Fata asta a noastră e un copil norocos. De fapt, norocoşi suntem cu toţii. Pentru că încă ne mai putem bucura de părinţi, iar Iris de bunicii ei. De toţi patru. Patru oameni care au crescut copii la rândul lor. În alte timpuri, condiţii şi cu alte resurse.

Cu creşe la care copiii erau duşi încă de mititei, sau mătuşi şi bunici care vedeau de copii cât părinţii erau pe la serviciile lor. Cu trei schimburi în fabrici comuniste şi ierni grele pe şantiere, cu şube care miroseau a fum, dar erau numai bune la încălzit spinările. Cu luni de zile petrecute pe mare, departe de copii şi soaţă. Cu o mamă rămasă acasă, împărţindu-se între muncă la câmp şi crescutul copiiilor de una singură, în timp ce barbatul câştiga pentru gurile celor mici. Cu pielea mâinilor arsă de frecatul hainelor şi cu bătături de la ţinutul sapei în palme.

Pe toţi îi ai, tu Irisule. Şi toţi te iubesc ca pe ochii din cap. Şi bunica cu batic pe cap, şi cealaltă cu ochelari. Şi bunicul mustăcios, şi cel cu ochii mereu umezi. Eşti binecuvântată cu cea mai mare bogăţie. Bunicii, părinţii părinţilor tăi!

Acum nu mai cresc copii şi nici nepoţi, acum e timpul să se odihnească şi să privească cu drag la ce-au ridicat cu mâinile lor. Toţi sunt departe, dar te-aşteaptă mereu să mergi să-i vezi. Să le alergi prin apartamentul mic sau prin grădina mare. Ai bunici buni, copilă. Sunt recunoscătoare pentru toţi. Şi pentru cei care-s părinţii mei, dar şi pentru cei care nu-s. Sunt recunoscătoare că toţi te iubesc cu dragoste aşa duioasă.

Iar vouă, cei care mă mai citiţi uneori, vă zic aşa: duceţi copiii la bunici! Mergeţi cu ei şi la bunicii care vouă nu vi-s părinţi. Un copil e un dar incredibil pentru cei ce au intrat în cea de-a treia vârstă. Duceţi copiii cât puteţi de des. Pentru că iubirea care vine de la bunici e ca niciuna alta. Nu poate fi exprimată în cuvinte, trebuie doar să vă uitaţi bine în ochii lor, o s-o vedeţi acolo, în ochii aceia umezi şi încadraţi de riduri adânci.

Copiii nu se pot duce singuri la bunici, şi de multe ori nici ei nu pot veni singuri la nepoţi. Uneori e drumul prea lung, sau ei prea bătrâni, poate chiar bolnavi. Aşa că rămâne datoria voastră să duceţi copiii la ei. Bunicii sunt o binecuvântare sfântă. Spuneţi asta copiilor. Arătaţi-le ce bogaţie au.

Căci da Irisule, la rândul tău şi tu eşti un copil bogat. De patru ori bogat!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Am trecut azi cu Iris pe lângă patiseria din care cumpăram uneori pâine în formă de margaretă şi sărăţele cu brânză. Au închis-o peste noapte, acum în locul tejghelelor cu plăcintă de dovleac şi brânză, pricomigdale şi fursecuri, pe fereastră se văd coloane înalte de rafturi. Oare ce-o să deschidă acolo noul chiriaş? Asta mă întrebăm când am auzit piuiturile.

Nişte ţipete sonore, uşor disperate chiar. Glasuri mici care chemau pe cineva. M-am oprit să ascult, însă Iris turuia într-una şi nu reuşeam să le mai aud. Am făcut stânga împrejur şi ne-am întors. Ţipau de zor, acolo sus. Trei la număr. Am întins degetul spre ei şi i-am arătat lui Iris.

– Mama, ţe e acoio?
– E un cuib de rândunele. Sunt nişte păsări. Ăia de-acolo sunt pui.
– De ţe pâng?
– O cheamă pe mama lor. Cred că le e foame.

Se uită fascinată la cuibul mic, cu ochii mari şi fără să mai scoată vreun sunet (lucru mare, parol). Sfrrr, se aude rândunica deasupra capetelor noastre. Ţipetele încetează doar pentru o clipă, apoi sfrrrr, rândunica zboară în direcţia opusă, lăsând cuibul pradă unui vacarm de nedescris. Iris tresare şi mă strânge tare de mână.

– Mama, mama! exclamă ea înfricoşată
– Te-ai speriat, Irisule?
– Da.
– Era rândunica mamă. Venise să hrănească puii.
– Daaaa?
– Da. Şi dacă stăm aici cuminţi, sunt sigură c-o să mai vină.

Sfrrrr, se aude iar rândunica, parcă întărind promisiunea mea către Iris, cu zborul ei.
– Mama, a venit iândunica.
– O văd. Uite, acum hrăneşte alt puişor, vezi?
– Daaaa.

E încântată peste măsură, iar eu fericită că are ocazia să vadă asemenea spectacol. Rândunica îşi vede neobosită de zborul ei după insecte şi nu ne bagă deloc în seamă. Hrăneşte neobosită, pui după pui. Îi hrăneşte pe fiecare, pe rând. De la stânga la dreapta. Unu, doi, trei pui. Trei guri de hrănit, o singură mamă care să zboare neobosită după gâze. Nu se lasă distrasă nici de zgomotul străzii, nici de oamenii care se plimbă leneşi în seara asta caldă de vară, nici de adierea vântului sau de oboseală. Are trei guri de hrănit, ştie că asta are de făcut, aşa că asta face.

Am stat acolo, ţinându-ne de mână, eu cu fiică-mea, singura mea gură de hrănit, privind spectacolul ăsta minute în şir. Sfrrrr, sfrrrr. I-am observat zborul şi am admirat-o pe rândunică, aşa cum numai o mamă admiră o alta. Şi ce dacă una era om, iar cealaltă pasăre?

Later edit: Am fost să le fotografiez şi am descoperit că sunt cinci pui, nu trei, aşa cum crezusem iniţial.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Încă suntem în vacanță la bunici şi s-a nimerit ca în weekendul ăsta să aibă loc zilele oraşului. Da, alea pe care omul din provincie le aşteaptă cu nerăbdare, prilej de ieşit în fiecare seară până la ore nepermise altădată. Cu concerte şi tarabe pline de nimicuri, tiribombe, nori din vată de zahăr şi aer mirosind a grătare sau popcorn. Aseară am vrut să vedem o trupă rock formată din cinci copii de 12 şi 13 ani. Wings of Hope le zice lor şi sunt de-a dreptul fabuloşi, dați o căutare dacă v-am gâdilat curiozitatea.

Însă înainte, ne-am dus la tiribombe,  pentru Iris fiind prima dată. S-a plimbat în trenuleț şi s-a dat în toate chestiile alea de învârtit copii de vârsta ei, apoi, prinsă în chingi, a sărit pe saltea (spre statul repetat de inimă al mă-sii).

Şi în timp ce se plimba roată cu trenulețul-omidă, iar noi o aşteptam să ajungă iar în dreptul nostru ca să-i facem cu mâna, m-am uitat în jur.

Părinți, bunici, mătuşi şi frați mai mari, toți stăteau cu gura pâna la urechi, urmărindu-şi copilul cu privirea. Toți pândeau zâmbetul şi bucuria celui mic, fluturau mâinile către el şi se bucurau în general, de parcă pe ei îi plimba în bucle omida călătoare şi nu pe cel mic.

În toată atmosfera aia plină de luminiţe şi zgomote ţipătoare, de baloane colorate, Mickey Mouse şi maşinuţe, am avut un moment în care am simţit bucuria fiecărui copil şi fiecărui părinte în parte. Pentru că numai un copil care se plimbă prima dată în viaţă cu un trenuleţ pe măsura lui, ştie să se bucure în felul ăla. Iris stătea cu capul lăsat pe spate, bucurându-se de curentul care-i răcorea faţă.

Ne-a făcut de vreo două ori cu mâna când a trecut pe lângă noi, apoi a continuat călătoria aproape fără să ne mai caute cu privirea. Nici nu era nevoie, ştia că suntem acolo s-o veghem, ştia că poate doar să se bucure, să lase vântul ăla răcoros să-i fluture cârlionţii pe lângă chip.

Adulţii nu mai ştiu să se bucure în felul ăsta, adulţii au pierdut trenuleţul-omidă sau poate n-au mai ştiut din ce staţie să-l ia. Aş vrea ca domnul de la care am cumpărat biletul de cinci lei, să oprească trenul, să mă lase şi pe mine să urc, să stau şi eu lângă toţi copiii, cu capul pe spate şi ochii închişi. Să călătoresc liniştită ştiind că acolo, cineva stă şi mă veghează, să nu-mi fie frică şi să zâmbesc tot drumul.

Să fac din când în când cu mâna persoanei care mă iubeşte necondiţionat şi care se bucură de bucuria mea. Să-mi doresc să nu se mai termine niciodată. Dar eu nu sunt copil, şi domnul de la bilete nu mă lasă să urc în tren. Şi nici dacă aş urca nu m-ar veghea nimeni.
Aşa că o să stau aici pe margine şi-o să-i fac copilei cu mâna, şi în turele când se uită la mine dar şi cele în care încă are capul dat pe spate şi merge cu vântul în faţă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Pe măsură ce ne apropiem de toneta cu îngheţată, Iris face paşi mai deşi şi mai repezi. I-am promis că după ce facem cumpărăturile, ne oprim să mâncăm îngheţată împreună. Adolescenta din spatele tonetei are păr lung şi ochelari cu rame groase. Iris se uită la ea şi bate din gene. Fata îi zâmbeşte.

– Mama, viau îngheţată ioz.
– Aia roz e cu căpşuni, Irisule. Data trecută ţi–ai luat cu căpşuni şi ai mâncat mai mult din a mea decât din a ta.
– Viau ioz.
– Bine, eu o să–mi iau portocalie.
– Cu ţe e poitocaiie?
– E cu mango.
– Eu nu viau poitocaiie. Viau ioz.

Adolescenta se distrează privindu-ne şi aşteaptă răbdătoare să ne decidem. E frumuşică. Îmi imaginez că e Zâna Îngheţatei, care stă aici pe strada pietonală, unde, cu îngheţata ei colorată, răcoreşte la ceas de seară plimbarea celor care au ieşit din case. Cu îngheţatele în mâna, ne aşezăm pe bordura unui magazin. Ne sprijinim spatele de vitrina în care, manechinele de plastic poartă rochii frumoase, brodate cu motive tradiţionale secuieşti.

Iris strânge bine cornetul în mâna dreaptă şi priveşte cu încântare la globul cel roz şi dulce. Zambetul îi sapă gropiţe în obraji. Linge, iar îngheţata lasă urme lipicioase pe nasul ei mic. Mormăie de plăcere. Îmi vine s-o pup, dar n-o deranjez. Simt însă, cum mi se umezesc ochii şi clipesc repede.

– Mama, a ta e bună? mă întreabă ea, sugerându–mi indirect că ar cam mânca şi din îngheţata mea.
– E bună, da. A ta cum e?
– Mmmm, e taie bună îngheţata ioz. Viau şi poitocaiie.
Îi întind cornetul, iar ea muşcă din desertul rece. Răcoarea îngheţatei muşcate o face să se scuture puţin. Se uită cu interes deosebit la îngheţata mea. Apoi aruncă priviri şi către a ei. Nu se poate hotărî care e mai bună. Linge puţin din cea roz, cu ochii la cea portocalie.

O întreb:
– Mai vrei de la mine?
– Da, vine rapid răspunsul.
Îi întind cornetul ca să lingă, însă ea mi-l ia din mâna. Cu câte o îngheţată în fiecare mână, râde în gura mare, şi eu mă gândesc a nu ştiu câtă oară cum iar m-a învăţat copila asta că e nevoie de foarte puţin că să fii fericit.

– Dacă vrei, putem să facem schimb.
– Nu viau.
– Atunci trebuie să–mi dai înapoi îngheţata mea.
– E bună îngheţata ta.
– Dacă–ţi place atât de tare, poţi să–ţi iei şi tu la fel data viitoare. Acum însă trebuie să–mi înapoiezi cornetul meu.

Nu mi l-ar da înapoi, însă ştie că n-o s-o las să mănânce amândouă îngheţatele. Aşa că socoteşte rapid ce să facă şi linge pe rând din amândouă, cât de repede poate, înainte să i-o iau din mâna pe cea portocalie. Bărbia, gura şi nasul îi sunt parcă pictate şi miros a căpşuni şi mango.

Stăm sprijinite de vitrina cu rochii frumoase şi mâncăm îngheţată. Eu şi copila mea. E seară. Familii cu copii se plimbă prin faţa ochilor noştri. Copiii se aleargă, ţipă, se plimbă cu biciclete şi trotinete. Îndrăgostiţii se pupă fără ruşine, în drumul mare. De la terasa de alături simt miros de cafea proaspăt măcinată şi aud murmur de conversaţii. Îmi trag corpul mai aproape de Iris, până când piciorul meu îl atinge pe al ei.

Pe partea cealaltă a străzii, o fetiţă trage un căţel în lesă. E încă pui, e lăţos şi nu vrea nicicum să înainteze. Se propteşte pe labele din faţă si trage capul în spate. Fetiţa e nedumerită. Încearcă să-l tragă, dar căţelul priveşte în spate şi scheaună. Iris linge din îngheţată şi se uită la cei doi.

Fetiţă priveşte jenată în jur, însă în afară de mine şi Iris, nimeni nu vede scena cu căţelul. Îi întâlnesc privirea şi îi zâmbesc. Ea întoarce capul. Căţelul încă refuză să înainteze. Fetiţa se aşează în genunchi, se apleacă spre lăţos, şi–şi pune braţele în jurul lui. Îl îmbrăţişează şi îi şopteşte ceva în urechea bleagă, apoi îl pupă direct pe bot. Mă gândesc că e cea mai adorabilă scenă pe care am văzut-o în ultima vreme.

Iris îşi termină îngheţata , eu scot un şerveţel şi şterg urmele colorate de pe faţa ei. Îmi spune:
– A fost bună îngheţata ta.
– A mea?
– Da.
– Dar a ta n-a fost la fel de bună?
– Nu.
– Ah, păi atunci data viitoate îţi iei şi tu de mango.
– Nu, îmi iau tot ioz.
– Păi nu ziceai că a mea a fost mai bună?
– Îmi iau ioz şi o mănânc şi pe a ta.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook