Gomboți, așa le zicem noi în Ardeal. Cel puțin pe-acolo de unde vin eu. Chiar și acum, când locuiesc în Dobrogea, tot gomboți le zic. Da, știu că termenul nu există în dex, totuși, la Miercurea-Ciuc ăștia sunt gomboți cu prune toată ziua, nicidecum găluște. Găluștele-s alea de le pui în supa de găină.

Nu sunt felul meu preferat de mâncare, dar nici nu prea cred că aș refuza vreodată o porție. Mi-s dragi gomboții, nu atât pentru gustul lor cât pentru amintirile care mă leagă de ei. Nu musai unele din copilărie, ci altele mai recente.

Abia venisem acasă de la spital cu Iris nou-născută și mă simțeam pierdută. Țineam copilul în brațe, înțelegând că în mod natural acolo era locul lui, însă fără să mai pot cuprinde cu mintea dacă mai era loc pe undeva și pentru mine în lumea asta nouă, cea în care de-acum devenisem mamă.

Eram speriată. Copilul plângea mult, aproape tot timpul, eram convinsă că făceam eu ceva profund greșit de nu tăcea niciodată. Nu dormea, nu părea satisfăcută niciodată, oricâte eforturi aș fi depus. Eram la capătul puterilor, n-aveam curaj să mă alimentez cum ar fi trebuit, de teamă ca apoi alăptând-o, să nu-i provoc dureri de burtică. Acum știu că așa ceva nu e posibil, dar atunci nu știam și nu acceptam să-mi spună cineva că n-aș avea dreptate.

Mama, care venise să ne ajute în prima lună, habar n-avea ce să-mi  mai gătească, astfel încât să nu refuz din nou mâncarea. Încerca să mă convingă că era important să mănânc consistent dacă voiam să alăptez. Că n-aveau colicii copilului nimic de-a face cu ce mâncam sau nu mâncam eu. Bineînțeles că avea dreptate, dar eu eram surdă atunci, eram ca într-o adevărată transă, nu exista altă cale decât cea pe care o știam eu, sau sacrificiu prea mare pentru mine, de dragul copilului.

Apoi, într-o zi m-am trezit cu gomboții ăștia în farfurie.
– Na, mi-a zis mama, ăștia nu conțin nimic din ce zici tu că i-ar putea provoca gaze lui Iris. Pune mâna și mănâncă.

Și pentru prima dată am fost ascultătoare și am mâncat. Vreo trei sau patru dintr-un foc. Apoi mi-am umezit buricul degetului și am adunat din farfurie zahărul amestecat cu scorțișoară. Mâncam și eram conștientă de vulnerabilitatea mea, de noul meu rol, de faptul că exageram, mâncam și mă bucuram că înghițeam ceva făcut de mâinile mamei mele, care atunci era mai îngrijorată pentru mine decât pentru copilul meu nou-născut. Iar eu aveam atâta nevoie ca cineva să se îngrijoreze și pentru mine.

Gomboți. Mi-a făcut din nou mama. Iar de data asta când i-am mâncat, n-am fost nici anxioasă, nici vulnerabilă. Doar recunoscătoare. Sărut mâna pentru masă, mamă! Pentru atunci și pentru acum.

Dosar de Mamă e și pe Facebook.

Am profitat că bunicii sunt încă aici, l-am lăsat pe Carol cu ei și noi doi ne-am dus s-o luăm pe Iris de la judo. Când ne-a văzut acolo împreună, prima dată a întrebat unde e frate-său.
– A rămas acasă cu bunicii, i-am zis.

Îi sclipeau ochii când a concluzionat:
– Atunci suntem doar noi trei, așa cum eram înainte să se nască el.

Am urcat în mașină și ea a cerut să ne plimbăm.
– Să nu mergem încă acasă. Să mai dăm o tură numai noi, că îmi era dor să fiu doar eu cu voi.

Așa că ne-am învârtit pe străduțe, noi în față, ea în spate, turuind despre sensei și ponei, despre petrecerea ei, repetând însă din când în când:
– Ce dor mi-a fost să fim doar noi trei.

Iar eu am strâns din dinți pentru că și mie mi-e greu să nu pot fi doar a ei, măcar uneori, să am timp doar pentru ea, să-i pot da mai mult decât pot acum. E greu când ești primul copil, e complicat să îți împarți părinții și să accepți că nu mai sunt doar ai tăi.

Dar câteodată o plimbare scurtă doar cu mama și tata, poate restabili echilibrul, măcar pentru o perioadă. Poate umple rezervoarele tuturor.

Iar când am ajuns acasă, mulțumită că ne-a avut doar pentru ea, că am mers împreună să o luăm de la antrenament, a coborât din mașină și a întrebat:
– Unde e Carol?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Culoarea ta preferată e tot rozul. L-ai descoperit de curând pe Michael Jackson și asculți într-una “Bad”. Incerci zilnic sa stai in cap. Cânți în gura mare. Ai emoții mari pentru clasa I-a. Citești foarte bine. Simți toate emoțiile cu intensitate maximă, tu nu ai jumătăți de măsură. Ai crescut mult, ești cu un cap mai înaltă decât copiii de vârsta ta. Nu mai faci karate, acum faci judo. Îți place înghețata și pepenele roșu. Ești foarte frumoasă.

Îl iubești pe fratele tău mai mic. Ai un simț al umorului special. Înțelegi lucruri și situații complicate. Preferi jucăriile mici. Faci lego zilnic. Ești bună cu cei mai puțin norocoși. Vorbești mult și tare. Îți stă bine cu codițe împletite. Culoarea ochilor tăi este cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată. Nu-ți plac deloc etichetele hainelor. Preferi să te joci cu alți copii decât cu jucării sau să te uiți la desene.

Cam așa ești tu la șapte ani, Irisule. Las aici scris, poate vei fi curioasă să știi cândva. Te iubesc mereu! La mulți ani!

Mamele se trezesc în miez de noapte când copilul vomită. Îl întorc repede pe-o parte să nu se sufoce, îi vorbesc apoi cu voce șoptită, să nu-l sperie și mai tare pe mititel. E aici mama puiule, gata, e lângă tine mama, are ea grija de tine acum. Respiră, puiule, încet, așa mărunțelule, mama stă aici, nu pleacă nicăieri.

Mamele șterg vomă fără să se strâmbe, șterg cu îndemânare și muci, în timp ce țin la piept copilul bolnav. Iar el se uită la ele ca la icoană. Mama e cu el, va fi bine dacă mama e acolo. Copilul știe, oricât de mic sau mare e.

Mamele cu copii în brațe se uită la alte mame cu copiii lor în brațe, pe holuri de spital. Privesc unele în ochii celorlalte și recunosc acolo frica ce le bubuie și lor în gât. Sau în piept. Le arde și pe ele febra copilului, le mistuie neputința de a-i alina suferința.

Mamele îi țin pe copii în brațe, în timp ce ei își lasă capul moale pe umerii lor. Sunt aici, puiule, mama stă cu tine până trece, haide, închide ochii și dormi puțin.

Mamele imobilizează copiii când asistentele îi înțeapă. Le țin strâns picioarele și mâinile, în timp ce copiii urlă și le privesc cu reproș. Mamele fac ce trebuie făcut. Mamele nu dorm și veghează. O să doarmă când copilul va fi bine, acum nu pot. Nu le lasă nodul ăla din gât.

Copilul se uită la mamă ca la icoană, iar ea se uită la el la fel. Icoană ce privește la icoană. Sunt sfinți unul pentru celălalt.

Mamele au învățat bine ce gust are frica. Știu că le va fi parteneră de drum pentru tot restul vieții. Mamele trăiesc așa mereu, iubind și temându-se. Rostind rugăciuni în gând. Pesemne că și icoanele se roagă câteodată.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Promit să te susțin în alegerile pe care o să le faci.

Promit că ușa mea va fi întotdeauna deschisă pentru tine.

Promit să te pun întotdeauna pe primul loc.

Promit să te respect și să fiu corectă cu tine mereu.

Promit să cred în tine.

Promit să-mi fac întotdeauna timp pentru tine.

Promit să îți spun întotdeauna adevărul.

Promit să învăț împreună cu tine.

Promit să nu uit niciodată că tu ești tu, nu extensia mea.

Promit să-ți suflu în aripi.

Dar mai presus de orice, promit să te iubesc mereu, mereu, până la sfârșit.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

– Vrei să ne jucăm de-a mama și bebelușul? m-a întrebat, când frate-său dormea la prânz.
Și-a pus capul în poala mea și s-a pisicit o vreme acolo, apoi m-a întrebat cum era ea când s-a născut.
– Când te-a scos doctorul din burta mea, ai plâns așa de tare, încât sunt sigură că te-a auzit tot spitalul.
– Chiar așa? m-a întrebat, amuzată și puțin rușinată.
– Da, chiar medicul și toate asistentele au zis că ai un plâns impresionant. Apoi mi te-au arătat o clipă, una scurtă și te-au dus.
– Unde m-au dus?
– Să te consulte și să te curețe. Te auzeam cum țipai, aveai un plâns hotărât, parcă certai asistentele că te-au luat de lângă mama ta. Și mie mi-a venit să plâng, că doar te auzeam, dar nu te vedeam și mi se părea incredibil că din acel moment eram mamă.
– Și dup-aia?
– Apoi, pe tine te-au dus în salonul cu bebeluși, iar pe mine în cel cu mame.
– Cred că din cauza asta plângeam așa tare, că ne-au despărțit.
– Dar după ce m-am liniștit puțin, ne-am întâlnit din nou. În salonul mamelor au venit trei asistente, fiecare cu câte un bebeluș în brațe. Doi bebeluși plângeau tare, iar al treilea nu scotea nici un sunet.

Încă are capul în poala mea, iar eu îmi trec degetele peste chipul ei. E atât de frumoasă! Mă ascultă cu mare atenție.

– Bebelușul care nu plângea erai tu.
– Pentru că mă duceau la tine, de asta nu plângeam.
– Poate. Erai calmă și eu te-am luat pentru prima dată în brațe. Și de data asta n-am mai plâns, am râs, și râdeam așa cum n-am mai râs niciodată în viața mea. Eram fericită și recunoscătoare că te aveam. Îți vorbeam într-una despre tata și despre Ozzy, despre casa noastră unde aveai pregătită o cameră, despre bunici, mătuși și verișoare, iar tu ascultai fiecare cuvânt, de parcă ai fi înțeles tot ce-ți ziceam.
– Păi cred că înțelegeam. Sau doar mă uitam la tine cu atenție, că eram curioasă cum arătai.

Am rămas așa o vreme, ea fermecată de povestea nașterii ei, eu retrăind clipele alea în care am devenit mama ei. Îi țineam capul în poala, căci doar atât mai încape acum acolo, din acel bebeluș care a crescut și mă uitam cu uimire la ea. E lungă, fetiță mare deja, înțeleaptă, iubitoare, veselă. Hai că totuși ai făcut treabă bună, mi-am zis, hai fato, că te-ai descurcat binișor, deși atunci îți era atât de frică. Uită-te la ea, uite ce minune ții în poală.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Viața cu copii e uneori un soi de glumă la care părinții nu râd niciodată, pentru că nu se prind și ei care-i poanta. Viața cu copii nu arată în realitate ca pe social media. De cele mai multe ori mă enervez teribil că aici se livrează mult lapte cu miere și mai spre deloc realitatea aia care ne scoate multora peri albi.

Îmi scriu des mame care mă întreabă ce nu fac ele bine, de ce copiii lor nu le ascultă, cum să procedeze să fie ca X sau ca Y, care, uite, par să se descurce fabulos cu toate. X și Y au copii perfect educați și ascultători, sunt îngrijite și coafate tot timpul, fac zilnic sport, mănâncă doar preparate sănătoase gătite de mânuțele lor, sunt mereu vesele și au o relație perfectă cu partenerul lor. Vor și mamele care îmi scriu așa. Așadar, ce fac ele greșit, de viața lor arată exact invers decât a lui X sau Y?

Vă zic și vouă ce le spun și lor. Greșit nu e ce fac, greșit e cum își imaginează că viața altora e exact ca în pozele lor de pe Facebook sau Instagram.

Când am postat o poză cu Carol dormind în cărucior, s-a întâmplat să-mi scrie o mamă supărată că niciodată copilul ei nu adoarme fără să se foiască cel puțin o oră și jumătate. O singură poză a creat frustrare acestei mame. Și o înțeleg perfect. Pentru că, în realitate, ambii mei copii dorm și au dormit întotdeauna prost. De aproape 7 ani eu dorm întrerupt, știu exact cum e.

Atunci când am postat o poză cu Iris citind, mi-a scris o mamă că și-ar dori să citească și fetița ei, dar că refuză mereu. Din nou, o singură fotografie a fost suficientă s-o convingă pe această mamă, că fiică-mea citește toată ziua bună ziua. Să simtă că acolo unde eu am reușit, ea a eșuat. Realitatea însă nu este aceea că Iris citește non stop. Nu, de fapt ar prefera desene animate decât să citească singură.

Și exemplele pot continua. Îmi pare rău dacă am creat vreodată cuiva impresia că viața noastră e perfectă. Pentru că nu e. Am încercat întotdeauna să nu se înțeleagă din textele mele că ar fi.

Și noi ne certăm ca chiorii, și noi avem probleme cu banii, nici copiii noștri nu sunt mereu cooperanți, și noi lăsăm peste noapte vasele murdare în chiuvetă.Viața nimănui nu e perfectă, nu vă setați standarde imposibil de atins, doar pentru că asta vedeți pe social media.

X sau Y nu își petrec 365 de zile pe an doar în vacanțe, nu mănâncă doar la restaurant, iar copiii lor nu vorbesc japoneză, latină și turcă la 2 ani. Probabil și ele înjură în trafic, mănâncă ciocolată pe ascuns la miezul nopții și visează la un weekend fără copii. Și chiar dacă nu fac lucrurile astea, tot nu înseamnă că au atins perfecțiunea.

Uitați-vă la mine. Iris a vărsat într-o noapte până a ajuns M cu ea la camera de gardă. Pentru că în Constanța e plin de turiști, au așteptat ore bune până a consultat-o cineva, în timp ce Iris tot voma. Cu tot cu timpul necesar pentru perfuzii, au stat acolo mai mult de șase ore. Am păzit toată ziua un copil letargic, fără să fi dormit în ultimele 24 de ore. Următoarea zi am împlinit 40 de ani într-o depresie pe care am încercat s-o ignor, dar care nu se lasă dusă. M-am luptat cu copilul zile întregi să mai ia o linguriță de orez sau o mușcături de pâine prăjită. Între timp, mai am unul mic care învață să facă la oliță, dar nimerește tot pe covor. N-am reușit să fac duș vreo două zile, pe canicula asta dacă vă puteți imagina. Copiii se ceartă în fiecare dimineață, de la câte o jucărie de obicei. Trag de ea amândoi, de parcă ar fi singura jucărie rămasă din galaxie. Apoi se împing, apoi unul se lovește. Așa încep plânsetele și jelania. Toate înainte ca eu să fi apucat să-mi beau cafeaua sau ei să mănânce micul dejun.

Carol e în faza aia în care face tantrumuri nenumărate zilnic. Plânge dacă merg la baie, plânge dacă scot gunoiul până la tomberonul din curte. Îmi cere iaurt, îi dau iaurt, se enervează ca i-am dat iaurt. Nu vrea să-l mănânce, nu vrea să-l bag la loc în frigider, nu vrea să-l vadă pe masă. Și urlă, vorbind bebelușește, și se tânguie cu mucii până la pământ. Nu-i place să mă vadă cu părul prins, așa că plânge cu tunete și fulgere când refuz să mi-l desfac. Amândoi împrăștie toate jucăriile peste tot. Avem jucării și la baie, dar și la bucătărie. Iris a învățat să-și dea ochii peste cap când îi spun câte ceva ce nu-i convine. Are doar puține feluri de mâncare preferate, din cauza asta gătitul e un chin. Azi, după ce cu câteva zile în urmă analizele îi ieșiseră perfect, Iris are diaree. Astfel că o luăm de la capăt.

Așa, dragile mele, arată de fapt de multe ori viața mamelor. Realitatea celor ce au copii. Desigur că realitățile fiecăreia dintre noi diferă, dar sunt absolut sigură că perfecțiunea nu există. Nici măcar la X sau Y.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Îmi tot spun că e doar o cifră 40-ul ăsta, că totul stă de fapt în starea de spirit, deși simplul adevăr e că pur și simplu atâția ani am acum. Că-mi place sau nu.

Adevărul e că nu mă regăsesc deloc în imaginea pe care o aveam eu în cap despre cum e o femeia la 40 de ani. Ea e cu picioarele bine înfipte în pământul pe care calcă, știe mereu ce vrea, are o carieră, o direcție bine stabilită, are o anumită siguranță financiară, are copii măricei deja, e o femeie cu capul pe umeri, cum s-ar zice. Se îmbracă elegant, cu stil, face conversație cu ușurință, bea proseco sau ce-o fi la modă acum, planifică mesele cu o săptămână înainte, găsește întotdeauna soluții la probleme, pleacă în vacanță de două ori pe an, tot ce face ea mustește de o anumită maturitate atinsă. Cam așa e ea.

Fix ce nu sunt eu, adică. N-am adunat cine știe ce înțelepciune până acum, n-am nicio carieră strălucitoare, probleme fără soluții am să dau și cu împrumut, mă îmbrac cu blugii de acum cinci ani și cu hanoracele care-i rămân mici lui M, visez cu ochii deschiși la lucruri imposibile, sunt introvertită, fug de oameni, o vreau pe mama și nu plec aproape niciodată nicăieri.

Primesc ziua asta cu mirare, nu știu serios cum e posibil să am 40 de ani. N-am planuri mărețe de viitor, nici rezoluții spectaculoase și nici revelații pline de înțelepciune pe care să le împărtășesc cu voi.

Bine ai venit, middle age crisis, you nasty, nasty bitch!

Atunci când îl doare înțelege cel mai bine omul că e singur. Singur se naște. Și tot singur e nevoit să-și poarte suferința, chiar dacă e înconjurat de semeni. Nimeni altcineva nu-i poate căra amarul cu cârca. Nu inima altuia se stafidește, ci a sa. Omul e întotdeauna singur cu durerea. E a lui și doar el o poate trăi. Numai pe el îl doare în felul ăsta.

Suferința nu e demnă, nu purifică și nici nu poate fi împărțită cu altcineva. E a omului și doar a lui. El o poartă, el o înjură, o urăște, pe el și doar pe el îl stoarce de puteri. Degeaba se scutură omul, suferința nu se lasă dusă până nu-și urmează cursul. Ea nu știe carte, nu înțelege că din om cad de-acum firmituri, că ar vrea să înceteze, să nu-l mai doară.

Omul e întotdeauna singur cu durerea.

Există o singură parte dificilă atunci când ai un câine. Nu când face pipi în casă, nu când are dinții ca acele și te mușcă, nu când nu acceptă lesa sau se bate cu alți câini, nu când fură mâncare sau roade papuci, cerșește, sapă gropi, înghite melci, rupe flori, se tăvălește în rahat și apoi intră în casă și se urcă pe canapea. Nu, astea sunt întâmplări destul de firești când ai câine. Singura parte cu adevărat dificilă e aceea în care trebuie să-ți iei rămas bun de la el. Mai ales dacă tu ești cel care e nevoit să aleagă momentul în care câinele tău trebuie să moară.

Să fii nevoit să faci alegerea asta e ca o plimbare prin iad. Deși există confirmarea veterinarului că acel animal va suferi cu fiecare respirație pentru oricât de mult sau puțin timp i-a mai rămas, deși vezi cu ochii tăi boala răspândită ca o caracatiță cu tentacule lungi peste toate organele lui, decizia de a curma suferința câinelui tău este foarte greu de luat.

Pentru că după ce se așterne liniștea aceea nefirească, pe care doar moartea o lasă în urma ei, vei rămâne cu două întrebări care te vor măcina și te vor termina psihic: “oare m-am grăbit cu decizia asta?” și “oare suferea mai puțin dacă făceam asta mai demult?”.

Dacă judeci cu mintea limpede, știi că această decizie a fost dovada ta supremă de iubire pentru acel animal. Deși atunci când ești pus față în față cu decizia asta, apare tentația să-l păstrezi lângă tine, așa bolnav, așa suferind, așa transformat, oricum ar fi el, dar viu, totuși. Pentru că orice pe lumea asta are rezolvare, mai puțin moartea.

Însă oricât de mare ar fi tentația asta, alegerea ta trebuie să reflecte numai și numai ce e mai bine pentru câine, nicidecum ce ți-ar plăcea ție să se întâmple. Faptul că ție îți revine decizia de a adormi animalul (pentru că urăsc cuvântul ăla cu “e”) este o povară și totodată o binecuvântare. Pentru că nimeni nu vrea să-și vadă câinele, un membru al familiei, suferind zi și noapte, în fiecare clipă.

Se întâmplă atât de repede, atât de curând. Prea curând. Și nu, deși știai ce vine, nu te poți pregăti suficient niciodată pentru ce urmează. Odată cu liniștea se instalează senzația de gol, de hău. Simți că te prăbușești. E gata, doarme și nu se va mai trezi niciodată.

Știi asta, dar tu tot îl vezi cu coada ochiului prin curte sau îi auzi ghearele zgâriind betonul, tot șocat ești de lipsa lui când ieși din casă. Și te obligi să pui bicicletele și trotinetele copiilor în țarcul lui, dacă el tot nu mai e să stea acolo, te forțezi să arunci apa rămasă în castron ca să nu întrebe copiii de ce o mai păstrezi acolo. Dar ei tot te întreabă, nu asta, dar vor să știe altele și tu te îneci, te sufoci, că doar abia l-ai adormit și te doare pieptul la fiecare respirație, ai vrea să tacă, să fie și ei puțin mai înțelegători, măcar acum, dar ei vor să știe de ce nu l-ai lăsat să trăiască, ei îl voiau viu chiar dacă se chinuia. Măcar îl aveam cu noi, așa zic copiii.

Și iar îți pui întrebarea aia. Oare a fost decizia bună?

A fost, sigur că a fost, creierul meu știe asta. Dar sufletul meu face figuri, refuză orice logică și se revoltă ca un adolescent rebel. Însă, așa rebel cum e, el înțelege că uneori așa arată iubirea necondiționată. Ca o alegere ce se aseamănă cu o plimbare prin iad.