Am primit multe, e drept. Unele solicitate, altele au venit cătreminefărăsă le fi cerut cuiva. De la cum să evit vergeturile, până la unde sănascșidacăsăalăptezsau nu. Toate la primasarcină, de dataasta nimeni nu mămaisfătuiește nimic. 🙂
Acum, cu experiențaîncă unei sarcini, știucam la ce mă pot aștepta. Deși fiecare copil e diferit, așacătotușirămâne de văzut. Nu simtcăaș avea nevoie să fiu sfătuităîntr-o direcție sau alta. Știu cum e cu un copil care are colici timp de trei luni, știu cum e cu un unul care doarme doar înbrațe, știu cum e cu un copil care plângefără oprire, știu cum arată depresia post natală, știu cum e să n-aipic de ajutor, știu cum arată disperarea șioboseala unei proaspete mame. Nu mi-e frică de nimic din toate astea, zău. Singurele lucruri de care mă tem pe lumea asta suntboalagravășimoartea. Atât!
Un singursfatmi-ar fi fost de real ajutor datatrecută. Unul singur, dacăaș fi știutsă-l înțelegșisă-l aplic atunci când mi-a fost dat, pentru că m-ar fi cruțat de multăsuferință. Însă atunci n-am știut, dar sunthotărâtăsă-l ascult acum.
Sfatul a venit de lasorameași a fost câtse poate de scurt și la obiect: Pleacă la drum fărăașteptări! N-am înțeles atunci la ce se referea. Nu mai avusesem niciodată copil, în capul meu meseria de mamăarătaca-n filme. Realitatea însă m-a bușit fix înfreză. Copilul meu nu eraca-n reclame, iar eu cu siguranță nu eram mama care crezusem că voi fi. Nu măașteptasem la atâta frustrare, la atâtaoboseală, la atâteagânduri nebune. Măașteptasemîn schimb că totul urmasă fie cam caînimaginația mea. Iar cândasta nu s-a întâmplat, dezamăgirea pe care am simțit-o aproape că m-a zdrobit.
Acum însă, cred căsuntmaiînțeleaptă. Pornesc la drum fix așa, fărăașteptări. Nu le am nici de la mine, nici de la bebeluș, nici de la bărbatși nici de la Iris. Pentru căsă am așteptăriîn punctul ăsta, nu ar fi deloc realist. Viața de părinte e plină de imprevizibil, cu cât mai repede înțelegși accept asta, cu atât mai ușor pot îmbrățișatot ce vine, exact așa cum vine. Fiecare zi pe rând, așa cum îmi e dată, cu bune sau cu mai puțin bune, cu certitudinea că tot greul va trece, cămâine va fi mai ușordecât azi.
Fărăașteptări! Ăsta e cel mai bun sfat pe care l-am primit și e singurul pe care l-așdalarândul meu, dacămi l-ar cere cineva.
Pun pariu că la fel ca mine, nici voi nu știați de existența unei nobilimi în rândul iepurilor. Ei bine, aflați vă rog, că ea chiar există. Dinastia Esterhazy s-a format acum mai bine de douasute de ani, fiind chiar cea mai mare de felul ei din Austria. Da, m-am mirat și eu să aflu asta.
Toate bune și frumoase, însă nobilii iepuri din această veche familie aveau o reală problemă. Din cauză că preferau să mănânce doar ștrudele, praline și torturi, în loc de clasicii morcovi și sănătoasele salate, descendenții neamului, deși deștepți foc, deveniseră de-a lungul vremii, tot mai mici. Carevasăzică nu mai creșteau, ajungând astfel de râsul tuturor.
Principele Esterhazy, îngrijorat peste măsură de așa năpastă, își adună toți nepoții și îi trimise pe care încotro, să-și caute fiecare câte o iepuroaică mare cu care să se înmulțească, căci nu-i așa, doar iepuroaicele mari pot naște pui la fel ca ele.
Cel mai tânăr Esterhazy, cel cu un nume imposibil de lung, a fost așadar trimis cu trenul tocmai la Berlin, cu scopul precis de a-și găsi o soție cât se poate de mare. Aici, tânărul Esterhazy o cunoaște pe Mimi, iepuroaica din vitrină, e vândut drept animal de companie și află cu stupoare că unele restaurante servesc friptură de iepure. Trece prin diverse experiențe și aventuri demne de un iepure de viță nobilă, până când o regăsește pe Mimi cu care se căsătorește.
Povestea lui Esterhazy e asociată cu căderea zidului Berlinului, eveniment care a dus la reunificarea Germaniei. Este o poveste delicată și amuzantă, care va încânta copiii dar și pe părinții lor. Traducerea este una reușită din punctul meu de vedere, astfel că lecturarea e o plăcere. Va invit și pe voi să descoperiți această bijuterie, dacă încă n-ați făcut-o.
Am mai adunat niscaiva perle marca Iris, așa că le las aici, poate aveați nevoie să zâmbiți astazi 🙂
🙂 – Mama, ești ca o floricică. – Mulțumesc, Irisule, doar că în perioada asta sunt mai degrabă ca un bulb. – Bine mama, ești ca o bulbă.
🙂 – Mama, sunt poetiță. – Ce e aia? – O fetiță care scrie poezii. – Aaaa, serios? – Da, vrei să-ți scriu și ție una? – Sigur că vreau, nu mi-a mai scris nimeni o poezie din adolescență. – Au fost odata ca niciodată niște steluțe care străluceau noaptea și erau așa foarte frumoase încât oamenii tare se mirau. Erau veseli din toata inima. Și stelele erau din ochii tăi pentru că erau foarte strălucitoare. Sfârșit.
🙂 – Mama, sunt frumoși cerceii tăi. – Mulțumesc! – Ești foarte drăguță cu cercei. – Oh, mulțumesc, puiule. – Mama? – Da? – Maimuțica cu cercei, joacă noaptea pân’ la trei, pe la trei și jumătate i s-au rupt chiloții în spate.
🙂 Suntem blocați în trafic, în Valea Prahovei. Iris ne lămurește: – Noi suntem în fața mașinii din spatele nostru și mașina din spate e în spatele nostru.
🙂 – Mama, când ești cocoșat, înseamnă că ți s-a umflat cocoșul?
🙂 – Mama? – Iris, pentru ultima oară îți spun. Am stins lumina, ne-am băgat în pat, gata, nu mai vorbim, nu mai povestim. Doar dacă e vreo urgență. – Mama? – Iris, e urgență ce vrei să-mi spui? – Nu. – Atunci șșșș. – Abia aștept să se facă mâine. -…… – Abia aștept, ca să putem vorbi. -…….. – Mie nu-mi place să tac. -…….. – Mama, ai făcut pârț? – Nu, n-am făcut pârț. – Nu ziceai tu că nu mai vorbim până mâine?
🙂 – Mama, mai spune-mi încă o dată. – Doamna și vagabondul. – Da, doamna și vaba… cum? – Doamna și vagabondul. – Vabagongu. – Vagabondul. – Doamna și vabagondu. – Ascultă cu atenție: va-ga-bon-dul. – Bagabondu? – Da, Irisule, exact așa.
🙂 Discuții la cină: – Mama, mai vreau carne. – În regulă, îți mai pun, dar mănâncă-ți și mazărea. – De ce, ce face mazărea dacă n-o mănânc? M intervine și lămurește copilul: – Fuge în Madagascar, asta face mazărea.
🙂 – Mama, cum e să ai frate? – Eu știu doar cum e să ai soră, dar bănuiesc că e cam același lucru. E foarte, foarte fain! – Ba eu nu cred. – Păi ia gândește-te puțin, Irisule. Voi doi veți fi singurele persoane din lume care au fost în burta mea. Singurele care au crescut acolo, în corpul meu. Ăsta e un lucru foarte special. – Ba nu. În burta ta e și mămăliga cu brânză de la prânz. Și ce altceva ai mai mâncat tu până acum. Asta nu-i deloc special.
🙂 Azi am avut morfologia fetală de trimestrul doi. Am adus de la doctor o poză cu fața lui Zmeurică, pe care abia am așteptat să i-o arăt lui Iris. – Ei bine, ce zici? Cum e? – Mmmm. – Uite, aici e nasul, puțin în vânt, aici ochișorii, care încă sunt închiși, aici buzele, și uite, își ține o mânuța lângă față. E frumos foc, așa-i? – Mmmm. – Ce-i baiul, Irisule? – Arată ca o maimuțică, nu e prea drăguț. Acu’ vă întreb, să-i spun oare că seamănă fix cu ea?
🙂 – Mama, Moșu a venit la toți copiii? – Sunt sigură că da. – Și la ăia care n-au fost cuminți? – Păi Moșu știe că voi nu puteți fi cuminți tot timpul. Nici nu vă cere asta. – La tine a venit? – Nu, că eu nu-s copil. Dar am primit cadou o carte de la tata. Și tata a primit altă carte de la mine. – Aaa, vouă vă cere Moșu să fiți cuminți măcar puțin și voi nu reușiți deloc?
🙂 – Eu în locul tău aș încerca să adorm mai repede. Moș Nicolae deja se uită, cu câteva zile înainte, să vadă care copil adoarme rapid. Ca să știe unde nu e nevoie să aștepte pe la uși, când aduce cadourile. N-are nici el tot timpul din lume, trebuie să ajungă la foarte mulți copii într-o singură noapte. – Adică acum Moș Nicolae se uită? Acum? – Zău că da. Așa că, în locul tău, în două minute aș sforăi. – Eu nu cred că se uită acum. Mama, tu n-ai văzut ce bătrân e Moșu? Păi moșii așa bătrâni deja dorm la ora asta.
🙂 – Mama, eu mereu vreau să locuiesc cu tine. – Acum da, dar când o să fii mare, n-o să mai vrei. – Ba mereu o să vreau cu tine. – Poate o să mergi la facultate în alt oraș sau în altă țară, o să cunoști oameni interesanți, o să călătorești, o să dansezi, citești, o să vezi lucruri nemaipomenite, o să te îndrăgostești și probabil o să te căsătorești. O să fii independentă. – Ba nu, când mă căsătoresc tot cu tine o să locuiesc. Și o să-l aduc și pe soțul meu, să locuim cu toții împreună.
🙂 – Mama, cât de mare o să-ți mai crească burta? – La cum se prezintă lucrurile, cred că va crește destul de mare. Râde cu capul dat pe spate și mă arată cu degetul. – O să fii așa de grasă, că n-o să mai poți ieși pe poartă.
🙂 Azi nu m-am simțit prea bine și am stat întinsă în pat, mare parte din zi. Spre seară, Iris îngrijorată, mă întreabă cu seninătatea unui copil de patru ani: – Mama, ești vie sau moartă?
🙂 – Mama, Moș Nicolae unde locuiește? – La Polul Nord. – Păi acolo locuiește Moș Crăciun. – Nu doar el, și Moș Nicolae locuiește tot acolo. – În aceeași casă amândoi? – Nu, fiecare la casa lui. – Eu nu cred. – Ce anume? – Că locuiesc amândoi acolo. – Dar unde zici tu că locuiesc ei? – Moș Crăciun la Polul Nord și Moș Nicolae la Eforie Nord.
🙂 – Mama, tu când o să fii bătrână, o să arăți la fel? – Nu chiar. O să am mai multe riduri, pielea ceva mai moale, poate o să fiu mai cocoșată. – Dar o să ai tot gura asta? – Da, doar că mai ridată. – Și tot ochii ăștia? – Da, dar probabil o să am alți ochelari. – Și tot părul ăsta? – Da, dar probabil mult mai alb. – Și vocea ta tot asta de acum o să fie? – Exact. – Ce bine, că așa ridată și albă, nu te-aș mai recunoaște fără vocea ta.
Am încheiat și început anul cu o viroză înfiorătoare. Hai mă, ce poate fi atât de înfiorător la o viroză, ai putea să mă întrebi? Iar eu ți-aș răspunde că o viroză ce durează trei săptămâni, care vine cu tuse lătrătoare și muci în toate culorile curcubeului, nopți cu treziri la fiecare jumătate de oră, cu copil morocănos și suferind, cu un toping de gravidă care ar avea nevoie de odihnă și care n-are voie să ia medicamente, formează un scenariu destul de înfiorător.
Ciudat la viroza asta a fost faptul că simptomele nu se ameliorau pe măsură ce zilele treceau, iar în timpul nopții ajungeau la proporții dramatice. Niciodată n-am avut nici eu și nici Iris atâtea tone de muci, iar vocile noastre ajunseseră să se întreacă în cele mai lungi și epuizante accese de tuse. Medicul ne-a zis că e doar o viroză și că plămânii lui Iris sunt ok (asta era teama mea majoră, câțiva copii din grupa ei fiind diagnosticați cu pneumonie) că avem nevoie de lichide, vitamina C și multă răbdare.
Așa că am plecat spre bunici, la Ciuc, deși am behăit amândouă tot drumul și ne-am întrecut în suflat nasurile. Nopțile care au urmat au fost pline de treziri, de plânsete și jelanii teribile, de înecat cu muci și tuse care nu ne-au lăsat să închidem ochii mai deloc. Așa că dimineața de Crăciun ne-a prins iar la medic, îngrijorați că poate totuși, copilul nostru făcuse pneumonie.
Medicul n-a fost foarte încântat de vizita noastră, probabil că nu-i foarte fain să fii de gardă în așa zi specială, așa că ne-a apostrofat că nu ne-am educat copila să colaboreze la consultul medical, că prea urlă și nu stă locului, apoi a făcut o glumiță despre cum mă compătimește că mai sunt și cu burta la gură în condițiile date.
Am înghițit în sec și mi-am activat imediat partea din creier capabilă să ignore așa mârlănie, apoi am încercat să o liniștesc pe Iris, care oricum nu e fan vizită la medic și care după aproape două săptămâni de nopți nedormite nu era în cea mai bună pasă. Totul în timp ce tușea până se îneca, iar doctorul îi asculta plămânii, aruncându-mi priviri pline de reproș.
Oricum, asta a fost toată consultația, medicul nu i s-a uitat în gât, n-a pipăit ganglioni, n-a întrebat de starea ei generală, însă a fost foarte generos cu rețeta de antibiotic când a auzit că Iris are muci verzi. Am plecat de acolo cu un nod în gât, ușor umilită și frustrată de purtarea medicului, de modul în care interactionase cu noi, însă mulțumită că viroza încă era doar o viroză și nu evoluase către altceva mai serios.
Îmi asum că nu i-am administrat lui Iris antibioticul prescris, mai ales că mucii verzi sunt prezenți la fiecare răceală de-a ei mai seriosă.
Cam așa au arătat sărbătorile noastre anul acesta, însă alegem să vedem partea plină a paharului. Acum, după trei săptămâni de dans cu viroza asta, începem să ne simțim ceva mai bine. Și am apucat să petrecem trei zile cu bunicii și verișoarele, am avut parte de ninsoare si zapadă , iar eu m-am îndopat cu sarmalele făcute de mama. 🙂
Iar vouă va urăm un an nou sănătos în primul rând și în rest să fie exact așa cum vi-l doriți!
– Mama, sunt puțin cam îngrijorată. – De ce, puiule? – Pentru că tata e foarte bolnav. – Irisule, tata e răcit, nu foarte bolnav. – Ba da. – Ai dreptate, tara arată cam rău. Nici mie nu-mi place să-l văd așa. Dar îți promit că nu are nimic grav. E doar răcit și o să se facă bine în curând. – Da? Sigur? – Cum să nu, gâzule! Păi n-ai văzut că i-am dus ceai călduț și medicamente? – Ai tu grijă de el, mama? – Da, exact cum am grijă și de tine când te îmbolnăvești. – Atunci cred că se face bine în curând. – Păi vezi? – Și când te îmbolnăvești tu, o să am eu grijă de tine. Tu de mine și de tata, eu de tine și tata de noi.
Așa ca aia e, gata, suntem acoperiți! “Dosar de Mama” e si pe Facebook
