0

Domnişoara NuŞiNuVreau

h-3

Cred că o să-i schimbăm numele în Domnişoara NuŞiNuVreau. Zău, i s-ar potrivi de minune. Zilele/ săptămânile/ lunile astea ne învârtim în jurul lui “nu”.
Nu vrea să meargă la culcare.
Nu vrea să facă baie.
Nu vrea să mănânce.
Nu vrea în camera asta în care suntem acum.
Nu vrea să iasă afară din casă.
Nu vrea să-şi pună chiloţi sau pantaloni.
Nu vrea rochiţa aia, după ce a plâns un sfert de ceas că fix pe aia o vrea.
Nu vrea linguriţa portocalie, cum îndrăznesc să-mi imaginez că e mai faină decât cea verde?
Nu vrea să-mi dea mâna pe stradă.

Ştiu însă că e o etapă firească şi importantă în dezvoltarea ei. Că acum descoperă , că are propriile opinii, că începe să-şi editeze propria declaraţie de independenţă, că are nevoie să guste din dulceaţa controlului. Aşa cum recomandă experţii, încerc să îi ofer opţiuni atunci când refuză vehement ceva. Dacă de exemplu, nu vrea să meargă la culcare şi încerc să evit un tantrum, atunci n-o să insist pe ce mi-ar plăcea mie,ci o să o întreb mai degrabă dacă ar vrea să se odihnească puţin cu Albă că Zăpadă sau cu Elsa? De cele mai multe ori tehnica asta îi distrage atenţia de la refuz, oferindu-i puterea de a alege, ia una dintre păpuşi şi urcă în pătuţ.

Tot în acelaşi scop o anunţ întotdeauna ce urmează să facem. Dacă suntem în parc, îi spun că în cinci minute vom pleca, reamintindu-i apoi că mai sunt două minute şi într-un final că a sosit vremea să mergem acasă. Ajută, e drept că nu întotdeauna, însă de cele mai multe ori funcţionează.
Sunt însă şi situaţii când nimic nu merge. Astea sunt momentele în care eu încă învăţ că de fapt nu trebuie făcut totul ca la carte, că e mereu loc de improvizaţie, că nu-i nici o tragedie dacă mai facem şi cum vrea copila.

Am observat (nu neapărat cu surprindere) chiar şi la mine, că de multe ori complic singură lucrurile fără să fie de fapt nevoie. De exemplu Iris nu voia să poarte chiloţi sau pantaloni.
Eu insistam să mă lase s-o îmbrac, spunându-i că altfel răceşte, deşi ştiam foarte bine că nu e aşa. Abia după ce ea a început să plângă mi-am lăsat propriul orgoliu deoparte şi am recunoscut că insistam să se îmbrace doar că să “câştig”, ca să facă de fapt aşa cum voiam eu. Să-i arăt cumva că eu dictez, eu sunt şefa în relaţia asta. Sună destul de nasol, aşa-i? Mă gândesc că vi s-o fi întâmplat şi vouă.

Cred că am simţit aşa pentru că eu am perceput refuzul ei ca pe o sfidare directă. Cum să mă sfideze pe mine copila de doi ani? Eu sunt adultul, trebuie să mă asculte pentru că ştiu mai bine, iar dacă cedez de data asta atunci o să mi se urce în cap şi lucrurile o să scape de sub control. Astea mi-au trecut prin minte atunci.
Pentru că e al naibii de frustrant să auzi doar “nu”. Ar fi mult mai uşor dacă ar fi copiii ăştia ceva mai cerebrali, însă adevărul e că nu sunt. Însă eu adultul, eu părintele, eu trebuie să fiu cerebral.

Am priceput totuşi că nu-i nici o tragedie dacă am un copil ce aleargă de dimineaţă până seara în fundul gol prin sufragerie sau dacă n-a mai făcut baie de trei zile. Ce-o să se întâmple dacă îi permit lucrurile astea? Absolut nimic. O să stea murdar trei zile şi poate o să-i îngheţe puţin bulanele.
Autoritatea mea de părinte (whatever that means) nu va fi ştirbită, cred că de fapt asta e teama care ne face să reacţionăm vehement când copiii refuză să facă ce le cerem .

Cred că e important pentru dezvoltarea copilului să aibă voie să spună şi nu, oricât de neplăcut e pentru noi părinţii. Desigur că excepţie fac situaţiile în care refuzul copilului pune pe sine sau pe altcineva în pericol. In rest, liber la alergat in fundul gol! 🙂

Dar haida, ajunge pentru azi. Domnişoara NuSiNuVreau va salută. Sau Nu, Nu, Nu vrea să va salute! 🙂

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

0

Pentru tata

h-104
Îmi
amintesc era iarnă, iar eu, înfofolită bine, cu ghiozdanul pătrat şi greu în spate, îndreptam spre şcoală. Eram mică şi slăbuţă pentru vârsta mea, cea mai mică din clasă chiar. Clasa întâi.

Pentru acolo era un derdeluş lung, cu gheaţă lucioasă care tenta teribil, am decis merg pe altă stradă decât cea obişnuită. N-am apucat intru bine pe străduţă m-am trezit înconjurată de trei băieţi mai mari. Mi-au tras ghiozdanul din spate şi mi l-au aruncat în zăpadă. Apoi râzând, au început împingă de la unul la altul. Nu-mi amintesc ce spuneau, nici măcar dacă vorbeau în timp ce unul din ei încerca îmi pună piedică şi dărâme la pământ.
Nu-mi amintesc nici măcar dacă am încercat apăr sau nu.

Îmi amintesc doar ţiuitul prelung pe care îl auzeam în urechi. Ştiam cumva nu-mi vor face nimic, nu erau cu mult mai mari decât mine, voiau doar trântească în zăpadă, mi îngroape ghiozdanul şi se distreze nu reuşeam mai ridic.

Am făcut cale întoarsă şi m-am întors acasă. Tata, tu miai deschis uşa. Nu ştiu de ce erai acasă la ora aia, de obicei lucrai dimineaţă. Ştiu însă plângeam cu suspine şi sughiţuri încercând ţi povestesc ce se întâmplase. Eram speriată şi plănuiam nu mai merg niciodată la şcoală, nu mai ies niciodată din casă.

Ai aşteptat liniştesc şi miai propus mergem împreună la şcoală, pe strada unde băieţii speriaseră. M-ai luat de mână, miai vorbit cald şi calm, apoi teai oprit cu mine puţin în capătul străzii când miai simţit ezitarea.
Fără te grăbeşti şi fără grăbeşti.

Ai vorbit cu mine până am ajuns la şcoală şi odată ajunşi acolo, mi fi dorit te ţin de mână mai departe, toată ziua. Dar tu m-ai îndemnat intru, asigurându voi fi în regulă, nimic rău nu se va mai întâmpla.

Acum trec rar pe stradă cu pricina, însă îmi amintesc des de întâmplarea asta. Şi niciodată nu simt frica de atunci când împingeau băieţii în zăpadă. Închid ochii însă şi simt cum mâna ta se închide în jurul mâinii mele mici, cum toată frica se risipeşte şi cum eu sunt iar în siguranţă.
La mulţi ani, tata!

Dosar de Mama e si pe Facebook

6

Când nu eşti vitezomanul Gică

dsc_0191

Faptul că la treizecişicinci de ani (oh,da) nu am permis de conducere, e o ditamai durerea în fund. Nu mi-am imaginat vreodată că până la vârsta asta respectabilă n-o să conduc.
După ce ne-am mutat împreună, M obişnuia să mă ducă într-un camping abandonat, unde exersam condusul fără să pun pe cineva în pericol. Conduceam Tico-ul lui verde, porneam cu poticneli de pe loc, în timp ce el îmi tot zicea “uşor, ridică piciorul uşoooor de pe ambreaj”, opream motorul şi râdeam amândoi în hohote. Conduceam pe aleile goale ale campingului şi-l întrebam în glumă “care-i frâna, că nu mai ştiu?” când mă apropiam de vreun zid.

Apoi câţiva ani m-au legănat valurile pe vase de croaziere şi n-am mai avut nevoie să conduc. Iar când am revenit pe uscat, n-am mai avut timp, locul de muncă mă ţinea destul de ocupată. Însă niciodată n-am simţit mai pregnant decât acum, cât de neplăcut e să nu ai permis de conducere.

În primul rând pentru că lipsa lui mă izolează. E fain orăşelul nostru, însă îmi doresc uneori să văd alte străzi, alte clădiri şi alţi oameni. Să pot merge la cumpărături fix atunci când îmi trebuie ceva, să nu depind de M pentru cele mai mici deplasări.
Iris creşte, anul viitor va merge la grădiniţă, apoi la şcoală şi socotesc că la un moment dat o să vrea să practice vreun sport sau să meargă la vreun spectacol, muzeu, delfinariu, bazin, etc, iar mamă-sa n-o s-o poate duce. Aşadar carnetul va fi o necesitate.

Şi aşa ajungem la ce mă roade pe mine. Acum că sunt mama, gândul că ar trebui să conduc o maşină în care s-ar afla copila mea, mă paralizează de frică. Nu frică din-aia drăguţă de domnişoare, nu. Frică din-aia care-mi apasă pieptul şi nu-mi dă voie să respir. Închid ochii şi văd cu ochii minţii doar accidente şi fiare contorsionate, aud voci de copii care urlă sfâşietor, simt neputinţă şi disperare.

Ştiu teoria, ştiu că simt aşa pentru că acum sunt mamă şi că ursoaica din mine încercă s-o protejeze pe Iris cât poate de mult, că mi-am făcut din asta scopul vieţii mele acum şi nimic mai mult. N-am fost nicodată implicată în vreun accident de maşină şi niciodată până acum n-am avut frici legate de condus. Totuşi, doar gândul la asta mă trimite direct într-un blocaj, care mă surprinde chiar şi pe mine.

M mă încurajează însă eu tot amân momentul în care să încep şcoala. Ba că nu e timp, ba că n-are cine rămâne cu Iris, ba stai să vină primăvara, şi tot aşa, mă împiedic în propriile-mi scuze, de teamă să încerc măcar.

Mai e vreuna printre voi cu teama asta? Dacă da, cum aţi depăşit-o?
“Dosar de Mama” e si pe Facebook

1

Când copila m-a lovit

d-4

Ne jucam de ceva vreme împreună, aşezate pe covor, când mi-a sunat telefonul. Am rămas acolo lângă Iris în timp ce vorbeam cu persoana care sunase. Mai degrabă încercam am o convorbire e corect spun de fapt, sunt sigură ştiţi la ce refer. Imediat ce m-a văzut cu telefonul la ureche, Iris a început ridice tonul, se caţere cu picioarele pe mine, apoi ţipe încercând mi acopere vocea cu a ei.

Iris te rog ai puţină răbdare, termin imediat.
– Nu vei mama vobeşte a teiefon.

Am luat-o în braţe însă s-a zbătut până am aşezat-o iar pe covor, ca apoi plângă vrea iar sus la mine. Multă gălăgie, în încercarea de a convinge renunţ la apelul telefonic. Îmi era imposibil înţeleg ce îmi spune persoana cu care vorbeam, aşa m-am aşezat în genunchi , la nivelul lui Iris, încercând o liniştesc din poziţia asta. Şi atunci s-a întâmplat.

Rapid, cu intenţie şi precizie, m-a lovit cu palma peste cap. S-a întâmplat atât de repede şi a lovit atât de tare încât pentru o clipă uimirea m-a lăsat nemişcată. Iris părea la fel de surprinsă de ce se întâmplase şi se uita fix în ochii mei aşteptând vadă ce urmează.
Nu mai lovise niciodată aşa. Nu cu intenţie.

Am întrerupt convorbirea telefonică şi pentru o clipă am rămas aşa, neştiind ce fac. durea. Nu acolo unde lovise, durea sufletul se întâmplase şi asta. lovise intenţionat. Ştiam trebuie reacţionez imediat într-un fel, pentru mutricica lui Iris începea se schimonosească spre plâns.

M-am pus în locul ei, în locul unei copile de doi ani şi patru luni şi am încercat văd lucrurile prin ochii ei. Uite cum acum se joacă cu mama şi o are numai pentru ea, mama nu lucrează, nu găteşte, nu face curăţenie, nu pune haine la spălat, doar se joacă cu ea pe covor. E aşa de bine se joace cu mama, se simte iubită, importantă şi ar face doar asta toată ziua. Nimic nu e mai bine decât asta, nici joaca cu păpuşa de la Moş Crăciun, nici cu trenuleţul lui Mickey şi Minnie, nici alergatul prin parc, nimic nu egalează timpul petrecut cu mama.

Şi-apoi iată sună telefonul şi magia se destramă, mama nu mai e atentă la ea, nu o ascultă când ţipă şi pare chiar supărată pe ea. De ce nu înţelege oare mama acum fetiţa o vrea doar pentru ea? Nu vrea s-o împartă cu nimeni când se joacă împreună. De ce nu se opreşte din vorbit? De ce îi spune întruna aibă răbdare? Ce e aia răbdare? În corpul ei mic se adună un vârtej de emoţii pe care copila nu le înţelege şi care trebuiesc eliberate. Mâna mică se ridica rapid şi poc, o loveşte pe mama.

Am respirat adânc si mi-am pus braţele în jurul ei, iar ea a început imediat plângă. A plâns încet o vreme, până toate emoţiile puternice s-au risipit. Abia când s-a liniştit i-am explicat nu e în regulă lovească pe mine sau pe altcineva atunci când e supărată. I-am zis îmi pare rău am întrerupt timpul nostru special împreună ca vorbesc la telefon, înţeleg de ce s-a supărat când am făcut asta. Şi apoi am repetat nu lovim atunci când suntem furioşi. poate ţipa sau plânge cât are nevoie, nu şi lovi însă.
Apoi a ieşit soarele şi copila s-a înseninat imediat ce a lăsat toată frustrarea să iasă.

Recunosc că nu-i uşor cu un toddler, uneori simt cum calc de-a dreptul pe teren minat, însă încerc privesc lucrurile şi din punctul ei de vedere. Şi nici măcar asta nu-mi iese întotdeauna. Dar încerc şi azi, şi mâine şi în fiecare zi. Şi iert când nu reuşesc, căci sunt o mama bună pentru ea, un om cu limite şi emoţii proprii.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

2

Revelion de mamă

b-89

S-a dus la culcare veselă, însă a adormit greu. În cazul ei baia nu aduce relaxarea sau moleşeala care pregăteşte de somn, ci îi pune motoraşele în funcţiune la capacitate maximă.
După ce s-a ridicat de câteva ori în fund, ba -i pup palma dreapta, ba pe aia stânga, ba nasul, ba fruntea, ba mi comunice azi când se juca în curte a văzut-o pe vecina şi era tare frumoasă, a adormit.

Am coborât la M cu gândul îmi torn şi eu nişte rom aromat în pahar, apoi mi întind picioarele pe canapea şi zac relaxată în aşteptarea noului an. N-am făcut nici una din chestiile astea, pentru Iris a început plângă şi am fugit la ea. Nu era deloc un plâns pe care -l pot linişti cu mângâiat pe spate aşa am ridicat-o în braţe, iar ea s-a ghemuit acolo şi a plâns până a adormit.

Am încercat fără succes o transfer în pătuţ de câteva ori, apoi m-am resemnat şi am rămas cu ea în braţe. Cu opt minute înainte de miezul nopţii am coborât mi pup bărbatul şi cu câteva minute înainte de ora unu urcam iarăşi grăbită la Iris care plângea din nou. După fornăitul nasului am înţeles repede anul nou venise cu răceală şi ăsta era motivul pentru care copilul meu nu reuşea doarmă.

Restul nopţii ne-a adus plânsete, nas înfundat şi ca o ajut respire mai bine, am aţipit pe bucăţele în fund, cu ea în braţe. Spre dimineaţă a tuşit, s-a înecat cu muci şi a vomitat. În părul meu, pe pernă, pe aşternut, pe pătuţ, sub pătuţ. Bineînţeles plângea şi n-am putut s-o las din braţe cât curăţ, aşa am rămas acolo în miros de vomă până dimineaţă.

Acum e mai bine, a mâncat puţin şi nivelul de energie îi e la fel de ridicat ca de obicei. E uşor palidă şi are ochii sticloşi, fără aibă febră însă. Desigur somnul de prânz n-a mai avut loc tot din motive de nas înfundat.

E drept n-am petrecut revelionul ăsta, dar pot lăuda am stat trează toată noaptea, fix ca la douăzeci de ani.
Voi cum aţi petrecut?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

0

Când copilul tău nu e cuminte

dsc_0336

Nu-s persoana care se certe cu tanti ce a tăiat rândul şi s-a băgat în faţă la poştă de exemplu. O gândesc poate se grăbea mai tare decât mine, probabil avea o tonă de probleme şi nici măcar nu şi-a dat seama când a ignorant restul persoanelor care îşi aşteptau cuminţi rândul.

Găsesc absolut incomode situaţiile în care oameni în toată firea se ceartă în plină stradă, strigă unii la alţii, îşi fac morală, se huiduiesc, etc.
Însă zilele trecute am reuşit surprind singură, nu neapărat într-un mod plăcut. Am intrat cu Iris în librăria din oraş care ţine loc şi de magazin cu jucării. Pe Iris am parcat-o înăuntru, lângă fereastră, în tricicletă, m-am gândit îmi va fi mai uşor caut repede ce voiam cumpăr.

M-am întors cu spatele o clipă. Imediat aud:
– Hei , auziţi. Doamna, copilu’, hei, vedeţi copilu’.
Nefiind sigură eu sunt doamna la care femeia făcea referire, dar ştiind sunt cu copilul după mine, m-am întors. Femeia cu pricina ţinea arătătorul întins către Iris, încercând astfel sublinieze ceva. Întreb:
– Ce s-a întâmplat?
Păi vedeţi pe jos jucăriile alea, le strică, nu aţi observat ce face copilul? Între timp se uită sugestiv când la mine, când la vânzătoare, când la Iris.
uit şi eu la vânzătoare pentru nu înţeleg. uit la fiicămea şi o văd cu un excavator în mâna. Da, era excavatorul de pe raftul magazinului, însă tot nu înţelegeam. Aşa spun:
– Nu înţeleg.
Păi le pe jos, nu vedeţi a luat jucăria aia de acolo? O s-o strice, aveţi grijă.

uit în continuare la Iris, însă tot fără înţeleg ce face rău.
Femeia încă vorbeşte despre cum nu e civilizat pună copilul mâna, dar eu nu mai aud exact ce zice. În magazin s-a făcut linişte, toată lumea se uită la mine iar eu simt de-a dreptul incomod. Primul impuls care încearcă e merg -i iau copilei jucăria din mâna şi s-o pun la loc, cu riscul de a-i stârni plânsete înainte eu apuc mi termin cumpărăturile.

Apoi brusc enervez. Fix aşa cum fac oamenii ăia care se ceartă unii cu alţii în stradă. Şi vociferez:
Doamnă, e doar un copil, iar ăsta e până la urmă un magazin cu jucării. Iar jucăria din mâna ei e intactă, nu a căzut pe jos şi nici nu s-a stricat. E un copil curios care stă liniştit cu jucăria în mâna până când eu fac cumpărăturile. Cred e rezonabil pună mâna.
– Dar alea sunt pe raft spre vânzare.
– Iar ea e doar un copil, nu înţeleg de ce purtăm discuţia asta.
– Eu doar v-am atenţionat nu stă cuminte.
Va mulţumesc, însă credeţi ar fi fost mai cuminte dacă îi puneam lesă şi o legăm de clanţa magazinului afară?
– Nu înţeleg de ce v-aţi supărat aşa.
– Pentru percepţia generală pare a fi un copil n-are voie pună mâna pe nimic, nicăieri. Nici măcar pe o jucărie, într-un magazin de jucării. Iar dacă o face, înseamnă nu e cuminte. Pentru oriunde te duci cu un copil, cineva e deranjat. Ba de faptul ţipă, ba plânge, ba pune mâna unde n-ar trebui. Pentru adulţii nu-şi iau o clipă gândească înainte vorbească. De asta m-am supărat.

Tot linişte era în magazin însă nu se mai uita nimeni la mine. În afară de Iris. Şi atunci mi s-a făcut ruşine şi în gând i-am mulţumit n-a început plângă când m-a văzut aşa. Am plătit, am salutat, am pus excavatorul la locul lui şi am plecat.

Apoi m-am tot gândit la cum reacţionasem şi tot ruşine mi-a fost. Mi-am descărcat frustrările pe biata femeie care poate nu avea nici o intenţie nepotrivită.
Însă zău sunt sătulă de atitudinea asta vizavi de copii. Ţelul nostru suprem pare a fi ca ei stea cuminţi. nu deranjeze adulţii în nici un fel. Iar asta nu-mi place. Nu-mi place deloc.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

0

Când am decis să dorm la prânz

dsc_0258

Eram hotărâtă, voiam dorm la prânz. Urma s-o pun pe Iris în pătuţ, întind şi eu în patul alăturat, ne luăm de mână şi alunecăm împreună în lumea viselor. Nu era nevoie gătesc, încă aveam sarmale în frigider şi ceva pregătit pentru Iris, nu era necesar nici lucrez aşa cum fac de obicei atunci când ea doarme. Aşa planul era clar, în sfârşit puteam dorm şi eu la prânz.

În timp ce ea adormea, mi-am amintit eu n-am mâncat şi gândul la sarmale aburinde, decorate cu un strat generos de smântână m-a ridicat din pat şi m-a trimis la frigider.
M-am gândit putea uit la “Paddington” puţin, dar numai puţin în timp ce mănânc, aşa am pornit televizorul şi mi-am hăpăit cu poftă sarmalele. Nu am ocazia prea des văd un film, pot numără pe degetele de la o mână câte am văzut de la cap la coadă, de când am devenit mama. Aşa savuram din plin povestea ursului peruvian care merge curajos la Londra în căutarea unui cămin.

Pe la jumătatea filmului, mi-am dat seama terminasem de mult sarmalele şi am decis dacă totuşi mai voiam dorm, trebuia musai urc la Iris atunci. M-am oprit la baie spăl pe dinţi. Am văzut pe raft crema de faţă şi mi-am pus un strat generos care compenseze şi pentru ultimele zile în care uitasem mi hidratez pielea. Mi-am periat şi părul dacă tot eram acolo, apoi m-am uitat cu regret vreun sfert de ceas la liniuţele fine din jurul ochilor şi la cele patru fire albe care apăruseră peste noapte. Nu înţeleg cum apar ele,se albesc aşa deodată?

Am adunat jucăriile de baie pe care Iris le împrăştiase şi le-am aranjat pe marginea căzii. Precaută din fire, am verificat mailul asigur totuşi nu primisem nimic legat de muncă. Desigur am deschis numai un pic şi facebook dacă tot eram acolo. Când m-am uitat la ceas am realizat cu surprindere Iris dormea deja de o oră şi jumătate.
Am oprit laptopul rapid şi am urcat în dormitor.

Am închis uşa inceeeet de tot, şi am evitat calc pe bucata de parchet care scârţâie. Abia când m-am întins mi-am amintit cât de tare îmi doream dorm, vai cât de bine era stau aşa, în linişte, mi simt corpul relaxânduse.
Din pătuţ s-au auzit foieli şi un căscat lung.
Mama, fac pişu!

Am jurat nu mai fac sarmale niciodată!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook