopsele, pensulă şi răbdare.
De ultima aveţi nevoie după activitate, când curăţaţi suprafaţa de lucru, copilul, părul copilului, tricoul vostru, eh, vedeţi voi ce se mai murdăreşte. 🙂


Distracţie plăcută! 🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Şi emoţiile părinţilor sunt importante

a (22)

În rolul de părinţi facem tot ce ne stă în puteri pentru a răspunde nevoilor copiilor noştri. Uneori reuşim, alteori nu prea. Însă ne străduim cât putem de mult. Poate chiar până în punctul în care uităm că şi noi avem nevoile noastre. Iar dacă nu uităm, tindem să le ignorăm de multe ori.

Însă descoperim curând că nu putem funcţiona pe termen lung în felul ăsta. Nu putem răspunde corect nevoilor emoţionale ale copiilor, dacă nu avem în primul rând grijă de ale noastre. Iar ignorarea nevoilor emoţionale ale părintelui poate genera consecinţe negative.
Pentru a deveni un părinte cât mai bun, este esenţial să ai grijă de tine. E important să te hrăneşti corespunzător, să ieşi la aer şi să iei pauze, să dormi, să ai ajutor acolo unde este posibil, însă nu trebuie să uiţi nici de universul tău interior.

Auzim şi citim peste tot că pentru a avea un copil fericit, e nevoie ca mama să fie fericită. Stabilă emoţional. De acord! În calitatea de mamă, de-a lungul unei zile, treci printr-un rollercoaster de emoţii, pozitive şi negative deopotrivă. Poţi să simţi iubire şi bucurie, mândrie şi apreciere pentru tot ce ai la începutul zilei, ca spre finalul ei să te simţi neapreciată, stresată, agasată chiar.

E important să ne înţelegem emoţiile şi să le acceptăm aşa cum vin ele. Nu suntem chiar super eroi deşi de multe ori se spune asta despre mame şi nici nu ar trebui să încercăm să fim. Emoţiile sunt fireşti, chiar dacă ele ne surprind şi nu sunt pozitive mereu.

Experienţa emoţională a părintelui trebuie să fie înţeleasă şi exprimată, deoarece o influenţează direct pe cea a copilului şi îl ajută să înveţe despre propria sa reglare emoţională. De aceea e fundamental să înţelegem ce anume ne generează emoţiile şi cum acestea ne afectează comportamentul. Însă ca să facem asta, eu cred că e important să fim sinceri cu noi înşine, să ne acceptăm şi uneori să ne iertăm.

Şi mai apoi să lucrăm la ele, singuri sau cu ajutor. Să lucrăm la ele înseamnă de multe ori să vorbim despre ele, despre emoţiile noastre. E nevoie de un ascultător inteligent şi care să nu judece. Poate fi cineva din familie, soţul, o soră, mama sau o prietenă. Sau uneori poate fi terapia. Inteligenţa emoţională poate fi îmbunătăţită la orice vârstă, e necesar doar să fim disponibili să ne-o cultivăm.

Aşadar, îngrijindu-te de emoţiile tale îi faci un cadou nepreţuit copilului tău. Noi suntem persoanele care au cea mai mare influenţă în viaţa copiilor noştri, stă în puterea noastră să-i auzim şi mai apoi să-i învăţăm cum să navigheze în siguranţă, în acest complex labirint emoţional.

banner

La data de 13 mai 2017, la RIN GRAND Hotel din București, vor avea loc conferinţele susţinute de Laura Markham. Găsiţi mai multe detalii aici.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook