Tatuajul cu Iris şi o recomandare

19149460_914831755324654_2068827249153196754_n

N-am plănuit niciodată să mă tatuez. Mi-au plăcut tatuajele mereu, însă doar să le admir pe pielea altora. Părea că în rebeliunea mea adolescentină şi apoi chiar după vârsta de douăzeci de ani, când mai toată lumea din cercurile în care mă învârteam era tatuată, tentaţia asta pe mine mă ocolea.

Nici măcar atunci când, după ce s-a născut Iris,  M a hotărât să-şi tatueze floarea cu acelaşi nume pe antebraţ, n-am fost tentată. Nici când i-am mângâiat culorile frumoase mai apoi, nu mi-am dorit şi eu unul. Nu credeam că ceva, sau cineva, poate fi atât de semnificativ încât să-l port simbolic pe piele, toată viaţa. Nu apreciam că merită să-ţi marchezi pielea pentru ceva.

Apoi, brusc, s-a întâmplat. L-am vrut. Am văzut desenul ăla şi l-am vrut pe piele. Am luat decizia rapid şi tatuajul a fost gata în mai puţin de o oră. E o decizie pe care sunt sigură că n-o s-o regret niciodată. Deşi au trecut câteva luni de când îl am, încă îmi mai trec degetele peste conturul florii mele de iris, încă zâmbesc de fiecare dată când o văd reflectată în oglindă. Când Iris m-a întrebat de ce  mi-am făcut tatuajul, i-am spus că floarea de pe piele va fi tot timpul cu mine, chiar şi atunci când ea, fetiţa, inevitabil se va desprinde uşor. În felul ăsta, o voi avea mereu cu mine.

Cred că tatuajul trebuie să fie ceva ce te reprezintă, ceva important pentru tine. Mai cred şi că graba poate strica treaba. Că e bine să nu te tatuezi în urma unui pariu, sau ca să arăţi tu că eşti badass, când eşti sub influenţa alcoolului, sau ca să impresionezi pe cineva. Îl faci pentru toată viaţa şi e important să iei decizia cu capul pe umeri.

Foarte important e pe cine alegi să îţi facă tatuajul. Fă-ţi temele bine, omul ăla o să-ţi deseneze pe piele. Asigură-te că respectă normele de igienă, că ştie foarte bine ce face şi înţelege exact ce vrei de la el. Am văzut tatuaje cu lupi care arătau mai degrabă a vulpi şi portrete de copii care semănau cu nişte creaturi înfricoşătoare, din cauza asta cred că e esenţial ca persoana care te tatuează să înţeleagă exact unde vrei tatuajul, ce mărime să aibă şi să ştie ce detalii sunt importante pentru tine.

18882115_905121122962384_426957990509386849_n

Dacă sunteţi din Constanţa, sau aveţi nevoie de un tattoo artist, vă recomand cu încredere Florin Zaharia Tatto. E un tip care te face să te simţi bine imediat ce intri pe uşa studioului mic, este atent la detalii, creativ şi are o personalitate plăcută. L-am ales pentru că tot el a făcut şi tatuajul lui M, datorită recomandărilor excelente pe care le are şi pentru toate celelalte tatuaje pe care le-am admirat de-a lungul timpului pe pagina lui de Facebook. Intuiesc că n-o să mă opresc la un singur tatuaj, nu ştiu când şi nici ce o să aleg pentru următorul, însă ştiu sigur că tot la Florin voi merge. Vi-l recomand cu drag!

Tatuajele vostre ce poveşti au?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Distracție în aer liber pe terasa Mega Mall!

Terasa Mega Mall

Mega Mall vine în întâmpinarea vizitatorilor săi cu cea mai cool terasă pentru verile călduroase de vară. Proiecții gratuite ale celor mai apreciate producții cinematografice din ultimii ani, concerte live, evenimente speciale și activități pentru copii, toate în compania unor fresh-uri răcoritoare, reprezintă rețeta perfectă a evadărilor după birou și în weekend.

În perioada verii, pe terasa Mega Mallde la nivelul 2B au loc proiecții de film oferite de DIGI FILM. Intrarea este liberă, iar printre filmele difuzate se numără Fast and Furious 7, The Words, Oblivionși The Adjustment Bureau. Proiecțiile au loc în zilele de miercuri, vineri și în weekend,începând cu ora 20:30, iar lista completă a filmelor este disponibilă pe www.megamallbucuresti.ro.

Cinefilii pot viziona filmele lor preferateîn compania unui cappuccino aromat la Cafeneaua Almetti, a unui suc răcoritor la Tutti Caffe sau a unei limonade delicioase la Two by TrickSHOT.

 Zilele de joi sunt dedicate evenimentelor muzicale, prin urmare, săptămânal au loc concerte live.Primul concertal lunii august va fi susținut pe 17 august de Colors in Stereo, care va da startul distracției pe terasa Mega Mall, începând cu ora 20:30. Cei doi vocaliști ai trupei au participat la Vocea României, unde au avut un parcurs spectaculos, recunoscut atât de juriu, cât și de telespectatori.

Un alt concert mult așteptat este cel susținut de interpreta Irina Sârbu în seara de joi, 31 august.Recunoscută pentru sensibilitate, stil și timbrulspecial, Irina este una dintre cele mai valoroase voci autohtone.

Sâmbătă, 19 august, începând cu ora 20:30 invitat pe terasa Mega Mall va fi Luca Valentin, multiplu campion național și internațional la Bartender Flairing și finalist Românii au Talent. Având numeroase trofee și premii în palmares, Valentin surprinde prin naturalețea cu care manevrează echipamentele din bar, îndemânarea și trucurile lui făcându-i pe spectatori să creadă că legile fizicii nu se aplică în cazul lui. Tot în cadrul acestui eveniment, adulții pot încerca băuturi preparate de Luca Valentin.

Pentru liniștea celor mari, dar mai mult pentru distracția celor mici, pe 19 august,terasa Mega Mall va găzdui Atelierul de dactilo pictură, unde copiii vor învăța, alături de profesori trăsniți, tehnici de realizare a baloanelor de săpun și vor picta cu ajutorul degetelor. Petrecerea continuă si sâmbăta viitoare, pe 26 august, când copiii sunt așteptați la Laboratorul de creat bijuterii. Invitații serii vor fiSportacus și Ștefania. Cei doi sunt protagoniștii serialului educativ Orășelul Leneș și adevărați ambasadori ai stilului de viață sănătos. Cu jocuri interactive și antrenamente distractive, cunoscutele personaje din serialul Orășelul Leneș îi vor învăța pe cei mici despre importanța mișcării și a alimentației sănătoase. Pe data de 2 septembrie va avea loc Laboratorul de Creație, unde cei mici vor putea desena și colora sub atenta supraveghere a râmei Oli. Personajul curajos și temerar le va povesti apoi copiilor aventurile din grădina magică. Toate evenimentele dedicate micutilor se vor desfășura în intervalul orar 18:00-20:00.

Fie că vrei să vezi un film bun, să asculți un concert la apus sau pur și simplu să îți petreci timpul liber alături de cei dragisavurând un cocktail răcoritor, terasa Mega Mall îți pune la dispoziție o mulțime de evenimente și activități interactive. Vino să încerci mix-ul de distracție și relaxare pe care îl pregătim în fiecare zi și nu lăsa vara să treacă fără amintiri frumoase!

Mai multe informații sunt disponibile pe website-ul www.megamallbucuresti.ro sau pe pagina de Facebook Mega Mall.

Despre Mega Mall

Mega Mall este unul dintre cele mai moderne centre comerciale din București inaugurat în urma unei investiții de 165 de milioane de euro. Centrul acoperă în total 230.000 metri pătrați, fiind în prezent centrul comercial cu cea mai mare suprafață construită din România. Mall-ul dispune de un spațiu închiriabil de aproximativ 72.000 de metri pătrați, dispuși pe 4 niveluri, și găzduiește peste 200 de magazine, dar și o parcare cu o capacitate de 3.000 de locuri dispuse pe 6 niveluri, dintre care 1.000 sunt situate pe acoperiș. La inaugurarea sa, Mega Mall a adus o serie de premiere în retailul românesc, oferind bucureștenilor experiențe unice de shopping și divertisment. Centrul comercial propune un mix complet de branduri de renume național și internațional pentru toate nevoile și interesele, precum și diverse opțiuni de relaxare și petrecere a timpului liber: un food court de 10.000 mp cu o varietate restaurante, fast food-uri și cafenele pentru toate gusturile, o sală de fitness WorldClass, de 2.500 de metri pătrați, dotată cu o piscină semi-olimpică, un cinematograf Cinema City cu 14 săli ultra moderne și tehnologia 4Dx, un nou concept de spații de distracții cu casino, deschis non-stop, un sports bar, unde pot fi urmărite transmisiuni sportive live, dar și un loc de joacă, adus de Gymboland, pentru copiii de toate vârstele.

 Aici sunt prezente unele dintre cele mai mari reprezentanțe ale magazinelor de fashion, încălţăminte, îngrijire şi accesorii din țară, printre care H&M, Zara, Koton, Mango, Marks & Spencer, Peek & Cloppenburg, New Yorker, Pull&Bear, C&A, LC Waikiki, Bershka, Sephora, Stradivarius, Orsay, adidas, Nike, Lee Cooper, Douglas, NEXT, Hilfiger Denim, Musette, Hervis, Stefanel, ECCO, Intersport, MAC, Benvenuti sau Aldo. Tot la Mega Mall au fost inaugurate primele magazine Reserved Man, Pupa, Sport Vision, Buzz, Marks & Spencer Food din România.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Copilul bogat

1 (127)

Fata asta a noastră e un copil norocos. De fapt, norocoşi suntem cu toţii. Pentru că încă ne mai putem bucura de părinţi, iar Iris de bunicii ei. De toţi patru. Patru oameni care au crescut copii la rândul lor. În alte timpuri, condiţii şi cu alte resurse.

Cu creşe la care copiii erau duşi încă de mititei, sau mătuşi şi bunici care vedeau de copii cât părinţii erau pe la serviciile lor. Cu trei schimburi în fabrici comuniste şi ierni grele pe şantiere, cu şube care miroseau a fum, dar erau numai bune la încălzit spinările. Cu luni de zile petrecute pe mare, departe de copii şi soaţă. Cu o mamă rămasă acasă, împărţindu-se între muncă la câmp şi crescutul copiiilor de una singură, în timp ce barbatul câştiga pentru gurile celor mici. Cu pielea mâinilor arsă de frecatul hainelor şi cu bătături de la ţinutul sapei în palme.

Pe toţi îi ai, tu Irisule. Şi toţi te iubesc ca pe ochii din cap. Şi bunica cu batic pe cap, şi cealaltă cu ochelari. Şi bunicul mustăcios, şi cel cu ochii mereu umezi. Eşti binecuvântată cu cea mai mare bogăţie. Bunicii, părinţii părinţilor tăi!

Acum nu mai cresc copii şi nici nepoţi, acum e timpul să se odihnească şi să privească cu drag la ce-au ridicat cu mâinile lor. Toţi sunt departe, dar te-aşteaptă mereu să mergi să-i vezi. Să le alergi prin apartamentul mic sau prin grădina mare. Ai bunici buni, copilă. Sunt recunoscătoare pentru toţi. Şi pentru cei care-s părinţii mei, dar şi pentru cei care nu-s. Sunt recunoscătoare că toţi te iubesc cu dragoste aşa duioasă.

Iar vouă, cei care mă mai citiţi uneori, vă zic aşa: duceţi copiii la bunici! Mergeţi cu ei şi la bunicii care vouă nu vi-s părinţi. Un copil e un dar incredibil pentru cei ce au intrat în cea de-a treia vârstă. Duceţi copiii cât puteţi de des. Pentru că iubirea care vine de la bunici e ca niciuna alta. Nu poate fi exprimată în cuvinte, trebuie doar să vă uitaţi bine în ochii lor, o s-o vedeţi acolo, în ochii aceia umezi şi încadraţi de riduri adânci.

Copiii nu se pot duce singuri la bunici, şi de multe ori nici ei nu pot veni singuri la nepoţi. Uneori e drumul prea lung, sau ei prea bătrâni, poate chiar bolnavi. Aşa că rămâne datoria voastră să duceţi copiii la ei. Bunicii sunt o binecuvântare sfântă. Spuneţi asta copiilor. Arătaţi-le ce bogaţie au.

Căci da Irisule, la rândul tău şi tu eşti un copil bogat. De patru ori bogat!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Mama cu trei copii

20614729_1362138120549343_1650474702_n

Am trecut azi cu Iris pe lângă patiseria din care cumpăram uneori pâine în formă de margaretă şi sărăţele cu brânză. Au închis-o peste noapte, acum în locul tejghelelor cu plăcintă de dovleac şi brânză, pricomigdale şi fursecuri, pe fereastră se văd coloane înalte de rafturi. Oare ce-o să deschidă acolo noul chiriaş? Asta mă întrebăm când am auzit piuiturile.

Nişte ţipete sonore, uşor disperate chiar. Glasuri mici care chemau pe cineva. M-am oprit să ascult, însă Iris turuia într-una şi nu reuşeam să le mai aud. Am făcut stânga împrejur şi ne-am întors. Ţipau de zor, acolo sus. Trei la număr. Am întins degetul spre ei şi i-am arătat lui Iris.

– Mama, ţe e acoio?
– E un cuib de rândunele. Sunt nişte păsări. Ăia de-acolo sunt pui.
– De ţe pâng?
– O cheamă pe mama lor. Cred că le e foame.

Se uită fascinată la cuibul mic, cu ochii mari şi fără să mai scoată vreun sunet (lucru mare, parol). Sfrrr, se aude rândunica deasupra capetelor noastre. Ţipetele încetează doar pentru o clipă, apoi sfrrrr, rândunica zboară în direcţia opusă, lăsând cuibul pradă unui vacarm de nedescris. Iris tresare şi mă strânge tare de mână.

– Mama, mama! exclamă ea înfricoşată
– Te-ai speriat, Irisule?
– Da.
– Era rândunica mamă. Venise să hrănească puii.
– Daaaa?
– Da. Şi dacă stăm aici cuminţi, sunt sigură c-o să mai vină.

Sfrrrr, se aude iar rândunica, parcă întărind promisiunea mea către Iris, cu zborul ei.
– Mama, a venit iândunica.
– O văd. Uite, acum hrăneşte alt puişor, vezi?
– Daaaa.

E încântată peste măsură, iar eu fericită că are ocazia să vadă asemenea spectacol. Rândunica îşi vede neobosită de zborul ei după insecte şi nu ne bagă deloc în seamă. Hrăneşte neobosită, pui după pui. Îi hrăneşte pe fiecare, pe rând. De la stânga la dreapta. Unu, doi, trei pui. Trei guri de hrănit, o singură mamă care să zboare neobosită după gâze. Nu se lasă distrasă nici de zgomotul străzii, nici de oamenii care se plimbă leneşi în seara asta caldă de vară, nici de adierea vântului sau de oboseală. Are trei guri de hrănit, ştie că asta are de făcut, aşa că asta face.

Am stat acolo, ţinându-ne de mână, eu cu fiică-mea, singura mea gură de hrănit, privind spectacolul ăsta minute în şir. Sfrrrr, sfrrrr. I-am observat zborul şi am admirat-o pe rândunică, aşa cum numai o mamă admiră o alta. Şi ce dacă una era om, iar cealaltă pasăre?

Later edit: Am fost să le fotografiez şi am descoperit că sunt cinci pui, nu trei, aşa cum crezusem iniţial.
1 (66)

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Cărţile copilăriei noastre

V-am povestit aici despre cât de dragă mi-a fost Heidi şi despre cum uneori, cu M, povestim despre cărţile copilăriei noastre. Ei bine, M caută tot timpul pe la anticari cărţile astea. O parte din ele chiar le-a găsit. Altele le-am primit. Ieri le-am răsfoit puţin împreună. Câte flasback-uri, câte amintiri dragi! Aşa că am hotărât să va arătăm şi vouă colecţia cu cărţile copilăriei noastre . Fără cuvinte, doar în imagini. Sperăm să vă stârneasca şi vouă amintiri plăcute! 🙂

Haiavatha, căpetenia pieilor roşii

 

Cartea Junglei

 

Heidi, fetiţa munţilor

 

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

 

Robinson Crusoe

 

Pinocchio

 

Căluţul cocoşat

 

Pana lui Finist Şoimanul

 

Fram, ursul polar

 

Din marile legende ale lumii

 

Cuore

 

Noi şi puii animalelor

 

Lupul care a uitat proverbele

 

Tom Degeţel

 

Muzicanţii din Bremen

 

Nastratin Hogea

 

Basme

 

Balada unui greier mic

 

Povestiri

 

Trei grăsani

 

Sperăm să vă stârneasca şi vouă amintiri plăcute! 🙂 Şi poate ne spuneţi voi ce cărţi citeaţi în copilărie. 🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Gata, plecăm

20668325_10155518648439876_845162351_n

Vacanţa noastră la bunici a luat sfârşit. De fiecare dată când plec din oraşul copilăriei mele, simt că las o parte din mine aici. Pentru mine, nicăieri pe lume nu e ca aici.

Nicăieri în lume nu cunosc aşa bine fiecare străduţă, nicăieri nu e mai verde bradul decât aici. Nicăieri în altă parte nu merg cu famila mea la pădure. Cu mătuşi, unchi şi verişori. Cu zmeură roz şi aromată, adunată direct din tufă. Cu tata ieşind din pădure cu braţul plin de ciuperci. Cu Iris dormind pe iarbă şi flori de câmp, în timp ce brazi înalţi până la cer stau strajă la capul ei.

Îmi iubesc familia cu patimă. Pe măsură ce trec anii, mă străduiesc să petrec tot mai mult timp cu ea şi mi-aş dori să pot mai mult decât pot acum. Partea bună rămâne totuşi că azi vin şi bunicii cu noi.

Mă duc acasă. Mă duc să-l văd pe Ozzy. Mă duc la curtea mea mică şi dragă. Iris se întoarce la jucăriile şi cărţile ei. La revedere Miercurea-Ciuc, până data viitoare, rămâi cu bine!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Tiribombe

20667993_1639527122755057_1954152961_n

Încă suntem în vacanță la bunici şi s-a nimerit ca în weekendul ăsta să aibă loc zilele oraşului. Da, alea pe care omul din provincie le aşteaptă cu nerăbdare, prilej de ieşit în fiecare seară până la ore nepermise altădată. Cu concerte şi tarabe pline de nimicuri, tiribombe, nori din vată de zahăr şi aer mirosind a grătare sau popcorn. Aseară am vrut să vedem o trupă rock formată din cinci copii de 12 şi 13 ani. Wings of Hope le zice lor şi sunt de-a dreptul fabuloşi, dați o căutare dacă v-am gâdilat curiozitatea.

Însă înainte, ne-am dus la tiribombe,  pentru Iris fiind prima dată. S-a plimbat în trenuleț şi s-a dat în toate chestiile alea de învârtit copii de vârsta ei, apoi, prinsă în chingi, a sărit pe saltea (spre statul repetat de inimă al mă-sii).

Şi în timp ce se plimba roată cu trenulețul-omidă, iar noi o aşteptam să ajungă iar în dreptul nostru ca să-i facem cu mâna, m-am uitat în jur.

Părinți, bunici, mătuşi şi frați mai mari, toți stăteau cu gura pâna la urechi, urmărindu-şi copilul cu privirea. Toți pândeau zâmbetul şi bucuria celui mic, fluturau mâinile către el şi se bucurau în general, de parcă pe ei îi plimba în bucle omida călătoare şi nu pe cel mic.

În toată atmosfera aia plină de luminiţe şi zgomote ţipătoare, de baloane colorate, Mickey Mouse şi maşinuţe, am avut un moment în care am simţit bucuria fiecărui copil şi fiecărui părinte în parte. Pentru că numai un copil care se plimbă prima dată în viaţă cu un trenuleţ pe măsura lui, ştie să se bucure în felul ăla. Iris stătea cu capul lăsat pe spate, bucurându-se de curentul care-i răcorea faţă.

Ne-a făcut de vreo două ori cu mâna când a trecut pe lângă noi, apoi a continuat călătoria aproape fără să ne mai caute cu privirea. Nici nu era nevoie, ştia că suntem acolo s-o veghem, ştia că poate doar să se bucure, să lase vântul ăla răcoros să-i fluture cârlionţii pe lângă chip.

Adulţii nu mai ştiu să se bucure în felul ăsta, adulţii au pierdut trenuleţul-omidă sau poate n-au mai ştiut din ce staţie să-l ia. Aş vrea ca domnul de la care am cumpărat biletul de cinci lei, să oprească trenul, să mă lase şi pe mine să urc, să stau şi eu lângă toţi copiii, cu capul pe spate şi ochii închişi. Să călătoresc liniştită ştiind că acolo, cineva stă şi mă veghează, să nu-mi fie frică şi să zâmbesc tot drumul.

Să fac din când în când cu mâna persoanei care mă iubeşte necondiţionat şi care se bucură de bucuria mea. Să-mi doresc să nu se mai termine niciodată. Dar eu nu sunt copil, şi domnul de la bilete nu mă lasă să urc în tren. Şi nici dacă aş urca nu m-ar veghea nimeni.
Aşa că o să stau aici pe margine şi-o să-i fac copilei cu mâna, şi în turele când se uită la mine dar şi cele în care încă are capul dat pe spate şi merge cu vântul în faţă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Cătălina

jul2 (160)

În parc, Iris, cocoţată pe o chestie mare de lemn, se uită cu atenţie la o fetiţă mai mare, care se află jos, pe un leagăn rotund.
– Mama, de ţe e fetiţa veseiă?
– Nu ştiu dacă e veselă, Irisule. Şi nici de ce. Mai bine o întrebi pe ea.
Se uită către fetiţă şi-o întreabă:
– Fetiţă, de ţe eşti veseiă?
Copila se încruntă adorabil, apoi răspunde repede şi hotărâtă:
– Nu sunt veselă.

Iris nu se lasă:
– Mama, fetiţa de ţe e tistă?
– Nu ştiu nici asta, Iris. Trebuie s-o întrebi tot pe ea.
– Fetiţă, de ţe eşti tistă?
– Nu sunt nici tristă, răspunde ea îmbufnată.
– Mama, fetiţa ţe-a zis?
– Ţi-a spus că nu e nici tristă.

Iris o studiază cu atenţie de la înălţime pe fetiţa care nu e nici veselă, dar nici tristă. Ea o ignoră pe fiică-mea cu intenţie. Deodată, tot îmbufnată, îi spune lui Iris:
– Pe mine mă cheamă Cătălina şi am cinci ani.
Linişte. Acum Iris o ignoră pe fetiţă. Dar nici aceasta nu renunţă cu una, cu două:
– Pe mine mă cheamă Cătălina şi am cinci ani.
Iris se uită la ea şi zâmbeşte, dar nu zice nimic.

Intervin eu:
– Bună, Cătălina, ce nume frumos ai. Şi ce fetiţă mare eşti, ai tocmai cinci ani.
Linişte. Fetiţa mă priveşte curioasă. Iris coboară de pe chestia mare de lemn, cele două stau faţă în faţă. La celălalt leagăn, una din fetele mai mari care probabil e responsabilă cu supravegherea Cătălinei, strigă:
– Cătălinaaaaa, să nu cumva să dai în fetiţă!
– Nuuu, răspunde Cătălina.
Iris întinde mâinile către fetiţă, îşi apropie faţa de ea, apoi o îmbrăţişează.
– Cătălinaaaaaa, lasă fetiţa în pace.
– E în regulă, se îmbrăţişează, Cătălina e foarte cuminte, îi spun eu fetiţei mai mari.

Cătălina e frumoasă. Uşor încruntată, are ochii vii şi o figură de copil neastâmpărat. La rândul ei, o îmbrăţişează pe Iris. O încurajez pe fiică-mea:
– Iris, spune-i şi tu Cătălinei cum te cheamă.
– Cum te cheamă? zice Iris
– Nu puiule, spune-i cum te cheamă pe tine.
– Cum te cheamă pe tine, Cătăina?
Râd. Iris nu înţelege.
– Irisule, ea s-a prezentat deja, ştim că o cheamă Cătălina. Însă tu nu te-ai prezentat. Îţi ziceam să-i spui la rândul tău cum te cheamă pe tine.
– Cum te cheamă pe tine.
Râd iarăşi. Râde şi Cătălina cu ochi vii şi figură de copil neastâmpărat.

– Pe ea o cheamă Iris şi are aproape trei ani, zic eu.
Se prinde şi copila mea.
– Da, mă cheamă Iis, zice ea cu o mână pe piept, ca să dea putere cuvintelor rostite.
– Eu sunt mai mare decât tine, zice Cătălina.
– Da, zice Iris. Nu eşti tistă?
– Nu, spune Cătălina

Se mai îmbrăţişează de câteva ori cât stăm în parc. Înainte să plecăm îi spun:
– Noi trebuie să plecăm acum. Cătălina, ne bucurăm că te-am cunoscut şi sperăm să ne mai întâlnim şi altă dată.
Se încruntă şi zice:
– Da, bine.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

O seară de vară şi două îngheţate. Una roz şi alta portocalie.

20562635_10155501939129876_1625631807_n

Pe măsură ce ne apropiem de toneta cu îngheţată, Iris face paşi mai deşi şi mai repezi. I-am promis după ce facem cumpărăturile, ne oprim mâncăm îngheţată împreună. Adolescenta din spatele tonetei are păr lung şi ochelari cu rame groase. Iris se uită la ea şi bate din gene. Fata îi zâmbeşte.

Mama, viau îngheţată ioz.
Aia roz e cu căpşuni, Irisule. Data trecută ţiai luat cu căpşuni şi ai mâncat mai mult din a mea decât din a ta.
– Viau ioz.
– Bine, eu o mi iau portocalie.
– Cu ţe e poitocaiie?
– E cu mango.
– Eu nu viau poitocaiie. Viau ioz.

Adolescenta se distrează privindu-ne şi aşteaptă răbdătoare ne decidem. E frumuşică. Îmi imaginez e Zâna Îngheţatei, care stă aici pe strada pietonală, unde, cu îngheţata ei colorată, răcoreşte la ceas de seară plimbarea celor care au ieşit din case. Cu îngheţatele în mâna, ne aşezăm pe bordura unui magazin. Ne sprijinim spatele de vitrina în care, manechinele de plastic poartă rochii frumoase, brodate cu motive tradiţionale secuieşti.

Iris strânge bine cornetul în mâna dreaptă şi priveşte cu încântare la globul cel roz şi dulce. Zambetul îi sapă gropiţe în obraji. Linge, iar îngheţata lasă urme lipicioase pe nasul ei mic. Mormăie de plăcere. Îmi vine s-o pup, dar n-o deranjez. Simt însă, cum mi se umezesc ochii şi clipesc repede.

Mama, a ta e bună? întreabă ea, sugerândumi indirect ar cam mânca şi din îngheţata mea.
– E bună, da. A ta cum e?
– Mmmm, e taie bună îngheţata ioz. Viau şi poitocaiie.
Îi întind cornetul, iar ea muşcă din desertul rece. Răcoarea îngheţatei muşcate o face se scuture puţin. Se uită cu interes deosebit la îngheţata mea. Apoi aruncă priviri şi către a ei. Nu se poate hotărî care e mai bună. Linge puţin din cea roz, cu ochii la cea portocalie.

O întreb:
Mai vrei de la mine?
Da, vine rapid răspunsul.
Îi întind cornetul ca lingă, însă ea mi-l ia din mâna. Cu câte o îngheţată în fiecare mână, râde în gura mare, şi eu gândesc a nu ştiu câtă oară cum iar m-a învăţat copila asta e nevoie de foarte puţin fii fericit.

Dacă vrei, putem facem schimb.
– Nu viau.
– Atunci trebuie mi dai înapoi îngheţata mea.
– E bună îngheţata ta.
Dacăţi place atât de tare, poţi ţi iei şi tu la fel data viitoare. Acum însă trebuie mi înapoiezi cornetul meu.

Nu mi l-ar da înapoi, însă ştie n-o s-o las mănânce amândouă îngheţatele. Aşa socoteşte rapid ce facă şi linge pe rând din amândouă, cât de repede poate, înainte i-o iau din mâna pe cea portocalie. Bărbia, gura şi nasul îi sunt parcă pictate şi miros a căpşuni şi mango.

Stăm sprijinite de vitrina cu rochii frumoase şi mâncăm îngheţată. Eu şi copila mea. E seară. Familii cu copii se plimbă prin faţa ochilor noştri. Copiii se aleargă, ţipă, se plimbă cu biciclete şi trotinete. Îndrăgostiţii se pupă fără ruşine, în drumul mare. De la terasa de alături simt miros de cafea proaspăt măcinată şi aud murmur de conversaţii. Îmi trag corpul mai aproape de Iris, până când piciorul meu îl atinge pe al ei.

Pe partea cealaltă a străzii, o fetiţă trage un căţel în lesă. E încă pui, e lăţos şi nu vrea nicicum înainteze. Se propteşte pe labele din faţă si trage capul în spate. Fetiţa e nedumerită. Încearcă -l tragă, dar căţelul priveşte în spate şi scheaună. Iris linge din îngheţată şi se uită la cei doi.

Fetiţă priveşte jenată în jur, însă în afară de mine şi Iris, nimeni nu vede scena cu căţelul. Îi întâlnesc privirea şi îi zâmbesc. Ea întoarce capul. Căţelul încă refuză înainteze. Fetiţa se aşează în genunchi, se apleacă spre lăţos, şişi pune braţele în jurul lui. Îl îmbrăţişează şi îi şopteşte ceva în urechea bleagă, apoi îl pupă direct pe bot. gândesc e cea mai adorabilă scenă pe care am văzut-o în ultima vreme.

Iris îşi termină îngheţata , eu scot un şerveţel şi şterg urmele colorate de pe faţa ei. Îmi spune:
– A fost bună îngheţata ta.
– A mea?
Da.
– Dar a ta n-a fost la fel de bună?
– Nu.
– Ah, păi atunci data viitoate îţi iei şi tu de mango.
– Nu, îmi iau tot ioz.
Păi nu ziceai a mea a fost mai bună?
Îmi iau ioz şi o mănânc şi pe a ta.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ce îmi trecea prin minte înainte să intru în operaţie

jul1 (6)

Stăteam acolo singură, întinsă pe patul de spital. Când mă aduseseră pe mine aici, o luaseră pe cealaltă gravidă, care-mi aruncase priviri pline de îngrijorare, în timp ce ieşea pe uşă. O duceau să nască. Nu ştiam cât durează o operaţie cezariană, nu ştiam cât timp mai aveam eu, însă ştiam sigur că după femeia care tocmai ieşise, urmam eu.

Nu-mi era teamă, însă mă gândeam că lui M îi era. Îl lăsasem undeva în urmă, în aşteptare, pe holul spitalului. Ne despărţisem doi şi urma să ne întâlnim din nou, trei. Găseam drept ireală situaţia în care mă aflam. Îmi ţineam mâinile pe burta semeaţă, şi chiar dacă sarcina avea treizecişinouă de săptămâni şi patru zile, eu încă nu cuprinsesem pe de-a-ntregul cu mintea, că urma să devin mama cuiva. Că peste un anumit număr de minute, sau poate ore, un doctor urma să-mi taie burta şi în mod miraculos, acest gest să mă tranforme în mamă, pentru totdeauna.

Asistenta scorţoasă mă întreba pe un ton neutru dacă m-am ras, sau dacă e nevoie să o facă cineva pentru mine. N-am găsit că e indiscretă nici măcar atunci când mi-a zis să-mi ridic rochia, ca să se asigure că treaba fusese făcută corect. Am vrut să fac o glumă legat de faptul că vrea să vadă cu ochii ei, însă apoi m-am gândit că femeia îşi face doar treaba şi mi-am ridicat cuminte rochia în cap. O făcusem deja de câteva ori în ziua aia şi ştiam că urma să o mai fac încă o dată. Când m-ar fi pregătit de operaţie.

Eram uşor amorţită şi mă încerca un soi de paralizie sentimentală. Nu simţeam euforie, teamă, adrenalina nu-mi alerga nebună prin vene. Îmi spuneam că e firesc să simt (sau să nu simt) aşa, că poate era felul în care creierul mă proteja, că momentele prin care treceam erau atât de unice şi importante, încât alternativa ar fi fost probabil să mă simt copleşită, aşa că preferam starea în care mă găseam.

Mă priveam parcă de sus, aşa cum li se întâmplă actorilor prin filme, sau personajele prin cărţi. Mă vedeam întinsă pe patul din cadru metalic, cu vopseaua albă uşor scorojită pe alocuri. Mă conectaseră la un aparat care monitoriza bătăile inimii bebeluşei. Le auzeam cumva în depărtare. Jum-jum-jum-jum-jum-jum, rapide şi egale. Doamne, cât de repede îi bate inima, mă gândeam.

Oare cât mai trebuie să aştept aici, mă gândeam. Oare tu ştii, copilă din burtă, că în scurt timp cineva o să dea buzna în căsuţa ta confortabila şi-o să te scoată de-acolo? Să nu fii speriată, să nu te îngrijorezi dacă nu mă vezi decât puţin şi dacă nu-mi auzi vocea decât o clipă. Să ştii că a venit timpul. O să fie frig când te scoate doctorul din burtă, o să fie multă lumină şi gălăgie. Să ştii însă că în gălăgia aia, o să se audă şi vocea mea. Pe ea s-o cauţi, de ea să te agăţi, căci pe ea o cunoşti.

Jum-jum-jum-jum-jum-jum, îmi răspundeau bătăile inimii. Nu mai ştiam dacă sunt ale mele, sau ale bebeluşei din burtă. Oare M ce face, mă întrebam. Oare se plimbă pe holul ăla, aşa, ca-n filme? Cu mâinile la spate, respirând adânc din când în când? Sau stă pe vreun scaun, cu capul între palme şi coatele sprijinite pe genunchi? Oare se întreabă dacă am intrat deja în operaţie? Oare el ce simte?

De dimineaţă fusesem amândoi atât de stresaţi şi speriaţi încât ne certaserăm. Îmi venea să plâng. Ce fel de părinţi o să fim noi, dacă în dimineaţa zilei în care urma să ni se nască un copil, ne certam?

Întindeam gâtul să mă uit pe geam, însă nu vedeam decât clădirea impozantă a spitalului. Chiar şi aşa, se cunoştea că era o zi frumoasă şi însorită. Ce bine că se naşte într-o zi aşa frumoasă, mă gândeam. Fie ca toate zilele să-i fie aşa, universule, te rog să-i fie viaţa aşa însorită cum e ziua asta.

Oare cât mă mai ţin ăştia aici? Oare mama, tata şi sora mea ce-or face acum? De ce gândesc atât de dezorganizat? Oare unde mi-a pus asistenta rucsacul? Râsesem când făcuse ochii mari văzându-l şi mă întrebase dacă plănuiam să mă mut la spital. Nu, plănuiam doar să nasc, să-mi iau copilul în braţe şi să plec acasă. Hai odată, fraţilor, hai luaţi-mă de aici şi duceţi-mă să nasc.

Inima îmi bătea acum mai tare, o simţeam în piept cum bubuia. Mă gândeam că poate n-ar trebui totuşi să lase gravidele, doar cu imaginaţia lor care să le ţină tovărăşie în salonul ăsta. Să nu uite M să cheme pe cineva să ne repare maşina de spălat, mă gândeam. Şi mâine vine maşina de gunoi, să nu uite să scoată tomberonul. La naiba, imediat trebuie să nasc şi uită-te la mine, mă gândesc la toate tâmpeniile astea.

Îmi era foame, nu mai mâncasem de ieri. O vreau pe mama, femeie în toată firea, o vreau pe mama, oare de ce nu i-am zis să vină de azi? Aş vrea să fie aici, să ştiu că se perpeleşte pe holul ăla, cu M, nu la cincisute de km. Nu-i nimic, o să vină mâine, aşa cum am stabilit. O să mă ajute, o să ştie ea ce avem de făcut. O să mă liniştească cu calmul ei.

Respiră Simona, ce naiba. Respiră! Se întâmplă, momentul x e aici, se întâmplă acum, azi, don’t freak out on me now! Inspiră, expiră, inspiră, expiră, inspiră, expiră!

– Doamna Zaharia, sunteţi pregătită? E timpul să mergem.
Asistenta scorţoasă era în faţa mea, îmi vedeam şi rucsacul sprijinit de un scaun, iar inima îmi bătea normal acum. Nu-mi era teamă. În momentul ăla puteam orice.
– Sunt mai pregătită decât am fost vreodată, dacă mă ajutaţi să mă ridic de-aici, am zâmbit eu cu toţi dinţii. Sunt pregătită!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook