Orbi (Petronela Rotar)
Pe Petronela Rotar o urmăresc pe facebook pentru că–mi plac naturalețea și sinceritatea ei, dar mai ales curajul de a se expune în felul în care o face. Să nu vă imaginați vreodată că-i ușor să–ți “speli rufele” în public. Ea totuși o face, inspirându-i și pe alții să vadă dincolo de aparențe, poate chiar reușește să împrumute cititorului puțin din curajul ei de a înfrunta lucrurile exact așa cum sunt.
“Orbi” e cartea despre care parcursesem mai multe recenzii pozitive, așa că mi-a stârnit imediat curiozitatea. Am fost ușor intrigată să găsesc în carte un alt tip de scriitură decât cel cu care eram obișnuită de pe blogul autoarei. O formulare diferită, dacă vreți, iar asta nu-i neapărat rău, capacitatea de a-ți suprinde cititorii e chiar o calitate.
Cartea explorează relația toxică dintre Alexa și Călin, una plină de abuz și traumele psihologice care decurg din aceasta. E o lectură necesară, cred, în societatea românească actuală, unde încă foarte multe femei sunt abuzate, unde se vorbește prea puțin despre hărțuire și violența în cuplu.
În spatele blocului (Mara Wagner)
Mi-a plăcut cartea asta, probabil pentru că am copilărit în condiții similare cu personajul principal și aproximativ în aceeași perioadă. “În spatele blocului” o urmărește timp de un an pe Maria, fetița care își trăiește firesc copilăria la sfârșitul epocii comuniste. E un roman nostalgic, o aducere aminte și cred că e mai degrabă apreciat de cei care și-au trăit la rândul lor anii copilăriei în acea perioada. Mara Wagner ne amintește de cozile interminabile, rațiile la alimente, joaca din spatele blocului, bucuria de a privi desenele animate sâmbăta și despre cum arăta viața într-o familie obișnuită.
Mi-ar plăcea ca aceast volum să ajungă și sub ochii adolescenților/ tinerilor, mai ales ai celor care nu au trăit în acea epoca. Trecutul e important, iar această carte le-ar putea stârni curiozitatea de a afla mai multe despre cum arăta viața atunci.
Vara în care mama a avut ochii verzi (Tatiana Țîbuleac)
Deși cartea are doar osutadouazeci de pagini, n-am reușit s-o citesc dintr-o răsuflare. Am găsit-o că fiind brutal de sinceră, greu de cuprins cu mintea că personajul principal poate nutri atâta ură față de propria mama. Începutul cărții mi-a creat un puternic disconfort și suficientă frustrare încât să n-o mai răsfoiesc câteva zile.
Mă bucur totuși că am reluat lectura, pentru că această carte s-a dovedit a fi una profundă, deși destul de incomodă, din cauza francheței cu care autoarea a abordeaza subiectul relației dintre mama bolnavă în stadiu terminal – fiul răzvrătit și depresiv, pe care ea l-a ignorat de-a lungul întregii lui copilării. “Vara în care mama a avut ochii verzi” e despre durerea de a pierde, despre incapacitatea de a trece peste această durere.
“Sunt mușcăturile tale, a zâmbit mama arătându–mi la sfârcuri, în timp ce eu o coboram în brațe pe scări ca pe un braț de vreascuri. Mă muscai ca un lup când te-am alăptat. Ar fi trebuit să nu-ți mai dau, dar tu sugeai și sugeai, nu mai voiai și altceva ca alți copii. Te-am iubit, Aleksy, te-am iubit cum am putut.”

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Pun pariu că la fel ca mine, nici voi nu știați de existența unei nobilimi în rândul iepurilor. Ei bine, aflați vă rog, că ea chiar există. Dinastia Esterhazy s-a format acum mai bine de douasute de ani, fiind chiar cea mai mare de felul ei din Austria. Da, m-am mirat și eu să aflu asta.

Toate bune și frumoase, însă nobilii iepuri din această veche familie aveau o reală problemă. Din cauză că preferau să mănânce doar ștrudele, praline și torturi, în loc de clasicii morcovi și sănătoasele salate, descendenții neamului, deși deștepți foc, deveniseră de-a lungul vremii, tot mai mici. Carevasăzică nu mai creșteau, ajungând astfel de râsul tuturor.

Principele Esterhazy, îngrijorat peste măsură de așa năpastă, își adună toți nepoții și îi trimise pe care încotro, să-și caute fiecare câte o iepuroaică mare cu care să se înmulțească, căci nu-i așa, doar iepuroaicele mari pot naște pui la fel ca ele.

Cel mai tânăr Esterhazy, cel cu un nume imposibil de lung, a fost așadar trimis cu trenul tocmai la Berlin, cu scopul precis de a-și găsi o soție cât se poate de mare. Aici, tânărul Esterhazy o cunoaște pe Mimi, iepuroaica din vitrină, e vândut drept animal de companie și află cu stupoare că unele restaurante servesc friptură de iepure. Trece prin diverse experiențe și aventuri demne de un iepure de viță nobilă, până când o regăsește pe Mimi cu care se căsătorește.

Povestea lui Esterhazy e asociată cu căderea zidului Berlinului, eveniment care a dus la reunificarea Germaniei. Este o poveste delicată și amuzantă, care va încânta copiii dar și pe părinții lor. Traducerea este una reușită din punctul meu de vedere, astfel că lecturarea e o plăcere. Va invit și pe voi să descoperiți această bijuterie, dacă încă n-ați făcut-o.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Ove este un bărbat morocănos de 59 de ani. E inflexibil și își trăiește viața după principii solide, de la care nu se abate niciodată. Crede cu tărie că regulile sunt făcute cu un scop, le respectă întotdeauna și se așteaptă ca toți ceilalți să facă la fel. Iar când asta nu se întâmplă, se înfurie teribil. Ove nu e cea mai veselă persoană din lume. Însă e cel mai înduioșător ursuz pe care l-ai întâlnit vreodată. Iar mașina lui preferată e Saab-ul. Pare nepoliticos, chiar neprietenos și deseori se poartă de parcă toată lumea ar fi împotriva lui.

Însă Ove nu e întocmai așa. El se aseamănă mai degrabă cu o ceapă, îi ajungi la miez doar dacă ai răbdare să-i cureți foaie după foaie. Ove a rămas singur, e văduv de șase luni, iar Sonja, soția lui, a fost cea mai luminoasă persoană pe care el a cunoscut-o vreodată. Îi plăcea să citească și zâmbea mereu, iar lui îi plăcea să meșterească ceva tot timpul.

Nici Ove, nici ceilalți n-au înțeles vreodată cum de Sonjia îl alesese fix pe el. “Oamenii ziceau mereu că Ove și nevastă–sa sunt diferiți ca ziua de noapte. Ove înțelegea, firește, că voiau să spună că el e noaptea. Dar nu-i păsa. Pe nevasta-să o distra întotdeauna când auzea asta și, chicotind, spunea că lumea zicea așa doar pentru că Ove era prea zgârcit să aprindă soarele.”

Ove e forțat de șefii lui să se pensioneze și  acum chiar că nu mai are pentru ce să trăiască. Își dorește să moară și nimic nu-l poate opri să se sinucidă. A pregătit totul până la cel mai mic detaliu, a lăsat instrucțiuni clare în scris celor care-l vor găsi, a cumpărat chiar și frânghia cu care să se spânzure. Ăsta e Ove. Pentru el, ori e albă, ori e neagră.

“Știa prea bine că unii îl considerau un moș căpos care nu avea încredere în nimeni. Dar asta era pentru că nimeni nu-i dăduse vreodată un motiv să vadă lucrurile altfel. Căci vine un moment în viața omului, când fiecare hotărăște ce fel de om vrea să fie. Unul care-i lasă pe alții să-l calce în picioare sau dimpotrivă. Și, dacă nu știi ce s-a petrecut în acel moment, nu poți cunoaște omul cu adevărat.”

Ai putea crede că e o carte depresivă sau enervantă, însă te asigur că e exact contrariul. “Un bărbat pe nume Ove” este de fapt o carte plină de umor. Firul narativ alternează între trecut și prezent, pentru a ți-l prezența pe Ove într-un mod cât mai complex, iar personajele care-l vor însoți pe parcursul paginilor vor face din lecturarea acestei cărți o adevărată plăcere.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Se apropie alegerile, iar Mica, își amintește cu nostalgie despre cât de bine îi mergea ei în perioada comunistă. Regretă sincer timpurile trecute, când comuniștii i-au dat șansa să traiască la oraș, i-au dat casă și un loc bun de muncă la fabrica de construcții metalice. Nimic nu-i lipsea pe atunci, avea butelie de la partid și uneori găsea chiar și portocale aromate, pe sub mână.

Pe Mica, nici măcar fiica ei, care acum locuiește în Canada, n-o poate convinge să nu-i mai voteze pe urmașii comuniștilor. Nici vecina, nici sora sau prietena ei. Și astfel, se trezește cumva singură în nostalgia ei comunistă, fără să poată înțelege de ce oamenii insistă că atunci nu era bine.

” – Hai mamă, eu vorbesc serios…
– Dar ce, eu glumesc? Pentru mine, lucrurile sunt simple: înainte de revoluție o duceam muuult mai bine decât acum. Tu cu cine ai vota în locul meu?
– Cred că exagerezi cu ‘muuult mai bine’, mama. Îți amintești ce cozi erau la carne? Făceau înconjorul blocului…
– E drept, erau cozi pe-atunci, dar acum intri în magazin, admiri cotletele, înghiți în sec și ieși frumușel afară, că nu ai cu ce le cumpăra. Eventual te uiți la un proaspăt îmbogățit cum ia două kile de mușchi.
Nu știu, zău, când era mai bine… Acum am văzut la televizor oameni care mor de foame, familii cu copii care dorm în stradă… Pe vremea comunismului nu se întâmplă asta.
– O să se regleze și astea… deocamdată suntem în tranziție… dar eu sunt optimistă.
– Cum nu, e ușor să fii optimist când trăiești în Canada, în Franța sau în America… Mai greu este să fii aici și să o trăiești… să vezi atunci optimism! Cu bigudiuri!”

Pentru Mica, trecerea de la comunism la democrație e foarte dificilă, ea nefiind capabilă să se adapteze. Nu reușește nici să privească dincolo de propria ei experiență cu comunismul și să înțeleagă dramele și lipsurile pe care le trăiau atunci alți români. Nu înțelege că doar o mică parte din populație avea un trai bun, pe când majoritatea trăia teribil de greu.

Pe măsură ce citeam cartea, mi se făcea milă de Mică. Pentru că înțeleg cât de dificil a fost pentru generația ei să facă trecerea de la un tip de viață la altul. Apoi, mă enervam de îngustimea minții ei, de insistența cu care se agăța de amintirile ei comuniste.

“Sunt o babă comunistă” e o carte pe care trebuie s-o citești. Mai ales în timpurile astea tulburi pe care suntem nevoiți să le trăim. E ca un fel de eye opener.

“Azi dimineață m-am trezit bătrână.
Mâine? Da, mâine sunt alegerile…
Cred că o să stau frumușel acasă și o să… o să găsesc eu ceva de făcut.”

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

La prima vedere ai putea crede că “Regele tuturor sălbăticiunilor” e poate o carte cam nepotrivită pentru un copil. Dacă ai crede asta, eu aș zice că te înșeli și că trebui să priveși dincolo de aparențe.

De ce ai putea gândi că nu e potrivită pentru copii? Păi, pentru că, după ce face tot soiul de năzbâtii “de un fel sau altul”, mama îl numește pe Max “salbăticiune”, iar el îi spune ei “o să te mănânc“. Așa că e trimis la culcare fără să primească cina.

Înțelegem, așadar, că mama n-are răbdare fix atunci, nu găsește empatie și e cam sătulă de năzbâtiile copilului. ( Lucruri care ni se întâmplă tuturor, din când în când).

Trimis în camera lui, supărat nevoie mare, Max observă cum aceasta se transformă într-o pădure, peste tot crescând liane și copaci, iar “pereții au devenit lumea din jur”. Max însuși devine o sălbaticiune, adică  fix eticheta pusă de mama lui.

Un ocean aduce o barcă la țărm, iar băiatul plutește de-a lungul zilei și nopții, pe un ocean, vreme îndelungată, “aproape peste un an, până acolo unde este locul sălbăticiunilor“. Iar acestea se poarta cu Max fix așa cum te–ai aștepta de la niște sălbăticiuni, adică  răcnesc înspăimântător, și îi  arată colții, apoi ghearele înspăimântătoare. Dar băiatul le-a îmblânzit, privindu-le în ochi fără frică și spunându-le un hotărât “stați cuminți!”

(Ia să ne gândim puțin, de obicei cine face așa? Noi, mamele, aș zice, chiar dacă nu-i tocmai comod să recunoaștem asta.)

Sălbăticiunile s-au speriat atunci și l-au numit pe Max “cea mai mare sălbăticiune dintre toate și l-au făcut regele tuturor sălbăticiunilor“. Iar împreună, au făcut un vacarm sălbatic și asurzitor. Un tărăboi adevărat. Cam ca cel făcut de Max acasă la el, aș adăuga eu. Ilustrațiile care umplu următoarele șase pagini, sunt incredibil de frumoase.

Dar Max, regele sălbăticiunilor a zis “acum gata” și le-a trimis pe toate celelelalte sălbăticiuni la culcare fără să le dea cina. (Vă amintiți cine mai făcuse asta?) Apoi deodată, băiatul s-a simțit singur și trist și a”dorit să fie acolo unde el era cea mai iubita ființă dintre toate”. (Adică acasă, la mama).

Iar atunci, din depărtare, copilului i-au ajuns pe la nas mirosuri delicioase și a renunțat “să mai fie rege acolo unde este locul sălbăticiunilor“. Însă sălbăticiunile i-au spus: “O, te rugăm, nu pleca – o să te mâncăm – așa de mult te iubim!” (Mai țineți minte cum Max i-a zis mamei lui c-o s-o mănânce? Remarcați fina subtilitate, așa-i?).

Băiatul face cale întoarsă, plutește în barcă iarăși zile și săptămâni, peste un an, până ajunge din nou acasă, în noaptea din camera lui. Unde ce credeți că găsește? Cina, care încă era caldă.

Regele tuturor sălbăticiunilor e o carte specială, cu totul. Textul e scurt și simplu, chiar rudimentar. Însă, autorul reușește cu atât de puține cuvinte, să trezească emoții foarte mari. Iar ilustrațiile, oh, ilustrațiile o să fascineze orice copil. E o carte subtilă, care ori îți place foarte tare, ori nu-ți place deloc.

E despre emoțiile noastre ca părinți, despre greșelile pe care cu toții le facem uneori. E despre emoțiile care-l încearcă pe copil atunci când noi greșim. Dar cel mai mult e despre iubire. Despre dorul care i se face lui Max. Despre dragostea și iertarea aflată în farfuria cu mâncare caldă, ce-l așteaptă acasă.

Citiți, citiți, citiți! 🙂
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook