Lastocika are norocul de a fi adoptată de Tamara Pavlovna, o rusoaică singură, la vârsta de șapte ani, dintr-un orfelinat sătesc și este adusă de femeie la Chișinău, unde doarme pentru prima dată în mijlocul patului, întocmai ca o bomboană în învelișul său foșnitor și se trezește dimineață având mamă pentru întâia oară în viață. Lastocika descoperă în casa Tamarei o lume nouă, un loc în care lumina parcă erupe din obiecte, unde mănâncă pâine, unt și miere până o doare în partea stânga, unde ceaiul are miros și camera e caldă.

Rusoaica îi cumpără fetei haine noi și devine pentru o vreme centrul universului pentru mica orfană. O învață alfabetul rusesc, o învață și despre bani, însă cel mai important lucru e să o învețe să vorbească rusește, căci „fără ea (limba rusă) te vei prăpădi”, îi spune. Șapte cuvinte pe zi, nici mai multe, nici mai puține, șapte cuvinte pe care Lastocika să le învețe corect, atât îi cere Tamara. Iar atunci când fata greșea, „și greșeam mereu”, Tamara o pedepsea cu un bobârnac dureros în frunte.  

În curtea dintre blocuri, Lastocika află despre o existență la comun cu locatarii blocului și vecinii ei, oameni simpli și feluriti, moldoveni, evrei, ucraineni, ruși, oameni cu ocupații lumești, care împart bomboane copiilor, spală rufe, pun conserve, cresc copii, femei singure ce vând plăceri trupești bărbaților, iar fata îi simte pe toți ca pe o familie mare, mereu la îndemână.   

Tamara Pavlovna nu e întocmai o mamă înțelegătoare și răbdătoare, descoperă în curând Lastocika. Insistă ca față să vorbească rusește și încearcă să o învețe cuvinte noi, în timp ce traversează Chișinăul în căutare de sticle, pe care le spală și apoi le vinde. Asta era ocupația Tamarei, era sticlăreasa, iar acum, pesemne că Lastocika era și ea una. Bobârnacele în frunte erau uneori înlocuite cu palme peste gură, pedepse aplicate pentru cuvinte rusești rostite greșit, iar atunci când fata reproducea corect cuvintele, Tamara o răsplătea cu suc de mesteacăn cumpărat cu douăzeci de copeici.

Limba rusă devine astfel un instrument de tortură pentru Lastocika, „frumos, însă plin de cruzime”, gândea ea. Deși în minte reușea să le pronunțe clar, pe gură îi ieșeau sunete stâlcite, și atunci Tamara îi înroșea din nou fruntea, până când faata își înfigea unghiile în pulpe, „astfel că durerea se simțea în mai multe locuri deodată”.

Acum rusoaica nu-i mai era doar salvatoare și mamă, ci despot. Tamara o învață pe Lastocika să bea, să caute, să care și să frece sticlele murdare până i se înroșeau mâinile și toartele sacoșelor îi tăiau umerii. Rusoaica adună copeică lângă copeică, rublă lângă rublă, e avară și deși Lastocika știe că Tamara are bani mulți, aceasta nu își cumpără sieși nimic, niciodată.

Lastocika se întreabă deseori de ce femeia a ales s-o ia pe ea de la orfelinat, de ce n-a luat în schimb o rusoaică, și află că directoarea o recomandase drept „cea mai răbdătoare”,  așadar știa ce se întâmpla acolo cu ea noaptea. Tamara o cumpărase, n-o luase din dragoste, nu o adusese în casa ei ca să-i dăruiască o viață nouă, nu, adevăratul ei scop era acela de a avea ajutor cu adunatul și spălatul sticlelor. Lastocika le vorbește în gând părinților care au abandonat-o, îi ceartă și îi cheamă, se întreabă și tânjește la ei deseori. „În ce limbă să vă caut? În ce limba să vă iert”? se întreabă ea.

Când vine timpul să meargă la școală, Lastocika alege școala moldovenească, nu pe cea în limba rusă, iar pentru această alegere, femeia o bate până obosește simțindu-se trădată și o numește cățea ce muscă mâna care o hrănește. Limba devine astfel personaj în romanul Tatianei Tibuleac. Limba în care prunele sunt perje, în care caisele sunt abricoase, pepenii sunt harbuji, limba molodovenească, dar și limba rusă în care scria dictări până o durea mâna, iar la final, după ce își înconjura greșelile cu creion roșu, primea bătaie.

Cine e Lastocika, ce este ea, e moldoveancă sau rusoaică? Își pune aceste întrebări în mod repetat, fără însă a găși un răspuns. Tot ce știa frumos era în limba rusă, cântece, filme, desene animate, în moldovenește știa doar bancuri și ghicitori. În curtea dintre blocuri toată lumea alegea să vorbească rusa, chiar și cei care acasă vorbeau moldovenește. Chișinăul întreg părea că alege rusa, atunci când avea de ales. Lastocika traduce mereu, ba în gând, ba cu voce tare, simțind că întâi au fost pe lume cuvintele în rusește, abia apoi și în alte limbi. Traduce acum și va traduce și peste douăzeci de ani, atunci când va fi medic la București.  

Odată cu reforma glasnostului introdusă de Gorbaciov, înflorise dreptul de a vorbi liber, dreptul moldovenilor de a rosti „limba noastră” , dar care era limba lor, moldovenească sau română? Lastocika vorbea rusește peste tot, acasă, la magazin, în curtea dintre blocuri, vorbea rusă și îi plăcea, doar școala o făcea în moldovenește. Nu știa de partea cui să fie. Trăia o drama colectivă, a unei întregi generații, aceea de a nu ști cine ești și ce limba ar trebui să vorbești.

Lastocika descoperă grafia latină, diacriticile cu acoperișuri și codițe, limba asta nouă pe care o înțelegea, putea s-o citească cu literele acestea noi și care se asemăna mult cu moldoveneasca. E limba română, a aflat fata, „limba noastră”. Cum să fie și aceasta limba noastră, pentru ce mai aveau nevoie de încă una? Nu se încumeta să se considere rusoaică, iar moldoveancă nu mai voia să fie. Pendulează tot timpul între cele două limbi, între rusă și moldovenească, trăiește cofuzia acelor vremuri, permițându-ne în tot acest timp să vedem în sufletul vorbitorului moldovean.

La școală limba moldovenească începe să fie predată în limba română, elevilor li se spune s-o uite pe cealaltă, iar Lastocika crede că atâta amar de vreme a luptat degeaba pentru moldoveneasca ei. Simte că pierde tot, că-i fuge pământul de sub picioare, că nu mai are certitudini, că nu a fost niciodată dorită sau iubită de nimeni. Poate doar de prietena ei, Maricica, dar și ea a murit, la fel cum moare acum rusa și pare că piere și moldovenească. Îi mai rămâne româna, dar e grea, prea nu înțelege de ce nu se scrie „jirafă și gălăjie, geață și giozdan”.

Abia atunci când face cunoștință cu poezia lui Nichita Stănescu, Lastocika înțelege, în sfarsit, că o limbă poate fi stăpânită nu doar de frică, ci și din iubire!

Foto: Editura Cartier

Orbi (Petronela Rotar)
Pe Petronela Rotar o urmăresc pe facebook pentru că–mi plac naturalețea și sinceritatea ei, dar mai ales curajul de a se expune în felul în care o face. Să nu vă imaginați vreodată că-i ușor să–ți “speli rufele” în public. Ea totuși o face, inspirându-i și pe alții să vadă dincolo de aparențe, poate chiar reușește să împrumute cititorului puțin din curajul ei de a înfrunta lucrurile exact așa cum sunt.
“Orbi” e cartea despre care parcursesem mai multe recenzii pozitive, așa că mi-a stârnit imediat curiozitatea. Am fost ușor intrigată să găsesc în carte un alt tip de scriitură decât cel cu care eram obișnuită de pe blogul autoarei. O formulare diferită, dacă vreți, iar asta nu-i neapărat rău, capacitatea de a-ți suprinde cititorii e chiar o calitate.
Cartea explorează relația toxică dintre Alexa și Călin, una plină de abuz și traumele psihologice care decurg din aceasta. E o lectură necesară, cred, în societatea românească actuală, unde încă foarte multe femei sunt abuzate, unde se vorbește prea puțin despre hărțuire și violența în cuplu.
În spatele blocului (Mara Wagner)
Mi-a plăcut cartea asta, probabil pentru că am copilărit în condiții similare cu personajul principal și aproximativ în aceeași perioadă. “În spatele blocului” o urmărește timp de un an pe Maria, fetița care își trăiește firesc copilăria la sfârșitul epocii comuniste. E un roman nostalgic, o aducere aminte și cred că e mai degrabă apreciat de cei care și-au trăit la rândul lor anii copilăriei în acea perioada. Mara Wagner ne amintește de cozile interminabile, rațiile la alimente, joaca din spatele blocului, bucuria de a privi desenele animate sâmbăta și despre cum arăta viața într-o familie obișnuită.
Mi-ar plăcea ca aceast volum să ajungă și sub ochii adolescenților/ tinerilor, mai ales ai celor care nu au trăit în acea epoca. Trecutul e important, iar această carte le-ar putea stârni curiozitatea de a afla mai multe despre cum arăta viața atunci.
Vara în care mama a avut ochii verzi (Tatiana Țîbuleac)
Deși cartea are doar osutadouazeci de pagini, n-am reușit s-o citesc dintr-o răsuflare. Am găsit-o că fiind brutal de sinceră, greu de cuprins cu mintea că personajul principal poate nutri atâta ură față de propria mama. Începutul cărții mi-a creat un puternic disconfort și suficientă frustrare încât să n-o mai răsfoiesc câteva zile.
Mă bucur totuși că am reluat lectura, pentru că această carte s-a dovedit a fi una profundă, deși destul de incomodă, din cauza francheței cu care autoarea a abordeaza subiectul relației dintre mama bolnavă în stadiu terminal – fiul răzvrătit și depresiv, pe care ea l-a ignorat de-a lungul întregii lui copilării. “Vara în care mama a avut ochii verzi” e despre durerea de a pierde, despre incapacitatea de a trece peste această durere.
“Sunt mușcăturile tale, a zâmbit mama arătându–mi la sfârcuri, în timp ce eu o coboram în brațe pe scări ca pe un braț de vreascuri. Mă muscai ca un lup când te-am alăptat. Ar fi trebuit să nu-ți mai dau, dar tu sugeai și sugeai, nu mai voiai și altceva ca alți copii. Te-am iubit, Aleksy, te-am iubit cum am putut.”

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Pun pariu că la fel ca mine, nici voi nu știați de existența unei nobilimi în rândul iepurilor. Ei bine, aflați vă rog, că ea chiar există. Dinastia Esterhazy s-a format acum mai bine de douasute de ani, fiind chiar cea mai mare de felul ei din Austria. Da, m-am mirat și eu să aflu asta.

Toate bune și frumoase, însă nobilii iepuri din această veche familie aveau o reală problemă. Din cauză că preferau să mănânce doar ștrudele, praline și torturi, în loc de clasicii morcovi și sănătoasele salate, descendenții neamului, deși deștepți foc, deveniseră de-a lungul vremii, tot mai mici. Carevasăzică nu mai creșteau, ajungând astfel de râsul tuturor.

Principele Esterhazy, îngrijorat peste măsură de așa năpastă, își adună toți nepoții și îi trimise pe care încotro, să-și caute fiecare câte o iepuroaică mare cu care să se înmulțească, căci nu-i așa, doar iepuroaicele mari pot naște pui la fel ca ele.

Cel mai tânăr Esterhazy, cel cu un nume imposibil de lung, a fost așadar trimis cu trenul tocmai la Berlin, cu scopul precis de a-și găsi o soție cât se poate de mare. Aici, tânărul Esterhazy o cunoaște pe Mimi, iepuroaica din vitrină, e vândut drept animal de companie și află cu stupoare că unele restaurante servesc friptură de iepure. Trece prin diverse experiențe și aventuri demne de un iepure de viță nobilă, până când o regăsește pe Mimi cu care se căsătorește.

Povestea lui Esterhazy e asociată cu căderea zidului Berlinului, eveniment care a dus la reunificarea Germaniei. Este o poveste delicată și amuzantă, care va încânta copiii dar și pe părinții lor. Traducerea este una reușită din punctul meu de vedere, astfel că lecturarea e o plăcere. Va invit și pe voi să descoperiți această bijuterie, dacă încă n-ați făcut-o.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Ove este un bărbat morocănos de 59 de ani. E inflexibil și își trăiește viața după principii solide, de la care nu se abate niciodată. Crede cu tărie că regulile sunt făcute cu un scop, le respectă întotdeauna și se așteaptă ca toți ceilalți să facă la fel. Iar când asta nu se întâmplă, se înfurie teribil. Ove nu e cea mai veselă persoană din lume. Însă e cel mai înduioșător ursuz pe care l-ai întâlnit vreodată. Iar mașina lui preferată e Saab-ul. Pare nepoliticos, chiar neprietenos și deseori se poartă de parcă toată lumea ar fi împotriva lui.

Însă Ove nu e întocmai așa. El se aseamănă mai degrabă cu o ceapă, îi ajungi la miez doar dacă ai răbdare să-i cureți foaie după foaie. Ove a rămas singur, e văduv de șase luni, iar Sonja, soția lui, a fost cea mai luminoasă persoană pe care el a cunoscut-o vreodată. Îi plăcea să citească și zâmbea mereu, iar lui îi plăcea să meșterească ceva tot timpul.

Nici Ove, nici ceilalți n-au înțeles vreodată cum de Sonjia îl alesese fix pe el. “Oamenii ziceau mereu că Ove și nevastă–sa sunt diferiți ca ziua de noapte. Ove înțelegea, firește, că voiau să spună că el e noaptea. Dar nu-i păsa. Pe nevasta-să o distra întotdeauna când auzea asta și, chicotind, spunea că lumea zicea așa doar pentru că Ove era prea zgârcit să aprindă soarele.”

Ove e forțat de șefii lui să se pensioneze și  acum chiar că nu mai are pentru ce să trăiască. Își dorește să moară și nimic nu-l poate opri să se sinucidă. A pregătit totul până la cel mai mic detaliu, a lăsat instrucțiuni clare în scris celor care-l vor găsi, a cumpărat chiar și frânghia cu care să se spânzure. Ăsta e Ove. Pentru el, ori e albă, ori e neagră.

“Știa prea bine că unii îl considerau un moș căpos care nu avea încredere în nimeni. Dar asta era pentru că nimeni nu-i dăduse vreodată un motiv să vadă lucrurile altfel. Căci vine un moment în viața omului, când fiecare hotărăște ce fel de om vrea să fie. Unul care-i lasă pe alții să-l calce în picioare sau dimpotrivă. Și, dacă nu știi ce s-a petrecut în acel moment, nu poți cunoaște omul cu adevărat.”

Ai putea crede că e o carte depresivă sau enervantă, însă te asigur că e exact contrariul. “Un bărbat pe nume Ove” este de fapt o carte plină de umor. Firul narativ alternează între trecut și prezent, pentru a ți-l prezența pe Ove într-un mod cât mai complex, iar personajele care-l vor însoți pe parcursul paginilor vor face din lecturarea acestei cărți o adevărată plăcere.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Se apropie alegerile, iar Mica, își amintește cu nostalgie despre cât de bine îi mergea ei în perioada comunistă. Regretă sincer timpurile trecute, când comuniștii i-au dat șansa să traiască la oraș, i-au dat casă și un loc bun de muncă la fabrica de construcții metalice. Nimic nu-i lipsea pe atunci, avea butelie de la partid și uneori găsea chiar și portocale aromate, pe sub mână.

Pe Mica, nici măcar fiica ei, care acum locuiește în Canada, n-o poate convinge să nu-i mai voteze pe urmașii comuniștilor. Nici vecina, nici sora sau prietena ei. Și astfel, se trezește cumva singură în nostalgia ei comunistă, fără să poată înțelege de ce oamenii insistă că atunci nu era bine.

” – Hai mamă, eu vorbesc serios…
– Dar ce, eu glumesc? Pentru mine, lucrurile sunt simple: înainte de revoluție o duceam muuult mai bine decât acum. Tu cu cine ai vota în locul meu?
– Cred că exagerezi cu ‘muuult mai bine’, mama. Îți amintești ce cozi erau la carne? Făceau înconjorul blocului…
– E drept, erau cozi pe-atunci, dar acum intri în magazin, admiri cotletele, înghiți în sec și ieși frumușel afară, că nu ai cu ce le cumpăra. Eventual te uiți la un proaspăt îmbogățit cum ia două kile de mușchi.
Nu știu, zău, când era mai bine… Acum am văzut la televizor oameni care mor de foame, familii cu copii care dorm în stradă… Pe vremea comunismului nu se întâmplă asta.
– O să se regleze și astea… deocamdată suntem în tranziție… dar eu sunt optimistă.
– Cum nu, e ușor să fii optimist când trăiești în Canada, în Franța sau în America… Mai greu este să fii aici și să o trăiești… să vezi atunci optimism! Cu bigudiuri!”

Pentru Mica, trecerea de la comunism la democrație e foarte dificilă, ea nefiind capabilă să se adapteze. Nu reușește nici să privească dincolo de propria ei experiență cu comunismul și să înțeleagă dramele și lipsurile pe care le trăiau atunci alți români. Nu înțelege că doar o mică parte din populație avea un trai bun, pe când majoritatea trăia teribil de greu.

Pe măsură ce citeam cartea, mi se făcea milă de Mică. Pentru că înțeleg cât de dificil a fost pentru generația ei să facă trecerea de la un tip de viață la altul. Apoi, mă enervam de îngustimea minții ei, de insistența cu care se agăța de amintirile ei comuniste.

“Sunt o babă comunistă” e o carte pe care trebuie s-o citești. Mai ales în timpurile astea tulburi pe care suntem nevoiți să le trăim. E ca un fel de eye opener.

“Azi dimineață m-am trezit bătrână.
Mâine? Da, mâine sunt alegerile…
Cred că o să stau frumușel acasă și o să… o să găsesc eu ceva de făcut.”

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

La prima vedere ai putea crede că “Regele tuturor sălbăticiunilor” e poate o carte cam nepotrivită pentru un copil. Dacă ai crede asta, eu aș zice că te înșeli și că trebui să priveși dincolo de aparențe.

De ce ai putea gândi că nu e potrivită pentru copii? Păi, pentru că, după ce face tot soiul de năzbâtii “de un fel sau altul”, mama îl numește pe Max “salbăticiune”, iar el îi spune ei “o să te mănânc“. Așa că e trimis la culcare fără să primească cina.

Înțelegem, așadar, că mama n-are răbdare fix atunci, nu găsește empatie și e cam sătulă de năzbâtiile copilului. ( Lucruri care ni se întâmplă tuturor, din când în când).

Trimis în camera lui, supărat nevoie mare, Max observă cum aceasta se transformă într-o pădure, peste tot crescând liane și copaci, iar “pereții au devenit lumea din jur”. Max însuși devine o sălbaticiune, adică  fix eticheta pusă de mama lui.

Un ocean aduce o barcă la țărm, iar băiatul plutește de-a lungul zilei și nopții, pe un ocean, vreme îndelungată, “aproape peste un an, până acolo unde este locul sălbăticiunilor“. Iar acestea se poarta cu Max fix așa cum te–ai aștepta de la niște sălbăticiuni, adică  răcnesc înspăimântător, și îi  arată colții, apoi ghearele înspăimântătoare. Dar băiatul le-a îmblânzit, privindu-le în ochi fără frică și spunându-le un hotărât “stați cuminți!”

(Ia să ne gândim puțin, de obicei cine face așa? Noi, mamele, aș zice, chiar dacă nu-i tocmai comod să recunoaștem asta.)

Sălbăticiunile s-au speriat atunci și l-au numit pe Max “cea mai mare sălbăticiune dintre toate și l-au făcut regele tuturor sălbăticiunilor“. Iar împreună, au făcut un vacarm sălbatic și asurzitor. Un tărăboi adevărat. Cam ca cel făcut de Max acasă la el, aș adăuga eu. Ilustrațiile care umplu următoarele șase pagini, sunt incredibil de frumoase.

Dar Max, regele sălbăticiunilor a zis “acum gata” și le-a trimis pe toate celelelalte sălbăticiuni la culcare fără să le dea cina. (Vă amintiți cine mai făcuse asta?) Apoi deodată, băiatul s-a simțit singur și trist și a”dorit să fie acolo unde el era cea mai iubita ființă dintre toate”. (Adică acasă, la mama).

Iar atunci, din depărtare, copilului i-au ajuns pe la nas mirosuri delicioase și a renunțat “să mai fie rege acolo unde este locul sălbăticiunilor“. Însă sălbăticiunile i-au spus: “O, te rugăm, nu pleca – o să te mâncăm – așa de mult te iubim!” (Mai țineți minte cum Max i-a zis mamei lui c-o s-o mănânce? Remarcați fina subtilitate, așa-i?).

Băiatul face cale întoarsă, plutește în barcă iarăși zile și săptămâni, peste un an, până ajunge din nou acasă, în noaptea din camera lui. Unde ce credeți că găsește? Cina, care încă era caldă.

Regele tuturor sălbăticiunilor e o carte specială, cu totul. Textul e scurt și simplu, chiar rudimentar. Însă, autorul reușește cu atât de puține cuvinte, să trezească emoții foarte mari. Iar ilustrațiile, oh, ilustrațiile o să fascineze orice copil. E o carte subtilă, care ori îți place foarte tare, ori nu-ți place deloc.

E despre emoțiile noastre ca părinți, despre greșelile pe care cu toții le facem uneori. E despre emoțiile care-l încearcă pe copil atunci când noi greșim. Dar cel mai mult e despre iubire. Despre dorul care i se face lui Max. Despre dragostea și iertarea aflată în farfuria cu mâncare caldă, ce-l așteaptă acasă.

Citiți, citiți, citiți! 🙂
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Zilele trecute, Iris a primit de la Editura Frontiera câteva cărți despre care vreau musai să vă povestesc. Pentru că-s foarte faine, pentru că n-o să mă satur niciodată să promovez cărțile pentru copii și pentru că o să vă încurajez mereu să le citiți celor mici 🙂

Eu sunt cel mai puternic

Lupul se plimbă țanțoș prin pădure, mândru nevoie mare, încordându-și plin de sine mușchii. Nimeni nu mai e atât de puternic ca el, nu are nicio îndoială în privința asta. Și pentru că propria-i părere despre sine nu-i este suficientă, se gândește să-i întrebe și pe ceilalți locuitori ai pădurii, cine e cel mai puternic.

Doar că se întâlnește numai cu personaje care oricum erau deja înspăimântate de el, toate mult mai mici: iepurașul, cei trei purceluși, Scufița Roșie, cei șapte pitici. Toți îl asigură pe Lup că el e cel mai fioros, cel mai înspăimântător și cel mai puternic din pădure.

Și cum se plimba lupul foarte mândru de respectul pe care i-l purtau viețuitoarele pădurii, se întâlnește cu un “brotac” mic, pe care-l întreabă arogant, cine e cel mai puternic. Doar că răspunsul “brotacului” nu e cel pe care Lupul îl așteaptă.

Iris a râs în hohote la vederea “brotacului” și la surpriza de pe ultima pagină. Nu nu, nu vă zic despre ce e vorba, asta va trebui să descoperiți singuri. Însă vă asigur c-o să vă placă cine e de fapt cel mai puternic din pădure. 🙂

Mamaaa

Va sună cunoscut strigătul ăsta, așa-i? 🙂
Un băiețel trece prin toate încăperile casei, strigându-și mama în gura mare. O caută în baie, în bucătărie, în sufragerie, hol, bibliotecă, trece prin fiecare cameră ignorând toate animalele bizare care se află acolo, deoarece vrea musai să-i spună mamei că s-a speriat de un… păianjen. 🙂

E o carte numai bună de învățat cifrele și exersat număratul. Pe fiecare pagină copiii pot numără lei, zebre, hipopotami, maimuțe și încă multe alte animale, și tot în fiecare pagină sunt provocați să găsească cifra “ascunsă“.
Iris s-a distrat cel mai tare când dădeam pagină nouă și de fiecare dată strigam amândouă în gura mare: mamaaaaaaaa. Și să nu ziceți nimănui, dar ea a găsit mereu înaintea mea cifrele pitite pe-acolo. 🙂

A dispărut tortul

De departe cartea aceasta a fost preferata lui Iris. Mărturisesc că și a mea. E o carte specială, într–adevăr. Pe paginile ei nu se găsește nici măcar un singur cuvânt. Chiar așa, nici unul. Tocmai de aceea e o carte care poate fi “citită” și de copiii mai mici, care încă nu au învățat literele.

Cartea are în paginile ei o poveste descrisă cu ajutorul unor ilustrații fabuloase. Fiecare pagină nouă e ilustrată în continuarea celei anterioare, povestea menținându–și firul pe măsură ce cartea e parcursă de copil.

Ilustrațiile trebuiesc privite cu atenție, căci pe fiecare pagină se întâmplă o grămadă de chestii și credeți–mă, n-o să vreți să pierdeți acțiunea. “A dispărut tortul” e o carte pe care cu greu o lași din mână. E o carte care dezvoltă atenția, imaginația și capacitatea de a urmări firul unei acțiuni de la început până la sfârșit.

Cartea vă oferă  timp special și de calitate împreună cu copilul. Pentru noi e o plăcere să stăm lipite una de alta și să urmărim cu degetul personajele din carte. Iris trece printr-o multitutide de stări până la final. E curioasă, veselă, îngrijorată și nerăbdătoare să vadă ce se întâmplă mai departe.

Aproape de fiecare dată când luăm cartea în mâini, găsim lucruri noi, care ne-au scăpat dățile trecute. Iris privește îndelung personajele și–mi explică ce se întâmplă cu fiecare în parte. Iar mie-mi vine s-o bag în buzunar de dragă ce-mi e. 🙂

Vă recomand cartea asta cu toată încrederea. O s-o iubiți, vă promit. Ah, și am văzut pe site-ul celor de la Editura Frontiera că e și o continuare, “Picnic cu tort”, pe care noi sigur sigur o s-o cumpărăm.

Voi ce-ați mai citit în ultima vreme?

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Am văzut filmul demult, atunci când a apărut și țin minte că m-a emoționat teribil. Însă cartea n-am mai avut chef s-o citesc, imaginându–mi că, nah, dacă tot știu ce se întâmplă, ce rost mai are? Boy, was I wrong!

Am văzut cartea zilele trecute la bibliotecă și am împrumutat-o imediat. Mai ales pentru că au trecut ani de zile de când am văzut filmul și nu mai țineam minte decât că eroii principali erau doi băieți afgani. În plus, gândul la film îmi stârnea încă niște emoții vagi, fără să–mi amintesc neapărat detalii din el.

Amir și Hassan sunt cei mai buni prieteni, deși trăiesc într-o societate care nu încurajează prietenia între stăpân și servitor. Cei doi băieți copilăresc unul lângă celălalt și fac totul împreună, de la citit cărți, cățărat în copaci și până la înălțat zmeie. Hassan este servitorul și implicit cel considerat a-i fi inferior lui Amir. El nu merge la școală, așadar nu știe să citească, în schimb îl ajută pe Ali, tatăl său, să-i servească pe Amir și tatăl acestuia, Baba.

Băieții nutresc o afecțiune specială unul pentru celălalt, Amir ii citește tot timpul povești lui Hassan, și se joacă cu el, însă în același timp, autorul subliniază egoismul și cruzimea cu care stăpânul îl tratează uneori pe servitor. Din motive pe care nu le poate clar identifica, Amir tinde să fie adeseori răutăcios cu prietenul lui, mai ales atunci când observă afecțiunea pe care Baba i-o poartă acestuia.

Amir încearcă din greu să câștige iubirea, atenția și admirația tatălui sau, însă i se pare că nu reușește niciodată. Băiatul simte  în schimb, că tatăl lui îl îndrăgește mai mult pe servitor, acest aspect împingându-l să comită un act egoist, careulterior îl va urmări pentru tot restul vieții.

Baba și Amir fug din Afganistan în America, iar viața lor se schimbă semnificativ. Trec anii, Amir devine bărbat și se însoară, Baba se îmbolnăvește, viața își continuă firul, însă cei doi îl au tot timpul în gând pe Hassan. Unul cu o puternică remușcare, celălat cu afecțiune profundă.

Nu vreau să îți dezvălui mai mult de atât, căci ar fi păcat, dacă încă nu ai citit cartea. Lectura te va plimba prin diferite stări sufletești. La început îl vei urî pe Amir, și-l vei iubi pe Hassan, îl vei admira pe Baba și vei încerca să înțelegi de ce fiecare dintre ei acționează așa cum o face. Mai apoi îl vei îndrăgi și pe Amir, poate vei încerca chiar să-l ierți și te vei îngrozi când vei citi despre Afganistanul acelor vremuri.

“Dacă se termina cu bine, asta voiau toți să știe. Dacă cineva m-ar întreba cum se termină povestea lui Hassan, a lui Sohrab și a mea – cu bine sau nu – nu aș ști ce să-i spun.”

Cum, cine e Sohrab? Ăăă, păi cred că dacă vrei să afli, atunci n-ai de ales, trebuie să citești și tu cartea 🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Shahab e un băiețel de patru ani care încă nu vorbește, drept pentru care toată familia crede că e doar un prostănac. Mai puțin mama lui, care îi ia apărarea necondiționat, ca o leoaică, de fiecare dată când situația o impune. Deoarece incapacitatea lui Shahab de a se exprima în cuvinte e luată drept deficiență mintală de cei din jur, copilul dezvoltă frustrări multiple, care îl împing la răzbunări împotriva celor care nu-l înțeleg.
Frustrările îi sunt alimentate și de mândria pe care tatăl lui și-o afişează fățiș, vizavi de rezultatele școlare ale lui Arash, fratele mai mare al lui Shahab. Muțenia autoimpusă a copilului, îi atrage acestuia o multitudine de neplăceri: toți râd de el, e târât la medici și specialiști pentru un diagnostic și e tratat tot timpul ca o persoană inferioară.
Însă cel mai dureros aspect este incapacitatea tatălui de a-l iubi pentru ce este el. Neputința lui de a-l accepta așa diferit cum este și faptul că se simte mereu rușinat cu el, sunt circumstanțe ce duc la o ruptură iremediabilă între tată și copil.
Cartea se citește ușor, eu am dat-o gata în două seri, citind-o înainte de culcare, în timp ce Iris sforăia deja. Nu știu însă dacă ar putea prezenta interes și pentru citititorii care nu sunt părinți, deoarece pare mai degrabă o carte de parenting, decât una de ficțiune.
Citind cartea în calitatea mea de mamă, mi-am tras mai multe semnale de alarmă. Nimic din ce nu știam deja, însă un reminder așa de dramatic nu strică niciodată.

Nu primim întotdeauna copiii la care visăm, fiecare persoană care se naște e unică și irepetabilă. Rolul nostru e să le dăruim toată iubirea și atenția de care suntem capabili, fără ca făcând toate astea, să simțim că ne sacificăm. Iubirea necondiționată și atenția pe care o oferim copiilor pe care îi aducem pe lume, e esențială pentru o dezvoltare armonioasă. Familia în care îi creștem, felul în care interacționăm unii cu alții în cadrul ei, toate își pun amprenta pe personalitatea copilului.

“Tatăl își relua apoi munca nesfârșită. Discuțiile din casă erau reci și nu mă îndemnau să vorbesc. Mă întrebam de ce tatăl lui Arash și familia lui nu învățaseră cuvinte frumoase și afectuoase. Dacă el ar fi vorbit așa cu mama, dacă nouă ne-ar fi spus “dragul meu” sau “sufletul meu” sau alte vorbe de alint, mama n-ar fi fost tristă și retrasă. Și poate aș fi putut vorbi și eu”.

E o carte pe care o recomand părinților, lecturarea ei fiind un reminder continuu al faptului că all we need is love.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

V-am povestit în multe rânduri ce rol important au cărțile în viața noastră. Am scris în mod repetat și despre cât de necesar este să le citim copiilor. Unul dintre avantajele pe care le aduce în general cartea, este că le descrie copiilor diverse situații cu care s-au întâlnit deja, sau cu care urmează să se întâlnească în viitor. Cum ar fi mersul la grădiniță, sau vizita la o fermă cu multe animale. Sau chiar temuta trecere de la scutec la oliță. Lecturarea împreună cu copilul, îl ajută pe acesta să facă mai ușor tranziția spre o nouă etapă din viațalui.

În acest sens, Editura Casa, a lansat de curând colecția “Prietena mea Conni”, cu trei titluri:

Conni merge la grădiniță
Conni merge la fermă
Conni și olița.

Dacă aveți copii care urmează să meargă în toamnă la grădiniță sau care vor să încerce olița, cărticelele acestea vă pot da o mână de ajutor.

Conni merge la grădiniță

E ziua ei astăzi, Conni împlinește trei ani și primește cadou tot ce îi trebuie pentru grădiniță. Însă înainte să meargă la grădi, Conni trebuie să facă o vizită la pediatru pentru examenul medical. Fetița are o sumedenie de griji cu privire la ce se va întâmpla la grădiniță. Se întreabă dacă educatoarea va fi drăguță, dacă îi va da cineva mâncare și apă sau dacă ceilalți copii se vor juca cu ea. În prima zi de grădiniță, pe Conni o așteaptă o grămadă de surprize; construiește cu colegii o peșteră din pături, își alege un cârlig în care să–și agațe rucsăcelul, își mănâncă pachețelul împreună cu ceilalți copii, colorează, se joacă la groapa cu nisip și ajunge să o îndrăgească pe doamna educatoare.
Cartea ilustrează foarte drăguț toate etapele pe care le parcurge micuța Conni în prima ei zi în colectivitate. Cred că e o cărticică ce vă poate fi de ajutor atunci când le explicați copiilor cum stă treaba cu grădinița.

Conni și olița

Oh, minunatul moment când se face trecerea de la scutec la oliță. Câte griji și câte mirosuri plutesc în aer atunci. Dar nu-i nimic, nu-i ușor pentru nimeni. Nici măcar pentru Conni, care decide deodată că ea nu mai vrea să poarte scutec. Așa că împreună cu mama, cumpără o oliță colorată, în care reușește să facă primul ei pipi. O adevărată victorie, desigur. Doar că victoria nu e chiar completă, pentru că fetița mai și pierde câteva bătălii pe parcurs, nereușind să ajungă la oliță mereu la timp. Însă mama n-o ceartă, ci o încurajează cu blândețe, chiar și când udă noaptea patul. Nu v-am zis eu că pentru nimeni nu e ușor? Dacă aveți copii care sunt fix în faza asta, va recomand cu încredere carticita această. E ilustrată minunat, e pozitivă și cred că va plăcea tare copiilor.

Conni merge la fermă

E vacanță de vară și Conni primește o invitație să petreacă o săptămâna la țară, la fermă. Acolo o cunoaște pe Anca, o fetiță de vârstă ei care știe tot despre animale. La fermă sunt câini și pisici, găini, un cocoș care vrea s-o ciupească, o scroafă cu purceluși, iepuri, un vițel, gâște și rațe, chiar oi și capre. Conni merge cu tractorul, vede cum se mulge o vacă și se tăvălește în fânul din șură. E cea mai frumoasă vacanță a fetiței.

Cărțile au coperți cartonate,  numără fiecare câte douazecișipatru de pagini și au dimensiunea perfectă pentru a fi ținute și răsfoite de mâini mici și dolofane.
Le găsiți la Editura Casa: aici

Și nu uitați: citiți, citiți, citiți! 🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook