Nu-mi place să mă atașez de obiecte. Simt că dacă m-aș lega de ele, aș sta mereu cu un picior în trecut și aș rememora regretele odată cu amintirile plăcute. Atașamentul de obiecte e un soi de prizonierat pentru mine, așa că încerc să mă agăț de cât mai puține lucruri cu putință.

Nu mai păstrez bilete de la concerte, chestii primite în dar cu ani în urma, sticle goale de parfum, tricoul purtat la prima întâlnire, nimic de genul asta. Amintirile rămân în capul meu oricum, n-au nevoie de asemenea declanșatori.

Totuși, unele lucruri merită păstrate o veșnicie, recunosc și eu. Unele trebuie puse bine la păstrare în cutii de pantofi sau ordonate frumos în sertare. Ca batista albastră, proaspăt călcată și împăturită în formă de pătrat, pe care tata a scos-o din buzunarul interior al gecii lui de piele și pe care mi-a dat-o ca să-mi șterg lacrimile când plecam de la Ciuc, după o vizită pe care le-o făcusem. Că așa-s eu, o plângăcioasă. Mi-a dat-o și a zis să o păstrez, doar știa bine că abia mă apucasem, nu aveam să mă opresc curând.

Păstrez batista albastră exact așa, călcată și împăturită ca un pătrat. Nu, n-am nevoie de ea ca să-mi amintească de tata sau de grija lui, n-am nevoie să ating batista pentru confirmări și nici n-o caut vreodată ca să mă uit la ea. Toate astea sunt în mintea mea și fără bucata aceea de bumbac albastră. De ce o păstrez totuși, deși de obicei încerc să nu mă atașez de obiecte? Pentru că nu se poate altfel. Nu se poate și gata!

Dosar de Mamă e și pe Facebook