Am fost azi la bunicu. Are 81 de ani și locuiește singur de patru, de când bunica s-a dus în partea cealaltă. După ce ne-am dat binețe și ne-am bucurat de revedere, am luat copiii și ne-am dus cu ei la cimitir, să trecem puțin și pe la bunica.

Eu ținând câte un copil cu fiecare mână, M purtând o candelă între palme, am pornit astfel împreună pe drumul prăfuit, cu bunicul rămas în poartă și privind ca la icoană în urma noastră.

– Uite, i-am zis lui Iris, vezi copăcelul ăsta de pe mormântul bunicii? E un nuc pe care nu l-a plantat nimeni. A răsărit aici singur, de capul lui.
– Chiar?
– Da. Iar într-o zi va fi un pom mare, cu rădăcini bine prinse în mormântul ăsta, un copac care va oferi umbra celor care vor veni să stea o clipă cu bunica.
– Dar ei îi plăceau nucii?
– Păi în fiecare toamnă, după ce nucile se scuturau din copaci, bunica aduna cât de multe putea, apoi împreună cu bunicu, atunci când afară era deja frig și ei stăteau acasă lângă soba încinsă, spărgeau toate nucile adunate. Apoi alegeau miezul și făceau pentru fiecare copil câte un pachet cu nuci. Patru pachete, pentru patru copii. Ca să aibă toti miez de nucă pentru prăjiturile și cozonacii de Crăciun.
– Și acum bunica are un nuc aici.
– Da. Bunica chiar locuia pe strada Nucilor când trăia, iar acum are un nuc și aici. E interesant cum se leagă lucrurile.
– Acum că nu mai e, ar trebui să strângem noi nucile toamna.
– Nu, acum le strânge bunicul. Chiar dacă îi este foarte greu să le spargă și să aleagă miezul, pentru că mâinile lui sunt slăbite, e important să-l lăsăm pe el să facă asta.
– De ce?
– Pentru că îi place să împartă miezul în cele patru pachete. Eu așa cred, că e ceva ce își dorește să poată încă face.
– Atunci o să-l lăsăm pe el să facă asta.

Când ne-am întors de la cimitir, bunicul nu mai era în poartă, însă pe strada Nucilor era plin de nuci și de frunze uscate. Iar când am plecat spre casă, am luat câteva cu noi. Pe restul, le vom primi într-un pachet, înainte de Crăciun.

Dosar de Mamă e și pe Facebook