“O viaţă măruntă” sau cartea care a dat cu mine de toţi pereţii

DSC_0005

Cititul a fost una din activităţile care mi-au lipsit foarte tare după ce am născut. Cine mă cunoaşte ştie că înainte aveam întotdeauna o carte în rucsac. Citeam în autobuz, uneori în pauze la serviciu, citeam acasă. Dar după ce am născut, cititul a devenit un lux. Pur şi simplu nu-mi rămânea niciodată timp şi pentru asta. Am continuat să merg la bibliotecă, însă mergeam doar ca să îmi menţin obiceiul, din inerţie, în realitate cărţile ajungeau abandonate pe podeaua de lângă canapea.

Le returnam, aduceam acasă altele şi nu le citeam niciodată nici pe acelea. Sau le lăsam citite doar pe jumătate, pentru că între o repriză de citit şi alta trecea multă vreme, iar eu uitam care era acţiunea cărţii. De ceva vreme (a se citi de când merge Iris la grădiniţă) am ceva mai mult timp liber. Aşa că mersul la bibliotecă e iarăşi productiv, cărţile nu mai rămân necitite sau nemirosite.

Cartea despre care vreau să va spun n-am luat-o totuşi de la bibliotecă, ci am cumpărat-o când comandam cărţi pentru Iris. Când a venit coletul şi am văzut când de groasă e, când am văzut că numără şaptesute de pagini, am fost uşor descumpănită. Am mai mult timp, e drept, dar parcă nu chiar atât de mult.

Numai că atunci încă nu ştiam că o dată deschisă, n-o s-o mai pot lăsa din mâini. “O viaţă măruntă” de Hanya Yanagihara a dat cu mine de toţi pereţii. M-a zguduit din temelii aşa cum nu multe cărţi au făcut-o până acum. Cu toate că dădeam pagină după pagină, îmi era foarte greu s-o citesc. Pentru că e o carte dureroasă.

Am pus-o jos de multe ori, fără să mai pot citi un rând. O ridicam apoi, temându-mă de ce urma să mai citesc. Nu, nu e o poveste de groază între paginile cărţii. Nu e menită să sperie pe nimeni, însă e dramatică. Atât de dramatică încât te întrebi până unde poate să mai meargă autoarea, prin ce o să-l mai pună pe personajul central să treacă, de ce nu-i e milă de el şi când o să se oprească odată.

Cartea vorbeşte despre abuzuri, traume şi autodistrugere, despre încercarea de a le depăşi, dar şi despre prietenie. Atunci când îmi mai rămăseseră doar cincizeci de pagini de citit, am lăsat cartea, am împins-o sub canapea şi am abandonat-o acolo. Pentru că nu mai puteam continua. Mă ardea pe dinăuntru.

Citisem cele şasesutecincizeci de pagini pe nerăsuflate, noaptea cu lampa de citit, sau oricând  aveam un moment liber. O devorasem. Acum însă nu mai puteam continua. Mă frigeau degetele de teamă şi mintea de curiozitate, de conştiinţa pregnantă a faptului că suntem atât de fragili.

Am lăsat cartea sub canapea câteva săptămâni. Aseară însă am terminat-o. După ce am închis-o, m-am simţit obosită şi bătrână. Aţi putea spune că nu aţi vrea niciodată să citiţi o carte care să vă aducă în starea asta. Nimic mai greşit.

Cartea e una care te consumă pe tine cititorul, într-adevăr, însă e scrisă cu o emoţie aparte şi vă promit că nu e una pe care s-o puteţi uita uşor.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

#metoo

f (200)

Nu ştiu nici acum ce-a fost în capul lui atunci. Pentru că nu l-am întrebat niciodată. Aveam vreo treisprezece ani, cum era să-l întreb, cum era să-i cer eu socoteală unui bărbat în toată firea, care se urcase peste mine? Poate făcusem ceva să-l provoc, că doar nici un om întreg la cap nu se suie peste un copil, ca să-l pupe şi să-l mângâie. Aşa mă gândeam atunci. Sigur spusesem ceva care să-l facă să creadă că aş vrea şi eu, sau că mi-ar plăcea să-i simt greutatea şi respiraţia în ureche.

Viaţa a mers mai departe fără să-l întrebe cineva vreodată pe el de ce o făcuse. Sau peste ce alţi copii se mai urcase. E trist cum tot victima e cea care se gândeşte mai apoi la sentimentele celorlaţi. Aşa cum am făcut-o eu atunci şi încă o mai fac chiar şi acum, când n-o să dau alte detalii. Care poate m-ar elibera, căci ruşine nu îmi este să vorbesc. Însă familia lui nu merită să afle şi să audă toate astea. Nici copilul lui care e mare acum.

La treisprezece ani m-am consolat cumva cu gândul că nu reuşise mai mult decât să mă pipăie. Că izbutisem să mă ridic şi să fug. Însă vinovăţia a rămas cu mine. Certitudinea faptului că sigur făcusem eu ceva să atrag asta asupra mea. Abia după ce am mai crescut am înţeles că nu reuşise doar atât. Nu doar să mă pipăie. De fapt reuşise să mă transforme în victimă şi apoi se comportase de parcă nu se întâmplase nimic. De parcă aşa era firesc.

Ştiu că nu sunt singura. Ştiu că suntem multe. Cunosc poveşti cu adolescente agresate sexual chiar de membrii familiei, de vecini sau de prieteni. De femei hărţuite sexual la locul de muncă. Ştiu că e mai simplu să nu vorbim despre asta sau să ne expunem în felul ăsta. Pentru că nu se cade, nu se face să ştie toată lumea că ni s-a întâmplat aşa ceva. E ruşinos şi poate până la urmă ajungem să fim tot noi acuzate că am provocat. Aşa că de cele mai multe ori, alegem să nu vorbim. Măturăm sub covor şi lăsăm mizeria aia acolo.

Însă realitatea e că NIMENI nu merită să treacă prin aşa ceva! NIMENI nu are dreptul să-i facă altei fiinţe umane aşa ceva!
Nici eu n-am meritat, nici tu! Nu eşti singură, chiar daca alegi să nu vorbeşti, asta am vrut sa ştii!
#Metoo.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Pictură pe diverse obiecte

DSC_0070

Tuşeşte şi are muci, aşa nu-s prea multe locurile în care putem merge. Când e aşa, n-o duc nici în parc, ca nu împartă răceala şi altor copii. Chiar dacă e bolnavă, e totuşi veselă şi activă, aşa trebuie îi umplu timpul cu activităţi.

Am întrebat-o ce ar vrea facă şi mi-a zis:
– Viau pictez.


Dar când i-am scos blocul de desen a zis nu-l vrea. Însă totuşi vrea picteze. Aşa am adunat împreună de prin curte, diverse obiecte. Două scânduri mici, câteva scoici, o nucă, o castană şi vreo două pietricele. I-am umplut un pahar cu apă, i-am dat acuarelele, o pensulă şi gata. A pictat foarte concentrată vreo jumătate de ora, doar cu pauze mici de suflat nasul. Iar la final, mi-a dat mie toate obiectele pictate, foarte mândră de cadoul pe care mi-l făcea.
DSC_0068
Pictura e un mod foarte fain de petrecere a timpului. Pentru copii e o activitate plăcută, le ocazia îmbine culori, le pune creativitatea la treabă. Îi ajută şi dezvolte o abilitate importantă, anume coordonarea mână-ochi. Pictura poate ajuta copiii înveţe dimensiunile şi formele. Pictura îi ajută pe copii dobândească abilităţi cu privire la modul în care se concentrează asupra detaliilor. Pictura mai ajută şi la ameliorarea stresului.

DSC_0086
Chiar dacă desenele lor nu au nici o formă şi arată mai degrabă a mâzgăleli, chiar dacă mai mult murdăresc decât colorează, îndemn -i lăsaţi se exprime prin pictură. Şi dacă vreţi să-i faceţi de-a dreptul fericiţi, atunci pictaţi împreună cu ei. Ia uitaţi ce minuni pot face. 🙂

DSC_0084

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Nevestele

Jun2 (160)

– Mama, tu eşti nevastă?
– Sunt şi nevastă, da.
– Eşti nevasta mea?
– Nu, a lui tata.
– Nu, nu eşti nevasta iui tata. Tu eşti mama mea.
– Da, sunt mama ta şi nevasta lui tata. Pot fi ambele, să ştii.
– Ba nuuuu, nu poţi. Tu nu eşti nevasta iui tata.
– Şi-atunci a cui nevastă sunt?
– A iui bunicu.
– Nu, Irisule. Nevasta lui e bunica.
– A iui bunicu?
– Da.
– Şi tu nevasta cui eşti?
– A lui tata, ţi-am spus deja.
– Tata meu?
– Fix el.
– Nu.
– Ce nu?
– Nu ştiu.
– No bun, hai c-am lămurit-o şi pe asta, Irisule.
– Ţe am iămuit?
– Cu nevestele astea.
– Sunt şi eu nevastă, mama?
– Acum nu şi nici n-o să fii în curând.
– De ţe?
– Pentru că n-o să te lase tată-tu să te măriţi.
– Atunţi o să fiu nevasta iui tata.
– Păi şi atunci eu nevasta cui rămân?
– A iui bunicu.

Hai că acum mă simt fix ca într-o telenovelă.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

De ce întârziem la grădiniţă

22471604_10155693497244876_1601199659_n

Dimineaţa a început cu deja clasicul “nu viau să meig ia gădiniţă”. Pe jumătate adormită, mănâncă un mango pe care i l-am tăiat cubuleţe. E morocănoasă. Mie îmi curge nasul şi îmi zvâcnesc tâmplele, din dormitor aud cum M strănută. Aparent, împreună cu Iris, facem şi noi grădiniţa viruşilor.
Când ieşim din casă, Ozzy dă din coadă şi ţopăie în jurul nostru. Îl mângâi pe grumaz, iar el mă linge vesel. Iris începe să râdă, iar eu zic câţiva aleluia în gând.

– Mama, hai să aieigăm cu Ozzy.
Alergăm prin curte până obosim. Iris râde deja în hohote, pe mine mă doare capul şi mai rău.

Pe drum ne oprim să adunăm nuci. Aia nu e bună că încă are coajă, cealaltă e prea mare, aialaltă e murdară, asta însă e perfectă.
– Doamna educatoaie o să-i deseneze o faţă zâmbitoaie.
Mulţumită, bagă nuca mică în buzunar, spre păstrare.

– Mama, uite un meic. Încă unul. Sunt muiţi meic.
– Melci, Irisule, mai mulţi melci.
– Da.
Se ghemuieste lângă ei şi le cânta “Melc, melc, codobelc”.
– Melche, ţe faţi melche?
– Ce faci, melcule. Aşa spunem corect.
– Da. Mie îmi paţe mai mult melche.
22447289_10155693497294876_1442808946_n
Apoi mă întreabă:
– Unde meig ei?
– Cred că tot la grădiniţă. La grădiniţa melcilor.
În ochi i se aprind luminiţe curioase.
– Ia gădiniţa meiţioi?
– Da. Cred că e acolo, uite, în iarbă.
– Şi au acoio doamnă educatoaie?
– Cum să nu.
– Şi cum o cheamă?
– Doamna educatoare Cochilie.
– Nuuuu. O cheamă ca pe educatoaieie mele.

Constat că nu mă mai doare capul. Deşi grădiniţa e la distanţă de maxim zece minute, noi o parcurgem în vreo jumătate de oră. Ne mai oprim şi la casa cu căţel. E mare, dar încă pui. Blănos şi curios, îşi bagă capul între barele gardului şi apoi se chinuie să-l scoată. Iris râde. Ar vrea să-l atingă dar nu-i dau voie. Căţelul îşi lasă capul într-o parte şi ne latră jucăuş.

– Ia ievedeie, caţeiuie. Ne mai vedem şi aitădată.

Ultima oprire o facem la casa cu ciupercuţă. Iris se caţără pe gard şi îi povesteşte ciupercii mov cu buline albe că ea nu vrea să meargă la grădiniţă, dar uite că mama o duce oricum. Ciuperca o ascultă resemnată şi în dimineaţa asta.

22414621_10155693497039876_1109714541_n
– Ia ievedeie ţupeicuţă. Ne mai vedem şi aitădată.

Ajungem la grădiniţă aproape la ora la care se serveşte micul dejun. O îmbrac cu rochia pe care şi-a ales-o de dimineaţă. Şi-o netezeşte cu palmele, încearcă să facă o piruetă şi se supără imediat:
– Nu e iungă, e pia scuită iochiţa asta. Nu-mi paţe.
Simt cum uşor dar sigur, durerea de cap revine.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Imaginaţie de toamnă

DSC_0055

Imaginează-ţi o zi de toamnă cu ploaie şi vânt. Te uiţi pe fereastra plină cu stropi de apă şi poate cu pamele îmbrăţişezi o cană de ceai sau una de vin fiert. Eşti înăuntru, la căldură, eşti acasă cu ai tăi.

Din cuptor miroase tot a toamnă. Una parfumată. Ai tăiat felii un dovleac zdravăn, l-ai stropit cu puţin ulei şi l-ai pudrat cu niţică sare. L-ai pus într-o tavă antiaderentă sau pe hârtie de copt, apoi l-ai trimis la căldurică, în cuptor. Poate la 180 grade, vreo jumătate de ora.

DSC_0051L-ai scos de-acolo şi te-ai uitat la culoarea aia portocalie, aşa intensă cum numai toamna o poate picta. Ai prins felia între degete şi ai suflat repede, să nu ţi le frigă. Ai muşcat şi imediat ai ştiut că sigur n-o să te poţi opri la felia aia. Imaginează-ţi!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Alo, mama?

DSC_0091

Ţârrrrr. Ţârrrrr.
– Alo?
– No, servus.
– Servus. Ce faci? Gata, ai dus-o pe gâză?
Da. Mai devreme am lăsat-o. Dup-aia am mers cumpăr una alta şi acum merg spre casă.
– A plâns?
– Nu, n-a plâns. Ţopăia cu o fetiţă pe hol când am plecat de-acolo.
– No, ce bine!
Da, exact. Voi ce faceţi?
– Eh, ce facem, ne-am băut cafeaua, mai devreme am şi mâncat.
– Ce-aţi mâncat bun?
– Ce se mănâncă dimineaţa. Brânză, roşii, din-astea.
Mi-e foame şi mie. Dar n-am roşii.
Păi nu ziceai c-ai fost la cumpărături? Ce-ai cumpărat?
– Un dovleac şi lapte.
– Vrei faci plăcintă?
– Nu, cred că îl tai felii şi-l bag la cuptor. Sau poate fac o supă cremă din el.
– No, bun.
– Voi ce planuri aveţi pentru azi?
– Mergem plătim facturi, dup-aia mai vedem noi. Tu trebe lucrezi imediat, aşa-i?
Aşa-i. Ajung acasă şi trec la treabă.
– No, bine atunci. Hai poate mai vorbim mai târziu. Pupă gâza când o iei de la grădi.
– O pup. Pupă-l şi tu pe tata.
– Bine.Pa.
– Servus, mama.

Voiam doar să spun e bine tare suni pe cineva drag, aşa de dimineaţă. Nici măcar nu-i musai spuneţi multe. Doar ştiţi unii despre alţii, sunteţi bine, v-aţi trezit şi sunteţi sănătoşi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

O dimineaţă cu vânt şi tăiţei de casă

DSC_0002

Toată noaptea a vuit vântul. Dimineaţă, se mai potolise, dar tot bătea rece, sub un cer înnorat si cam neprietenos. Iris s-a trezit cu nasul înfundat. Nimic surprinzător, a intrat în colectivitate, cred mucii ăştia o vor însoţi vreme lungă de-acum înainte. Medicamente nu-i dau la primul semn de răceală şi niciodată preventiv. Am grijă însă bea multe lichide şi îi fac supă de pui. Da, ăsta-i medicamentul meu la răceală uşoară. Supă de pui cu tăiţei. Din fericire, bunica de la ţară creşte pui. Iar eu ştiu fac tăiţeii.

Ştiţi cum miroase la noi acum? A toamnă şi a familie. A supă care fierbe la foc domol, în oală. Cu pui de ţară şi legume întregi pe care le-oi tăia bucăţi mari după ce-or fierbe. Lângă mine, zburdă copila şimi vorbeşte cu vocea ei piţigăiată şi acum uşor înfundată.

DSC_0007

Mai devreme am amestecat un ou cu făină, până când în mâini am avut un aluat elastic, pe care l-am întins bine, într-o foaie subţire. Am rulat foaia ca şi cum ar fi fost un trabuc gros, apoi am tăiat tăiţeii nici prea groşi, dar nici prea firavi. Îi ţin întinşi acum pe masă, se zvânte niţel. Apoi, o -i pun uşor în supa aia de care ziceam.

DSC_0008

Poate -i toamna şi la voi, poate s-a lăsat şi la voi cu muci şi vreţi faceţi o supă. Sau poate doar fac o ţâră de poftă de gătit. Acum las, duc mai amestec puţin în oală ca mintenaş e gata supa.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când n-a vrut să meargă la grădiniţă

sept3 (98)

A început deja de la trezire.
– Mama, eu nu viau să meig ia gădiniţă. Sunt obosită, azi nu meig.
Acestea fiind spuse, s-a întors cu fundul la mine, apoi şi-a înfundat nasul în cearceaf.

– Păi trebuie să mergi la grădiniţă. Te-aşteaptă copiii şi doamna educatoare.
Bosumflată, îmi zice:
– N-o să mă joc cu copiii. O să pâng toată ziua.
– Ei, nu cred aşa ceva. Poate c-o să plângi puţin, dar sigur nu toată ziua.
– Ba o să pâng muit. Până mâine o să pâng.

O ţinem tot aşa până ieşim pe uşa. Ea îşi târâie picioarele pe stradă, ţine capul plecat ghiocel şi cu vârful ghetei, loveşte castenele şi nucile de pe drum. Încerc s-o înveselesc , însă fără vreun succes. Aşa că schimb foaia şi încep să mă smiorcăi:
– Mama, eu nu vreau să merg la gradinităăăăă.
Ridică privirea şi se uită la mine curioasă. Eu nu mă las:
– Nu merg azi, sunt obosită şi vreau să stau mai bine acasăăăă.

O văd cum începe să înţeleagă ce fac şi imediat intră şi ea în joc. Cu glas grijuliu, îmi spune:
– Dai tebuie să meigi, te aşteaptă copiii şi doamna educatoaie.
– O să plâng toată ziuaaaa. Până mâine o să plâng dacă mă duci la grădiniţă, insist eu.
Îmi mângâie mâna şi-mi zice.
– Ei, o să pângi puţin dacă o să fii tistă, dup-aia o să te joci. Şi dacă pângi, doamna te ia puţin în baţe.
– Dar n-o să dorm la grădiniţă. Şi nici n-o să mănânc, că nu vreau eu, spun bosumflată.
– Tebuie să doimi, că aitfei nu cheşti. Copiii chesc când doim. Şi nu tebuie să mănânci tot, doai ce-ţi paţe. Dacă nu mănânţi, n-o să ai eneigie să te joci.

Mă mângâie pe mână şi aşteaptă încântată să vadă ce-i zic mai departe. Mie-mi vine s-o iau pe sus şi s-o învârt tare, apoi s-o pup până oboseşte.
– Dar o să fiu tristă că tu n-o să fii cu mine, îmi exprim eu îngrijorarea.
– Ştiu. Dai după ţe doimi, vin după tine şi meigem împeună în paic. Şi mie mi-e doi de tine când eşti ia gădiniţă, abia aştept şi eu să vin să te iau.

Râd, cu ochii umezi, dar râd. Îi spun:
– Eşti o mămică foarte bună. Te pricepi tare bine la treaba asta.
– Şi tu eşti o mămică bună. Ţea mai bună!

P.S. Nu, n-a plâns când am lăsat-o la grădiniţă.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când stai pe marginea prăpastiei

concediu4 (274)

Stăteam în dreapta lui, cu inima cât un purice la vederea prăpastiei care se ivea sub noi. Întotdeauna mi-a fost frică de înălţimi. Mereu am fost sigură că o să cad, că o să mă împiedic prosteşte şi-o să mă rostogolesc la vale, rupându-mi mâinile şi picioarele, poate chiar frângându-mi gâtul. Sau că poate cineva din greşeală o să mă împingă şi eu iar o să cad. Şi-o să mor. Asta e tot ce-mi trece prin cap când mă aflu la înălţime.

Oprisem pe Transfăgărăşan ca să admirăm priveliştea. Eu stăteam în dreapta lui M şi îmi muşcam buzele la gândul că trebuia să cobor din maşină. În acelaşi timp, îmi doream tare să stau acolo pe marginea prăpastiei, să trag aerul ăla tare în piept şi să scot la suprafaţă bucuria că mă aflam acolo. Să dau voie sentimentului de libertate să mă cuprindă. Să închid ochii şi să fiu. Să mă uit în jos la drumul care semăna cu un şarpe ce se târâia printre munţi şi să mă minunez de toată frumuseţea aia care mă înconjura.

Am coborât, iar când am ajuns la marginea prăpastiei, încet, M mi-a înconjurat mijlocul cu braţul. Mi s-a oprit respiraţia pentru câteva secunde, am închis ochii şi i-am deschis din nou abia după ce mi-am repetat de câteva ori în gând că sunt în siguranţă, că n-o să cad.

Îi simţeam palma şi degetele încordate pe şoldul meu, braţul de-a lungul spatelui, iar când m-am uitat la el, i-am văzut chipul. Calm şi relaxat, aşa cum n-a mai fost de luni întregi. Zâmbind, privea în jur cu ochii ăia albaştri pe care i-a moştenit şi Iris. Atât de liniştit, atât de împăcat. Şi-atunci am întors capul să privesc şi eu. Să mă scutur de frică şi să privesc cu adevărat.

Mi-a dat muntele tot ce am tânjit luni de zile. Linişte, aer, verde, stâncă, libertate, mi-a amintit că prea trăiesc pe jumătate, că prea mă pierd în amânări şi detalii. Măreţia a tot ce vedeam în faţa ochilor n-o pot descrie în cuvinte, însă pe marginea prăpastiei, cu inima bătându-mi puternic în piept în timp ce tatăl copilului meu mă susţinea cu un singur braţ, mi-am amintit cât de multe am. Şi cât de rar îmi amintesc să fiu recunoscătoare pentru tot.

Că am părinţi în viaţă, o soră şi nepoate fără de pereche, că bărbatul pe care l-am ales mă iubeşte şi acum după doisprezece ani, că am un copil sănătos şi vesel, un acoperiş deasupra capului şi mâncare să pun pe masă. Că prea des uit de lucrurile mărunte din care viaţa mea mică e alcătuită. Că de multe ori uit să zâmbesc şi prefer să-mi amintesc ce nu am, în loc să mă bucur de tot ce am.

Faţă în faţă cu prăpastia, am înţeles că mai tare decât de înălţime, mi-e teamă să trăiesc. Că mi-e teamă să fiu. Că teama asta e o capcană şi că doar eu am cheia  să mă eliberez din ea. Că poate dacă stau pe marginea prăpastiei nu înseamnă neapărat c-o să mă împiedic prosteşte şi-o să mă rostogolesc la vale, frângându-mi gâtul. Că poate cei care încearcă să se apropie de mine cât sunt acolo pe margine, nu o fac ca să mă împingă.

Mi-a dat muntele tot ce i-am cerut. Mi-a dat cu vârf şi îndesat. Să aduc acasă cu mine şi să schimb ceva. Să caut cheia şi să deschid capcana. Acum o caut, stau în genunchi şi caut, o s-o tot caut până o găsesc. Iar dacă nu reuşesc, o să urc din nou pe munte, o să cobor iar din maşină, şi-o să stau iar faţă-n faţă cu prăpastia, în timp ce braţul lui M o să mă sprijine. Da, asta am să fac.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook