– Mama, te mai doare spatele?
– Puțin.
– Și nu stai bine așa?
Mă foiesc puțin pe canapea demonstrativ:
– Nu prea.
– Aha. Și te-ar ajuta perna mea cu Elsa și Ana?
– Păi, da. Că uite, mi–aș pune-o aici la spate și atunci aș sta mai comod.
– Că e mare burta aia și din cauza asta nu stai comod acum?
– Exact, e mai greu să–mi găsesc o poziție în care să mă simt bine.
– Dar e perna mea.
– Știu.
– Și aș vrea să–mi pun eu capul pe ea.
– Pune-ți-l.
– Dar pe tine te doare spatele.
– Mă cam doare, da. Dar dacă îți e greu să mi-o dai mie și vrei s-o folosești tu, e în regulă, o să găsesc altceva.
– Dar eu nici n-o prea folosesc.
– Păi?
– Ești mama mea și nu vreau să te doară spatele.
– Irisule, dar nu mă doare chiar atât de rău. În plus, să știi că mă durea și când te aveam pe tine în burtă, nu doar acum că-l am pe Zmeu. Și atunci aveam nevoie de pernă.
– Ah, da?
– Păi da.
– Știi ce? Cât timp ești tu însărcinată, perna cu Elsa și Ana o să fie a ta. Ți-o dau ție, n-o să mai fie a mea. Dar numai cât ai bebeluș în burtă. Și o să ți-o pui la spate și n-o să te mai doară deloc. O să stai mai comod, așa-i?

Nu știu dacă există pe lume declarație de dragoste mai mare de la un copil căruia nu-i place să împartă nimic, cu nimeni. Și las conversația asta aici, ca să n-o uit. Acum mă duc să pup copila până o tocesc.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

Burta asta e mult mai grea decât burta de data trecută. Aia de când am purtat-o pe Iris, adică. Fizic e mai grea. E tot bățoasă, semeață și crește doar în față, rotundă, frumoasă cu spume, de-mi vine să stau goală toată ziua în fața oglinzii ca s-o admir într–una, la fel ca acum cinci ani. Însă e mai greu de dus. Într-un fel straniu, parcă e mai plină. Sunt foarte conștientă tot timpul că e locuită, ca să zic așa.

Zmeurică e un bebeluș foarte mobil. Iris mai făcea câte-un poc, câte un boing, pe ici colea, însă flăcăul ăsta de-l port acum, pleacă pe unde are treabă cu tot cu burtă. Lovește, se sucește, dansează, sare pe trambulină, țopăie șotronul, se dă cu rolele, joacă volei, zău că exact așa simt. Mă uit cu uimire la burta asta și o văd cum se mișcă de la stânga la dreapta, apoi invers. Mult și des. Ziua, noaptea, oricând. E drept că mai și doarme câteodată, din fericire. În rest însă, își face simțită prezența cu vârf și îndesat. Atât de tare, încât uneori doare la propriu. Mă împunge de parc-ar vrea să–mi vorbească.

Au rămas mai puțin de unsprezece săptămâni până la naștere. Recunosc că mi se accelerează respirația când mă gândesc la asta. De emoție, de frică, de panică, de bucurie. Dumnezeule mare, îmi spun atunci, o să am un nou născut în casă, pe lângă Iris. O să fiu mamă de doi. Cum o să ne adaptăm cu toții? Cum o să dormim? Eu cu amândoi? În aceeași cameră? Cum va fi pentru Iris? Voi ști să o ajut? Ce voi face dacă cel mic se va îmbolnăvi, luând în considerare că Iris aduce virusuri de la grădiniță?

Și tot gândindu–mă așa, mi se taie picioarele, de trebuie să mă așez, pentru că mă ia cu amețeală. Apoi îmi mângâi burtoiul rotund, Zmeurică îmi vorbește iar, respir adânc și mă liniștesc. Iar burta asta grea, mă ajută să mă calmez. Parcă-mi spune: hai măi, mamă, ce poate fi așa greu? să pupi iar talpite mici și să admiri zâmbete știrbe? să pornim împreună în aventura asta nouă? haide, știi bine că nu-i nici un motiv de panică.

Așa trec zilele mele, cu mângâiat de burtă, cu gânduri și întrebări, cu îmbrățișări de la cea mai frumoasă și bună fetiță din lume. De-acum e despre așteptare și despre pregătire. Despre acceptarea tuturor temerilor ca fiind firești. E despre inspirat adânc și despre expirat profund.

Unspreceze!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay