Lupul cel Mare și Lupul cel Mic

DSC_0106

Lupul cel Mare trăiește singur sub un copac, în vârful unui deal. E tare mulțumit așa și crede că viața nu poate fi mai bună de-atât . Până când într-o zi, Lupul cel Mic vine sub același copac. La început, Lupul cel Mare nu știe ce să creadă despre vizita asta nedorită, însă știe sigur că n-ar vrea ca Lupul cel Mic să fie nici mai mare decât el și nici mai bun la cățărat.
DSC_0111
Lupul cel Mic nu pare să-și dorească să mai plece odată cu lăsarea serii, așa că cei doi dorm împreună sub același copac. Apoi dimineață, Lupul cel Mare își împarte fructele cu cel mic.
DSC_0113

Cand într-o zi Lupul cel Mare nu-l mai găsește pe Lupul cel Mic sub copac, se întristează teribil. Pe cât de tare s-a temut la început că va fi mai mare decât el, sau că va mânca prea mult, că va avea nevoie de o bucată mai mare de pătură să se acopere noaptea, pe atât de puțin îi mai pasă acum de toate astea.  Îi e dor de Lupul cel Mic și îl așteaptă privind în zare, în fiecare zi.
DSC_0103
DSC_0114

Dupa o așteptare lungă și dureroasă, Lupul cel Mic se întoarce, iar Lupului cel Mare îi tresaltă inima plină de fericire.
DSC_0115

E o carte nemaipomenită. Cred că e imposibil ca vreunui copil să nu-i placă. E scrisă atât de simplu, pe înțelesul celor mici, și totuși transmite atât de multă emoție. Cartea vorbește despre prietenie, despre temeri și despre cât de frumos e să împarți cu cineva. Ilustrațiile sunt foarte atrăgătoare și creative. V-o recomand din toată inima!

Împreuna cu Iris acordăm celor doi lupi nota zece și suntem sigure că  vom mai citi cartea de multe, multe ori de-acum încolo.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

“O viaţă măruntă” sau cartea care a dat cu mine de toţi pereţii

DSC_0005

Cititul a fost una din activităţile care mi-au lipsit foarte tare după ce am născut. Cine mă cunoaşte ştie că înainte aveam întotdeauna o carte în rucsac. Citeam în autobuz, uneori în pauze la serviciu, citeam acasă. Dar după ce am născut, cititul a devenit un lux. Pur şi simplu nu-mi rămânea niciodată timp şi pentru asta. Am continuat să merg la bibliotecă, însă mergeam doar ca să îmi menţin obiceiul, din inerţie, în realitate cărţile ajungeau abandonate pe podeaua de lângă canapea.

Le returnam, aduceam acasă altele şi nu le citeam niciodată nici pe acelea. Sau le lăsam citite doar pe jumătate, pentru că între o repriză de citit şi alta trecea multă vreme, iar eu uitam care era acţiunea cărţii. De ceva vreme (a se citi de când merge Iris la grădiniţă) am ceva mai mult timp liber. Aşa că mersul la bibliotecă e iarăşi productiv, cărţile nu mai rămân necitite sau nemirosite.

Cartea despre care vreau să va spun n-am luat-o totuşi de la bibliotecă, ci am cumpărat-o când comandam cărţi pentru Iris. Când a venit coletul şi am văzut când de groasă e, când am văzut că numără şaptesute de pagini, am fost uşor descumpănită. Am mai mult timp, e drept, dar parcă nu chiar atât de mult.

Numai că atunci încă nu ştiam că o dată deschisă, n-o s-o mai pot lăsa din mâini. “O viaţă măruntă” de Hanya Yanagihara a dat cu mine de toţi pereţii. M-a zguduit din temelii aşa cum nu multe cărţi au făcut-o până acum. Cu toate că dădeam pagină după pagină, îmi era foarte greu s-o citesc. Pentru că e o carte dureroasă.

Am pus-o jos de multe ori, fără să mai pot citi un rând. O ridicam apoi, temându-mă de ce urma să mai citesc. Nu, nu e o poveste de groază între paginile cărţii. Nu e menită să sperie pe nimeni, însă e dramatică. Atât de dramatică încât te întrebi până unde poate să mai meargă autoarea, prin ce o să-l mai pună pe personajul central să treacă, de ce nu-i e milă de el şi când o să se oprească odată.

Cartea vorbeşte despre abuzuri, traume şi autodistrugere, despre încercarea de a le depăşi, dar şi despre prietenie. Atunci când îmi mai rămăseseră doar cincizeci de pagini de citit, am lăsat cartea, am împins-o sub canapea şi am abandonat-o acolo. Pentru că nu mai puteam continua. Mă ardea pe dinăuntru.

Citisem cele şasesutecincizeci de pagini pe nerăsuflate, noaptea cu lampa de citit, sau oricând  aveam un moment liber. O devorasem. Acum însă nu mai puteam continua. Mă frigeau degetele de teamă şi mintea de curiozitate, de conştiinţa pregnantă a faptului că suntem atât de fragili.

Am lăsat cartea sub canapea câteva săptămâni. Aseară însă am terminat-o. După ce am închis-o, m-am simţit obosită şi bătrână. Aţi putea spune că nu aţi vrea niciodată să citiţi o carte care să vă aducă în starea asta. Nimic mai greşit.

Cartea e una care te consumă pe tine cititorul, într-adevăr, însă e scrisă cu o emoţie aparte şi vă promit că nu e una pe care s-o puteţi uita uşor.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Cine e rebelă şi vrea să citească nişte poveşti?

DSC_0112

Mi-am dorit tare cartea asta pentru Iris.  “Poveşti de seară pentru fete rebele”. Pentru că e altceva. Pentru că vorbeşte despre femei care au îndrăznit să-şi urmeze visele. Fără să aibă nevoie să fie prinţese şi fără să aştepte vreun cavaler pe cal alb să le salveze.

Pentru că nu cred că e o carte doar pentru fetiţe. E una pe care o poate citi oricine, fetiţă sau băieţel, femeie sau bărbat. Cartea conţine poveştile inspiraţionale a o suta de femei, scrise într-un limbaj simplu şi pe înţelesul copiilor. Poveştile sunt însoţite de ilustraţii realizate de 60 de femei din întreaga lume.


Autoarele Elena Favilli şi Francesca Cavallo au dorit să prezinte copiilor modele feminine demne de urmat. Să le stârnească curiozitatea şi să inspire fetiţele, arătându-le că şi ele pot schimba lumea dacă vor.

Că e important să creadă în ele, că nu trebuie să fie sau să se prezinte într-un fel anume, doar pentru că aşa le cere societatea.


Poveştile încep cam aşa:

“A fost odată o fată oarbă care a devenit o mare balerină. Se numea Alicia.”

“Cândva, o fată pe nume Amelia a economisit destui bani ca să cumpere un avion galben. L-a botezat Canarul.”

“A fost odată o tânără femeie pe nume Suu Kyi, născută într-o familie birmaneză bogată, care călătorise prin toată lumea.”

“A fost odată o regină căreia nu-i plăcea de soţul ei. Se numea Ecaterina, iar soţul ei, Petru, era împăratul Rusiei.”

“Pe o insula verde, sălbatică, trăia odată o fată cu păr lung roşcat, pe nume Grace.”

“În Polonia trăia odată o fetiţă pe nume Irena, care-şi iubea foarte mult tatăl.”

“La un metro optzeci şi opt, Julia Child era o fată neobişnuit de înaltă.”

“A fost o vreme când bărbaţii credeau că femeile existau numai să-i servească pe ei.”

“Într-o căsuţă dintr-un deşert din Peru trăia odată o matematiciană germană cu o fire aventuroasă , pe nume Maria Reiche.”

“A fost odată o fată căreia-i plăceau tatuajele. Se numea Maud şi era artistă de circ.”

“A fost odată o fetiţă care visa să cânte la tobă. Locuia pe o insula plină de muzică, de culori şi de papaya delicioase.”

“A fost odată o fată care a devenit agent secret.”

“Când bona ei a murit de cancer, Rita s-a hotărât să se facă medic.”

“A fost odată o fată care visa să devină un mare avocat.”

“Odată, o fetiţă care locuia la Londra a creat un ziar despre familia ei. Se numea Virginia.”

“Când Zaha a împlinit zece ani, a decis că vrea să se facă architect.”

“Într-un sat din Pennsylvania trăia o fată care se îmbracă întotdeauna în roz. O chema Nellie.”

“A fost odată, în Anglia, o fată pe nume Jane, căreia îi plăcea să se caţere în copaci şi să citească.”

DSC_0118
Sunt o sută de astfel de poveşti care încep în acelaşi spirit, în cartea asta. O sută de exemple de femei extraordinare, de la surorile Bronte, Ecaterina cea Mare sau Cleopatra, până la Margaret Tatcher, Julia Child sau Coco Chanel.

La sfârşitul cărţii, autoarele au lăsat două pagini goale, intitulate “Scrie povestea ta” şi “Desenează-ţi portretul” . Mi s-a părut foarte faină ideea. Adică, uite fetiţo, poţi şi tu să fii printre femeile astea nemaipomenite, eu cred în tine!

Închei articolul cu un citat din carte care mie mi-a plăcut teribil:
“Pentru numele lui Dumnezeu, vă închipuiţi că aliaţii m-au paraşutat în Franţa ca să le fac soldaţilor omletă?” (Nancy Wake) 😀

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Cărţile copilăriei noastre

V-am povestit aici despre cât de dragă mi-a fost Heidi şi despre cum uneori, cu M, povestim despre cărţile copilăriei noastre. Ei bine, M caută tot timpul pe la anticari cărţile astea. O parte din ele chiar le-a găsit. Altele le-am primit. Ieri le-am răsfoit puţin împreună. Câte flasback-uri, câte amintiri dragi! Aşa că am hotărât să va arătăm şi vouă colecţia cu cărţile copilăriei noastre . Fără cuvinte, doar în imagini. Sperăm să vă stârneasca şi vouă amintiri plăcute! 🙂

Haiavatha, căpetenia pieilor roşii

 

Cartea Junglei

 

Heidi, fetiţa munţilor

 

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

 

Robinson Crusoe

 

Pinocchio

 

Căluţul cocoşat

 

Pana lui Finist Şoimanul

 

Fram, ursul polar

 

Din marile legende ale lumii

 

Cuore

 

Noi şi puii animalelor

 

Lupul care a uitat proverbele

 

Tom Degeţel

 

Muzicanţii din Bremen

 

Nastratin Hogea

 

Basme

 

Balada unui greier mic

 

Povestiri

 

Trei grăsani

 

Sperăm să vă stârneasca şi vouă amintiri plăcute! 🙂 Şi poate ne spuneţi voi ce cărţi citeaţi în copilărie. 🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Prietena mea, Heidi

Heidi coperta I.C.

M şi cu mine suntem cititori. Într-o perioadă în care toată lumea caută mobilă de living cât mai minimalistă şi care să ocupe cât mai puţin spaţiu, noi ne-am luat ditamai biblioteca, cu rafturi mai mici şi mai mari, în care ne-am aranjat cărţile. Întâmplarea face că citeam amândoi şi în copilărie, aşa că nu o dată ne-a prins noaptea vorbind despre cărţile care ne erau dragi atunci.

Au fost multe, însă printre cele mai iubite de mine era “Heidi, fetiţa munţilor”, de Johanna Spyri. O adoram pe micuţa veselă, plină de viaţă şi cu părul creţ, care în ciuda abandonului repetat la care fusese supusă, reuşise să se păstreze empatică şi iubitoare faţă de oamenii din jurul ei. Citeam pe nerăsuflate despre bunicul pe care Heidi îl vedea drept un om foarte serios, despre cum el i-a muls fetiţei o cană cu lapte de capră proaspăt, pe care ea a băut-o cu poftă.

Apoi despre cum i-a făcut un scăunel mic de lemn pe care fetiţa să se poată aşeza. Despre casa lui din munţi, despre pajiştile cu flori şi brazii înalţi, despre patul ei de paie din podul casei bunicului. Despre pipa pe care o pufăia şi barba lui lungă. Îmi amintesc cum mi se făcea imediat poftă de brânză când citeam cu câtă poftă o mânca Heidi.

Îmi plăcea de Peter, băieţelul care ducea turma de capre la păşune şi storceam lacrimi amare când citeam despre bunica lui oarbă cu care Heidi legase o prietenie specială. Stăteam ore întregi cu cartea în braţe, privind ilustraţiile şi recitind acelaşi pagini, iar şi iar. Trăiam acolo cu Heidi tot ce i se întâmpla ei. Am suferit cu ea când mătuşa Dete a luat-o de la bunic şi a dus-o la o familie bogată, unde urma să-i ţină companie unei fetiţe invalide, numită Clara.

20292524_1624994564208313_1709593421_n

Am simţit prietenia dintre cele două, însă şi abandonul pe care Heidi îl trăia din nou, fiind luată împotriva dorinţei ei de la casa bunicului, de dorul căruia se perpelea. Am suferit cu ea când visa la pajiştile înverzite, la salturile căpriţelor, zborul vulturilor şi la brazii ei dragi. Aş fi vrut s-o pot alina, căci Heidi devenise prietena mea. Am zâmbit când Heidi a învăţat să citească cu ajutorul Clarei şi al bunicii ei, când a urcat în clopotniţă înaltă, sperând că de la aşa înălţime să poată întâlni cu ochii şi altceva decât clădiri. Am trăit cu veselie fiecare şotie a ei şi m-am întristat de fiecare dată când o atingea dorul de bunic.

S-a întors Heidi la bunicul ei, atunci când un doctor a recomandat ca fetiţa să fie trimisă înapoi acasă, căci lumina veselă din ochii ei se stingea fără toţi prietenii ei din munţi, fără capre şi lapte proaspăt muls, fără păşunea verde şi bunicul ei drag. Am iubit-o pe fetiţa asta cu tot sufletul meu de copil.

Cititul a fost o parte importantă din copilăria mea şi mi-a adus nenumărate beneficii. Prietenia cu Heidi e unul dintre ele. Copiii au nevoie de cărţi, au nevoie să-şi imagineze scenele din carte, să le vadă cu ochii minţii, să creeze relaţii cu personajele dintre file, să atingă foaia tipărită, să miroasă o carte. Nimic nu se compară cu asta. Pe ce am mai sfânt, nimic nu se compară cu o carte!

M a găsit-o pe Heidi la anticar şi mi-a cumpărat-o. Fix ediţia pe care am avut-o în copilărie. Să vă spun că am simţit fluturi în stomac atunci când mi-a trimis poză cu cartea? Că mi-au dat lacrimile când am văzut coperta cu Heidi şi căpriţa albă?

Cumpăraţi cărţi, dragilor! Universul care se găseşte între paginile unei cărţi nu poate fi înlocuit nici cu desene animate, nici cu jucării scumpe.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook