• 

– Așteaptă-mă, mi-a zis. M-am răzgândit, vin și eu cu tine la bunica.
Așa că mi-a dat mâna și împreună am trecut strada, către cimitir.
I-am arătat dudele încă verzi și i-am povestit cum le mâncam direct din copac, așa nespălate, în copilărie, până când mă făceam mov din creștet și până-n tălpi. Îi povesteam, ea asculta și mie-mi lăsa gura apă, amintindu-mi de dudele alea grăsane și dulci. Tare bune mai erau.
– Mai spune-mi, îmi zice ea, zâmbind cu ochii la mine. Îmi place așa de tare când îmi povestești.

Așa e, îi place. E singura persoană de pe lume căreia îi place realmente să mă audă vorbind. Poate că în scris sunt coerentă, însă în vorbire nu sunt și n-am fost niciodată. Dar ea nu pare să observe asta. Sau poate că doar când îi povestesc ei ceva sunt coerentă, cine știe?
Mă soarbe din priviri, e unul dintre puținele momente în care mă are doar pentru ea. Mie mi se umezesc ochii, dar întorc capul, îi arăt teiul mare și îi zic să-și imagineze cum va mirosi în curând.
– A iarnă, spune ea. A frig afară, cald în casă și a ceai cu miere.

O salutăm pe bunica și ne așezăm pe bordura mormântului.
– Uite, zice Iris, avem și noi un moment ca fetele. Eu, cu tine și cu bunica.

Smulg buruienile mici și observ că irisul plantat probabil de una dintre mătuși, s-a trecut. E uscat. Ce drăguț, mă gândesc, cineva i-a pus un iris. Iubirea e în gesturi mici, uite, aici, în pământul ăsta e iubire, îmi trece prin cap. Ce frică îmi era înainte de cimitire, ce ciudat că acum nu-mi mai este. Lavanda delicată e înflorită, și adun firele de iarbă crescute în jurul ei.

– Mama, mă întreabă din senin, de ce mereu îmi spui că iubirea e cea mai importantă?
– Pentru că dacă nu te iubește nimeni și nici tu nu iubești pe cineva, atunci înseamnă că ești singur.
– Tu ne iubești pe noi foarte tare, mama, eu știu.
– Foarte, foarte tare, așa e.
– Mai știi când mi-ai zis că dacă atunci când cresc n-o să vin să te vizitez, o să mă cauți până la capătul Pământului ca să mă vezi?
– Mai știu.
– Glumeai?
– Nu, deloc.
– Dar de ce mamele își iubesc așa de tare copiii?
– Pentru că inimile copiilor lor bat pentru prima oară în burțile mamelor. Mamele au atunci două inimi. Mamele își iubesc copiii încă înainte să-i vadă. Îi iubesc cu patimă și dacă sunt întregi și dacă nu, și dacă sunt sănătoși, și dacă sunt bolnavi, îi iubesc oricum ar fi, orice ar zice și orice ar face. Nu se pot abține. Cineva apasă acolo, în sufletul lor, un buton și atunci se aprinde iubirea asta. Șmecheria e că odată aprins butonul, el nu mai poate fi stins niciodată, de nimeni.

Mi se urcă în brațe și o țin acolo o vreme, deși i-am rămas mică. Îi cânt la ureche “you are my sunshine” și preț de câteva minute aproape că nici nu mai respiră. Stă lipită de mama după care tânjește. Acum, pentru o vreme e doar a ei.

– Nu știu ce nume să-i pun, zice, arătându-mi o inimă de plastic mov. Mă gândeam la Mova, dar mai am acasă o păpușă pe care o cheamă așa.
– Ce zici de Lavandă?
– E perfect. Dar pe cealaltă? Că mai am una mov.
– Celeilalte poți să-i spui Violeta.

Îi spun de melodia aia din tinerețile mele. Aia cu Violeta care duce găleata la gunoi. Râde și nu mă crede, așa că o caut pe YouTube și-i dau play. Stăm pe bordura mormântului și ascultăm piesa, Iris râde în hohote când aude versurile. Râd și eu, imaginându-mi cum băieții de la scara 3 întorc capul după Violeta.

– Oare o s-o mai văd vreodată pe bunica? Poate în cer?
– Nu știu. Dar îmi place să cred că da.
– Dar pe tine, după ce o să mori?
– Eu n-am de gând să mor decât când o să fiu foarte, foarte, foarte, foarte, foarte bătrână. Atât de bătrână încât o să uit câți ani am. Așa că nu e cazul să-ți faci asemenea griji acum.

Ne pupam vârfurile degetelor și atingem cu ele poza bunicii de pe cruce. Pa, bunica. Pa, mai venim și data viitoare.

M-a ținut de mână până acasă. Ne-am oprit la liliacul uscat, ne-am uitat la nucile verzi și la cireșele mici, necoapte încă, din copacii de la marginea drumului. Am făcut planuri să culegem flori de tei când înfloresc și să ne întoarcem ca să mâncăm dude grase și dulci când s-or coace.
– Promit, am zis. Îți promit.
Iar ea a zâmbit, apoi m-a strâns mai tare de mână.

Dosar de Mamă e și pe Facebook