Acum trei ani era o primăvară cam ca asta de acum, una aiurita care nu se hotara dacă e calda sau rece. Tu ai venit într-o zi mai înnorata, afara picura fără să ploua de-a dreptul, doar atât cât sa ude trotuarele și sa umbli zgribulit pe stradă, cu mâinile adânc băgate prin buzunare. Și parca-mi era ciuda pe vremea aia mohorâta, căci pe sora-ta o născusem într-o zi senina și nemaipomenit de frumoasa, mi-ar fi plăcut sa fie la fel și în ziua nașterii tale.

Însă atunci când mi te-au adus pentru prima data, când mi te-au pus în brațe înfășurat ca o sarmaluta, a ieșit soarele. Exact ca-n filme, mă gândeam. Îmi amintesc, pentru ca patul meu era la geam și am simțit căldura soarelui pe fata.

Ești bun. Când vine vorba despre tine, asta e cuvântul care-mi sună mereu în cap. Bun. Copilul meu bun. Ești topit după soră-ta, faci ce face ea, zici ce zice ea, vrei tot ce vrea și ea. Iar ea te iubește așa cum doar am sperat. Ce norocoși sunteți sa va aveți unul pe celalalt, mă gândesc mereu.

Ești iubitor și nedespărțit de mine. Părul ți-e blond. Îți plac pastele, pizza și ciorba de linte. Dacă-ți dăm, mănânci mici cu muștar ca un tractorist. Cel mai fain loc e la tata pe umeri. Ești un băiețel hotărât, nu te răzgândești prea ușor odată ce ai luat o hotărâre. Întorci capul după basculante, excavatoare și mașini de gunoi. Ai ochii albaștri și ești înalt. Îți plac cărțile și să mă ajuți la bucătărie. Trebuie să vezi mereu ce se coace în cuptor și ce fierbe în cratițe. Nu îți place când mama are părul prins.

Spui plișuv în loc de pleșuv, hihipotopam în loc de hipopotam și o grămadă de alte cuvinte drăguțe. Aștepți cu nerăbdare să mergi la grădiniță. Iar de azi, când te întreb câți ani ai, spui: Caiol aie tei ani!

Te iubim, Zmeule! La mulți ani, Carol!

Aici povestea nașterii tale: https://dosardemama.ro/2019/04/18/nasterea-lui-zmeurica/https://dosardemama.ro/2019/04/18/nasterea-lui-zmeurica/

Aici tu la 1 an: https://dosardemama.ro/2020/04/12/un-an-cu-zmeu/

Aici tu la 2 ani: https://dosardemama.ro/2021/04/12/zmeu-la-doi-ani/

Îi auzi pe mama și pe tata cum șoptesc. Nu înțelegi mare lucru din ce zic, dar par speriați, atâta lucru pricepi și tu, chiar dacă ești mic. Mama aruncă la repezeală câteva haine în geamantanul cu care ați fost ultima dată în vacanță, doar că acum îndeasă acolo haine groase, nu costume de baie și pălării de plajă. Oare plecăm la sky, te întrebi.

Mama îți zice să-ți alegi o jucărie și să te grăbești, iar tu nu știi pe care s-o iei cu tine. Excavatorul? Mașina de curse? Și cum adică să-ți iei doar o jucărie? Oare plănuiesc să-ți cumpere altele noi, acolo unde mergeți? Mama nu arată ca atunci când ați fost la mare. Atunci dansa în timp ce împacheta, acum e încruntată. O fi supărată pe tine?

Afară se aud iar sunetele alea care se auzeau și ieri. Ciudat, se aude ca la Revelion, când ai ținut și tu în mână artificii din care curgeau steluțe. Doar că acum nu e nici o petrecere, nici șampanie, și cu siguranță nici Revelion nu e. Totuși, ceva bubuie. De ce plângi, mama, întrebi. Dar ea îți îndeasă căciula pe cap, în tăcere. Se uită în ochii tăi serioasă și îți spune să nu-i dai drumul la mână, orice s-ar întâmpla. Orice s-ar întâmpla, ai înțeles, repetă ea. Sigur că ai înțeles, nu știu de ce e așa nervoasă și serioasă. Tata te strânge în brațe până te doare spatele și îți zice să fii cuminte, s-o asculți pe mama. Te pupă pe obraji și pe ochi, iar mama plânge. De ce tot plânge?

Mergeți demult și te dor picioarele. Mai avem mult, o întrebi pe mama, iar ea zice că nu, o să ajungeți imediat. Dar nu mai vrei să mergeți la sky sau la plimbare, nici nu știi unde mergeți și de ce nu e tata cu voi. Hai acasă mai bine, mama, mă dor picioarele și mi-e frig, spui. Dar nu vă întoarceți acasă, mama te ia în brațe și te duce așa mai departe. Mergem înainte zice ea, doar înainte, puiule.

Îți pare rău că nu ai luat și elefantul de pluș cu tine, cum de l-ai uitat? Cu ce o să dormi tu acum? N-o mai întrebi pe mama nimic, oricum iarăși plânge. Am ajuns, zice, am scăpat, puiule. Și plânge mama într-una, plângi și tu cu ea, deși nu știi de ce ești trist. Sunt oameni mulți aici, dar niciunul nu are schiuri. Probabil că sunteți totuși în vacanță pentru că oamenii ăștia vorbesc o limbă pe care tu n-o înțelegi. Și mai sunt încă o grămadă de copii, ce bine. Dar mama plânge și nu se mai oprește. Ți-e frică. Cineva îți dă un biscuite cu cremă, altcineva o sticlă cu apă.

Unde mergeți, o întreabă cineva pe mama, încotro va îndreptați? Iar mama te strânge în brațe și zice: nu știu unde, dar mergem înainte. Doar înainte. Dar tu nu vrei decât să te întorci acasă. Acolo unde te așteaptă tata și elefantul tău de pluș.

“Dosar de Mama”e și pe Facebook

Zilele trecute am fost din întâmplare martoră la o conversație între două fetițe. Acest dialog între cele două, ilustrează mai bine decât orice carte de parenting citită de mine, punctul de vedere al unui copil, atunci când e vorba de violența îndreptată asupra sa. Voi transcrie mai jos ce am văzut și auzit, fără să mai comentez nimic, pentru că orice aș mai putea zice eu, ar fi în plus.

Una dintre ele o întreba pe cealaltă:
– Mama ta te bate?
– Nu, a răspuns fetița.
– Nu te bate niciodată? a întrebat-o din nou, de data asta cu ochii măriți de uimire.
– Nu, a răspuns iarăși nepăsătoare, fetița. Niciodată.
Iar cea care a pus întrebarea a tăcut o vreme și și-a frământat mânuțele. Apoi, a vorbit din nou:
– Dacă mama ta nu te bate niciodată, atunci înseamnă că ai cea mai bună și drăguță mamă din lume.
– Da, i-a răspuns simplu cealaltă fetiță.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

După ce a venit de la școală, s-a dus în liniște în colțul unde are piesele de lego și a început să se joace. Era evident tristă, tăcută. Am întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva la școală, a zis că nu, nimic. Ne-am uitat întrebător unul la altul, cu M, fără să înțelegem ce e cu ea. Apoi a venit și mi s-a așezat cu capul în poală, dar Carol, care are impresia că-s a lui și doar a lui, a început să urle și s-o împingă din brațele mele. Așa că ea a fugit din nou la colțul ei, supărată.

Știam că ceva nu e în regulă, așa că m-am așezat pe jos lângă ea și mi-am deschis brațele. A început să hohotească imediat. M l-a luat pe Carol de acolo, așa că am rămas doar noi două, ea zguduindu-se de plâns, eu încercând s-o liniștesc, așteptând să-mi spună de ce era în starea aia.

– Bunica, a zis într-un final. Bunica. V-am auzit dimineață când vorbeați cu tata, și zicea că azi era ziua ei.

A plâns și a tot plâns, până a scos supărarea că cine e dus, dus rămâne, indiferent ce credem noi despre asta.
I-am zis din nou că atâta timp cât ne amintim de ei, cei dragi nu dispar cu adevărat niciodată. Și am întrebat-o ce amintiri mai are cu bunica ei. Mi-a zis că nu-și mai amintește prea multe. Poate doar finalul, când era bolnavă. Dar că tot e tristă, pentru că deși nu ține minte întâmplări, își amintește că bunica o iubea.

Iris avea mai puțin de patru ani când bunica s-a stins. Nu-și mai amintește cum o ducea de mână prin grădină, sau cum o lua în brațe când se apropiau găinile de ea. Nu-și amintește când o învața cântecul rusesc, nici cum râdea bunica în hohote, nici cum i se lumina chipul când o privea. Nu-și amintește când bunica o aștepta ba cu o oliță roșie nouă, ba cu iepurașul roz de pluș, pantalonii gri cu steluțe sau scaunul portocaliu de plastic. Nu mai știe toate astea. Nemernicul de timp a șters amintirile, ca să facă loc altora mai noi. Moartea nu are maniere.

Și totuși, ce purtăm mereu cu noi e iubirea. Asta nu se poate uita. Iubirea pe care ți-o poartă cineva e ca o pătură groasă și pufoasă pe umeri, într-o zi geroasă. Îți ține de cald și te face să te simți în siguranță. Asta nu se poate uita, asta nu-ți poate lua nici timpul și nici ceva ce n-are maniere. Nici dacă ai șapte ani și n-ai mai văzut-o pe bunica de când aveai trei. Iubirea rămâne vie, acum și-n pururea, și-n vecii vecilor!

Dosar de Mama e și pe Facebook

Mă gândesc că multe dintre voi știți cine este Prințesa Urbană. Dacă nu știți, aflați că este blogger și scriitoare de succes, un om valoros în nișa de parenting de la noi din țară. De-a lungul vremii, a organizat conferințe, a scris romane pentru adulți și nenumărate cărți pentru copii și cel mai important, a militat întotdeauana pentru educația cu blândețe. A scris despre creșterea copiilor fără palme la fund, a scris cu empatie și cu înțelegere despre subiecte sensibile pentru noi, mamele. Datorită ei, mulți părinți au ales să iasă din tiparele vechi și să își crească altfel copiii.

Probabil că ați aflat deja de pe pagina ei de Facebook sau din presă, că a ales să plece din țară împreună cu familia ei. E regretabil că a plecat? Categoric, da. E treaba noastră, a tuturor celorlalți care nu facem parte din familia ei, să-i spunem cum era mai bine să procedeze? Categoric, nu! Deși dacă ai sta să citești comentariile din online referitoare la plecarea ei, te-ai cruci. Și apoi te-ai speria de-a binelea.

Nu cred că există român care să nu înțeleagă de ce alege un alt român să emigreze. Nu toți plecăm, nu toți rămânem. Fiecare avem motivele noastre să facem una sau alta. Nu suntem proști ăștia care rămânem, la fel cum nu sunt lași, cei care pleacă. Trebuie să încetăm să raportăm alegerile altui om, la proria noastră persoană. Nu e despre noi, punct.

Din unele comentarii online, am înțeles că alegând să emigreze, Prințesa a produs dezamăgire cititorilor ei. Să mă iertați, dar femeia asta nu datorează nimănui nimic. Nicio explicație, nimic, zero. E viața ei, și-o trăiește unde vrea, poate să scrie în continuare și din Honolulu, Groenlanda sau Olanda. Să refuzi să-i mai cumperi cărțile sau să-i citeșți blogul din cauză că și-a dorit mai bine pentru ea și familia ei, este o răzbunare copilărească și nedreaptă.

Nu e ușor să scrii public și să te expui, dar desigur că și asta e tot o alegere. Atunci când faci asta, îți asumi că va veni și mult hate. În public sau în privat. Cred că toți bloggerii au parte de așa ceva, însă cantitatea de ură la care e expusă Prințesa, acum că a îndrăznit să emigreze, e uriașă. Ceva de speriat. Ceva ce nu ar trebui niciodată să se întâmple.

Și să știți că un blogger nu aparține comunității care ii citește articolele. Acea comunitate urmărește bloggerul pentru ce livrează el în textele sale, pentru că ce găsește acolo îi folosește, fie că e vorba de emoție, umor sau relatări despre experiențe personale. Toate astea gratis. Evident că nici comunitatea nu datorează bloggerului apreciere și feedback pozitiv, în schimbul acestei gratuități. Dar decât să publici comentarii otrăvite, pline de ura și venin, la adresa cuiva care nu ti-a făcut nimic, nu mai bine taci din gură? Ai avea curaj să-i spui toate astea și în față? Nu e suficient loc pe internet, ca să treci tu pur și simplu mai departe?

Dosar de Mama e si pe Facebook