Am dat peste citatul ăsta. Cât adevăr se află în vorbele astea, așa-i? Oricând ai dubii, alege copiii. Oricând nu știi ce să faci, alege copiii. Mereu, alege-i pe ei.

Treaba o să fie acolo și mai târziu, o să poți aspira covorul și mâine, iar vasele din chiuvetă pot aștepta până diseară. Treaba oricum nu se termină niciodată, curățenie e mereu de făcut, haine și jucării întotdeauna de strâns, mâncare mereu de gătit, lucrurile astea nu se schimbă. Momentul acesta însă, trece. Clipa pe care copilul tău vrea să o petreacă cu tine, trece și ea. Alege copilul.

Îți spune o mamă a cărei fetiță crește, care încă vrea în brațe, dar în același timp probează marea cu degetul, așa cum stă în firea lucrurilor să-și dorească.

Când ai posibilitatea să alegi, alege întotdeauna copiii. Priviți împreună la stele, bateți-vă cu perne, plimbați-vă cu bicicletele, uitați-vă la poze vechi sau la filmul preferat, colorați sau citiți. Acum, cât încă își doresc.

Și dacă tot ai ales copiii, lasă-ți grijile pentru mai târziu și joacă-te, amintindu-ți mereu că acum le clădești cele mai dragi amintiri. Și că ăsta e un privilegiu!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Azi e tot ce avem. Îmi place să mă gândesc și la viitor, să-mi fac planuri și proiecții în cap, dar am priceput până la urmă, (cam târziu ce-i drept) că viața se întâmplă cu siguranță, doar acum. Mâine e posibil, într-adevăr, însă nu există garanții că chiar urmează. Așa că mă uit la ziua asta care face parte din traiul meu, din viața mea simplă, acest acum al meu.

Cu trezitul dis-de-dimineață pentru mers la școală, cu mirosul de cafea proaspăt făcută, hohotele de râs ale băiețelului la gâdilat. Cu sunete noi în vocabularul unui copil ce învață să vorbească, mâncarea chinezească făcută de mine pe care au mâncat-o amândoi copiii cu poftă. Băiețelul cuibărindu-se în brațele mele la trezirea din somnul de după-amiază, joaca lui Iris cu prietenul ei, pe stradă, Carol aruncând cu pietricele într-o grămadă cu nisip. Baia cu spumă în care s-au bălăcit copiii, înghețata pe care M mi-a șoptit că merge s-o cumpere. Toate azi. Viața noastră acum. Asta-i tot ce avem. Și nu e deloc puțin, suntem bogați de-a dreptul.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

L-am trimis azi pe M la cumpărături. Cu listă, cum altfel? Haideți, recunoașteți că și la voi e la fel. Acum, după atâția ani împreună, nu mai are neclarități când merge singur la cumpărături. Mă rog, nu mai are prea multe, că am învățat să fac și eu lista aia în așa fel încât să nu mă mai sune nedumerit din mijlocul raionului de legume.

• Auzi, ai scris morcovi.
• Da. Îmi trebe.
• Foarte bine, dar câți?
• Cum adică?
• Câți morcovi să cumpăr?
• Ia și tu acolo câțiva.
• Câțiva, câți? Cinci, șapte, zece, doișpe?

Iar dialogul poate continua cu toate fructele și legumele pe care le cunoașteți. Atâta doar că M mai știe o legumă de care voi n-ați auzit încă. Bonsaiul. Da da ați citit bine, nu vă frecați la ochi. Dar din-ăsta știe că trebuie să cumpere doar unul.

• Auzi, bonsai din-ăla n-am găsit la Selgros, mă duc la Lidl.
• Ce e ăla?
• Bonsai.
• Bonsai?
• Da.
• ………
• Hai mă, copăcel din-ăla de care mănâncă ăștia mici.
• Broccoli îl cheamă, măi omule. Broccoli.

Azi l-am trimis cu o listă care ar fi putut câștiga Oscarul listelor.
100 gr somon afumat, 2 pachete de unt, 25-30 de ardei grași verzi, 1 pasta de rosii, 4 legaturi de ceapa verde, 10 roșii, 3 legaturi de ridichi, 5 castraveți, 1 sticla de borș, 1 galetusa de smântână grasă, 6 morcovi, 2 rădăcini de pătrunjel, 2 ardei grași roșii sau kapia, 1 țelină.

Mai clar de atât nu se poate. E mama listelor. Nu impune nici o întrebare, ce vezi pe ea aia trebuie să cumperi.
Și e drept că nici n-am avut reclamații, atâta doar că M mi-a scris să mă întrebe dacă smântâna de 25% e grasă, a venit acasă cu patru legături de usturoi în loc de ceapă și cu cinci castraveți lungi de seră în loc de cornison, mici. Așa că de-acum nu-mi rămâne decât să mă apuc de făcut un tzatziki, că usturoi și castraveți am destui, slavă cerului.

Acestea fiind povestite, voiam să vă întreb, listele cu care merg soții voștri la cumpărături cum arată? 😅

Dosar de Mamă e și pe Facebook

🙂 – Mama, mi-ar plăcea așa de tare să te pot controla.
– Cum adică?
– Să faci doar ce vreau eu.
– Și ce ai vrea tu să fac eu dacă m-ai putea controla?
– Te-aș face să-mi cumperi ce jucării vreau, să mă lași cât vreau eu la desene și să-mi dai oricâte dulciuri poftesc.
– Aha. Crezi că ar fi fain?
– Daaaa.
– Ia să vedem. Dacă ți-aș pune desene dis de dimineață, imediat după ce te-ai trezit și te-aș lăsa acolo, în fața televizorului, până seara la culcare, ți-ar plăcea?- Da.
– Iar în loc de mic dejun, prânz și cină ți-aș pune în farfurie doar ciocolată, jeleuri, înghețată și biscuiți cu cremă?
– Ce bine ar fi.
– Și ai fi înconjurată doar de plușuri, ponei, păpușele și zorzoane, toate noi?
– Exact.
– Să-ți zic ce cred eu că s-ar întâmpla dacă am face toate astea?
– Ce?
– După ce ai mânca o ciocolată, niște jeleuri și un biscuite, ar începe să te doară burta și ai vomita. Apoi nu ți-ar mai arde ție nici de desene și nici de jucării noi.
– ………….
– Tu cum crezi că ar fi?
– Cred și eu că aș vomita.
– Păi vezi?
– Dar aș putea mânca dulciuri în continuare. Și dacă aș vomita din nou, tot aș putea mânca. Și aș pune pauză la desene. Apoi m-aș uita din nou. Și între timp m-aș juca cu jucăriile alea noi.

🙂 Conversație cu un copil de aproape doi ani:- Carol (da, îi mai zicem și pe nume), îți cauți gustarea?
– Da.
– Uite, ți-am pus stafidele pe canapea, acolo. Voiai stafide, așa-i?
– Na (nu).
– Ah, nu le vrei?
– Na.
– Vrei în schimb altă gustare?
– Da.
– Îhm, înțeleg, dar văd că totuși mănânci stafidele.
– Da.
– Atunci mă gândesc că îți plac.
– Na.
– Dar sunt gustoase?
– Da.
– Însă nu-ți plac.
– Na.
– Și vrei altă gustare.
– Da.

🙂 Are ochii cârpiți de somn și în timp ce-și molfăie micul dejun, îmi zice:
– Mama, abia aștept să aibă Zmeu o noră, ca să fiu și eu mătușă.

🙂 – Tata, știai că în lumea unicornilor nu există oameni?
– Chiar? Nu știam. Dar atunci cine trăiește acolo?
– Unicorn, alicorni, ponei de pământ și pegași.
– Oameni nu sunt deloc, deloc?
– Nu, nici măcar unul.
– Păi și atunci cine îi duce pe toți ăștia la păscut?

🙂 – Mama, la ziua lui X am mâncat chefsi.
– Ce anume?
– Chefsi.
– Nu știu ce fel de mâncare e ăsta, tu Iris.
– Hai mama, chef-si.
– O fi ceva preparat de-al casei, la X. Cum e la noi curry.
– Ba nu, că am văzut și reclamă chefsi la televizor.
– Aaa, KFC? întreabă M
– Păi eu nu tot asta am zis?

🙂 Cum se exersează scrisul la noi acasă:
– Mama, nu mai știu cum se scrie “î”.
– E un “i” cu acoperiș.
– Aha, gata, știu.
– Mama, cum se face “ș”, că am uitat?
– E un “s” cu codiță.
– Chiar, mersi.
– Mama, “g”?
– Simplu, e un “c” cu toartă pe interior.
– Da, exact.

🙂 – Azi la școală, X a venit cu ideea să jucăm un joc care se numește “dă cu pumnul”. Trebuia să vedem care dintre noi poate da mai tare cu pumnul într-un perete. Să vedem care e mai puternic.
– Sună cam periculos și dureros pe deasupra. Aș prefera să joci jocuri mai pașnice.
– Nu, că eu am refuzat, n-am vrut sa mă joc.
– Ah, ok. Mai bine.
– Știi de ce?
– De ce?
– Mi-a fost teamă că dacă dau eu cu pumnul, se dărâmă școală.

🙂 – Iris, ce faci?
– Aștept.
– Ce?
– Aștept să-mi dai.
– Ce să-ți dau?
– Ei, știi tu.
– Nu știu.
– Ba știi.
– Habar n-am despre ce vorbești.
– Chiar?
– Serios. Spune-mi ce vrei dacă tot aștepți.
– Nu, că n-o să vrei să-mi dai.
– Ok, atunci nu-mi spune.
– Dar dacă ți-aș spune, mi-ai da?
– CE?
– Știi tu…
– Nu pot să-ți zic dacă ți-aș da, până nu știu ce vrei. Poate că ți-aș da, poate că nu, dacă mi-ai spune.
– Ți-aș spune.
– Ascult.
– Dar dacă nu-mi dai?
– Iris, ce vrei să-mi ceri, că simt cum albesc.
– O gumă, te rog.

🙂 E aproape adormită, dar mai are ceva de zis. Ceva foarte important.
– Mama?
– Ăi?
– De ziua mamei nu trebuia să primesc și eu un cadou?
– Nu nu nu, azi femeile sunt sărbătoritele, așadar ele primesc cadourile.
– Dar nu e corect.
– Cum așa?
– Păi nu mereu zici că eu te-am făcut mamă? Așa că meritam și eu un cadou.

🙂 Ăștia doi fac baie. Iris îi zice lui frate-său:
– Hai să ne jucăm de-a mama și copilul.
– Da, aprobă el.
– Dragule, drăguțule, haide să te spăl.
– Da da.
Între timp, sunt nevoită să intervin pentru că ăla micu’ urlă.
– Iris, te rog să nu-i mai torni apă în capul lui Zmeu.
Se uită la mezin și îi spune conspirativ:
– Bunică-ta și-a crescut copiii, acum ar trebui să mă lase să-i cresc și eu pe ai mei cum vreau.

🙂 M discută aprins cu fiică-sa:
– Hai, măi Iris, nu e posibil așa ceva. Câinele e mai ascultător decât tine.
– Da, dar e normal, că e mai mare cu un an.

🙂 Uitându-se admirativ la frate-său:
– Mama, băieții sunt atât de drăgălași când sunt mici, nu înțeleg cum de se fac așa urâți când cresc.

🙂 – Mama, o să dormi cu mărțișorul prins de tricou?
– Nu, nici gând.
– Ah, ce bine, că mă îngrijoram.
– De ce așa?
– Mă gândeam că dacă îți înțeapă mărțișorul țâța în timp ce dormim, se umple patul nostru de lapte.
– Ah, am înțeles.
– Și ne-am fi putut îneca.
– Îhîm, o să mă asigur că nu dorm cu el prins de tricou, ok?
– În regulă atunci, m-am liniștit.

🙂 În sfârșit ne-am băgat la somn. A fost una din zilele alea în care abia aștept să vină ora de culcare. Liniște, Doamne, să fie liniște. Până când:
– Mama, dormi?
– ………….
– Mama, știu că nu dormi.
– …………… (omg, mai taci și culcă-te odată)
– Mama!
– ……………. (hfhdjdjdkxnfjdjdj)
– Mama? Vreau să-ți spun ceva important.
– CE?
– Noapte bună!

🙂 – Zmeule, vrei să-mi împart gustarea cu tine?
– Da!
– Of! Nu, stai că nu așa trebuia să te întreb. Nu-i așa că nu vrei din gustarea mea?
– Da!
– Bun, atunci nici nu-ți dau.

🙂 Am fost cu copiii la cumpărături. Zmeu era în brațe la M, când au trecut pe lângă o doamnă cu decolteu generos.
Lidl Romania a răsunat de smiorcăieli dulci: titiiiii, titiiii ti-tiiiiii!

🙂 Viața cu Tata vs viața cu Mama:- Mama, eu o alint câteodată pe Tina.
– Cum?
– Îi zic Tina bubulina.
– Drăguț. Poți să-i zici și Tina balerina.
– Aww, sau Tina iubirina.
– Da, sau Tina crina.
– Sau Tina bulina.
– Tina cristalina.
– Și tata i-a găsit o rimă și eu m-am supărat tare pe el.
– Aoleu, ce rimă era?
– Tina bășina.

🙂 – Mama, ghici ce e mai mare decât un steogozaur.
– Ăhm, un gigantozaur?
– Nuuu.
– Pff, atunci nu prea știu. Spune-mi tu. Ce e mai mare decât un steogozaur?
– Doi stegozauri.

🙂 Știți cum e când copilu’ scapă în budă o jucărie minusculă, iar tu ridici din umeri cu nonșalanță și te pregătești să tragi apa, dar acum copilu’ are lacrimi în ochi și zice drăgălaș “te roooog, mama, te roooog”?
Iar tu deodată n-o mai dai pe nonșalanță, ci începi la rândul tău să lăcrimezi, anticipând dizgust…
Aaa, nu știți? Nu, nici eu!

🙂 – Mama, îmi cauți melodia cu andadasi?
– Cu ce?
– Andadasi.
– Nu știu ce melodie e asta, ia cânta tu puțin, poate îmi amintesc.
– Andadasi, andadasi. Andadasi, andadasi.
– ……………
– Hai, chiar nu îți amintești? Andadasi.
– Nu reușesc să-mi dau seama.
– E andadasi din Mica Sirenă.
– Aaaaa, “Under the sea”, carevasăzică.
– Păi și eu nu tot asta am zis?

🙂 – Uite, Zmeule ce-ai făcut! S-a umflat aici unde m-ai mușcat. Acum sunt îngrijorată, dacă ești veninos?

🙂 Iris face baie. Din cameră aud doar pleosc și fleoșc, cum stropește podeaua cu apă. Iar și iar. Strig:
– Iris?
– Da?
– Ce se petrece acolo?
– Îmi pare rău, dar e furtună în ocean.

🙂 Mă strigă M din altă încăpere:
– Auzi, Simi?
– Ăăăi?
– Iris îmi cere nu știu ce desene.
– Ce desene?
– Păi aia e, că nu înțeleg.
– Cum îi zice?
– Gurcuanda. Ce-i ăla?
– Aaa, e Kung Fu Panda.

🙂 – Mama, mă gândeam la ceva.
– Mm?
– Dacă fata cu care o să se însoare Zmeu n-o să mă placă?
– Nu cred că o să se întâmple asta, dar până la urmă nici nu e posibil să te placă toată lumea, doar am mai avut discuția asta, îți amintești?
– Da da, e în regulă să nu mă placă altcineva, dar soția lui Zmeu trebuie să mă placă.
– Dar de ce e așa de importantă treaba asta pentru tine?
– Păi cum o să mă pot altfel duce la ei în vizită, ca să mă joc cu Zmeu? Știi tu, să ne ascundem și să alergăm, să-l gâdil, apoi el să vină să mă pupe, cum face mereu.
– Apăi, tu Iris, dacă o să vrei să te duci acasă la frate-tău să-l gâdili, să-l alergi și să-l pupi când o să fie însurat, nevastă-sa sigur n-o să te placă.
– Atunci vii și tu cu mine și ne supraveghezi ca să nu ne certăm.

🙂 – Unde e tata?
– S-a dus să aducă mâncarea.
– Ce mâncare?
– Cum ce mâncare? Aia chinezească, nu asta am stabilit împreună că luăm?
– Vrei să spui că acum trebuie să stau flămândă până se întoarce el din China? 😳

🙂 – Îhîîî, zice, atingându-mi nasul.
– E nasul, Zmeule. Nasul.
– Îhîîî.
– Ochelarii.
– Pa.
– Părul. Pă-rul lui mama.
– Ia.
– Gura. Aici e gura.
– Va.
– Urechea lui mama. Urechea.
– Îhîîî.
– Acolo e gâtul. Gâtul lui mama.
– Gâtul mă-tii, cum ar veni, zice M sfios.

🙂 La cină. Ține furculița ridicată și se holbează la ea de un minut.
– Iris, mai și înfulecă între timp, te rog.
– Stai așa, nu te mișca, zice, studiind mai departe furculița.
– Ok, Iris, explică-mi te rog ce faci, acum când ar trebui de fapt să mănânci.
– Uite, dacă stai nemișcată și eu mă uit la tine prin furculița asta, arăți de parcă ai fi la închisoare.
– La asta te uiți de mai bine de un minut?
– Da, la tine într-o închisoare micuță.

🙂 – Mama, abia aștept să fiu și eu adultă.
– De ce?
– Ca să pot mânca și eu gustări noaptea, cum faci tu pe ascuns.

🙂 – Iris, te rog nu mai țipa. Mă doare capul îngrozitor.
– Știu eu ce să faci ca să-ți treacă.
– Ce? Încerc orice.
– Păi atunci când mă doare pe mine capul, e sigur din cauză că am foarte multe idei în creier.
– Aha.
– Poate asta ai și tu. Ca să-ți treacă, trebuie doar să stai în cap, unele idei o să-ți cadă din creier și apoi o să te simți mai bine.

🙂 Azi dimineață ne-a trezit alarma, ca să-i dăm înainte cu școala online. Deocamdată suntem la partea cu “copii, ce ați făcut în vacanță și ce v-a adus Moșu?”.
Iris cască lung și îmi zice:
– Nu-i o idee prea bună să văd ce au primit ceilalți.
– De ce?
– Păi pe cine crezi că o să bat acum la cap că vreau jucării noi?

🙂 Ne culcușim una în cealaltă înainte de somn, pe întuneric, în timp ce Zmeu e deja în lumea viselor. E singurul moment din zi când mă are doar pentru ea. Se alintă:
– Mama, cât de tare mă iubești?
– Atât de tare încât nici măcar nu cunosc suficiente cuvinte să-ți explic.
– Awww, ce drăguț. Mai spune-mi cum mă iubești.
– Te iubesc mereu. Nu există clipă în care să nu te iubesc. Te iubesc când dormi și când ești trează, când ești lângă mine sau departe, când mănânci sau nu mănânci, te iubesc și când mă superi, când ai părul prins sau desfăcut, când cânți sau când țipi, când râzi și când plângi, când te uiți la desene, te iubesc când te joci, te iubesc oricând, tot mereu, orice ai face și oriunde ai fi.
– Aaa, ce frumos, mama, să mă iubești tu pe mine așa. Mulțumesc!
– Dar tu cât de tare mă iubești pe mine, Irisule?
– Așa și-așa.

🙂 – Am desenat un urs, dar nu am avut chef să-l colorez și a rămas polar.

🙂 – Iris, te rog nu folosi căciula lui Zmeu pentru păpușa ta. Dacă vrei să-i acoperi capul, pune-i căciula ta.
– De ce, vrei neapărat să-mi stric hainele mele?

🙂 – Mama, mi-e foame.
– Ok, ce vrei să mănânci la cină?
– Ce avem?
– Ciorbă de perișoare, sarmale, chec aperitiv cu legume, tartă cu broccoli și somon, salată de boeuf.
– ………..
– Iris, ce vrei să mănânci?
– Cartofi prăjiți!

🙂 – Mama, cum se zice corect, mamuți sau maimuți?
– Depinde la ce te referi. Ce anume vrei să numești?
– Elefanții ăia mari.
– Mamuți.
– Așa. Au dispărut demult?
– Da, tare demult.
– Erai născută atunci?

🙂 Școala online continuă. La ora de religie copiii cântă colinde, împreună și pe rând. Îmi dau seama, pentru că Iris mai bâiguie câte un “ler” , sau un “să-nălțăm” și alte cuvinte specifice colindelor.
Apoi vine rândul ei să cânte singură și o face cu toată seriozitatea:
– Hacutaaaa ținutăăăr
Incataaaa namutăăăr
Hacatuuu maia.
N-aud ce zice doamna, dar presupun că o întreabă ce sfinte Sisoe a cântat, pentru că Iris zice:
– E un colind extraterestru, doamna.
N-am mai auzit ce-a zis doamna, dar probabil că tot cu Sisoe a fost.

🙂 Iris are antrenament la karate, eu îl alăptez pe Zmeu, pitită în spatele tabletei. E interesat de denumirile lucrurilor din jur, pe care mi le arată, iar eu le numesc pentru el, ca să le învețe.
– Brad. Canapea. Telefon.
– Ba, ta, aguda, bule, zice el.
– Aha, pe aproape. Uite, aici e nasul. Gura. Ochii.
– Ti, spune arătând spre sânul meu.
– Asta e țâța.
– Tiii, zice, foarte dornic să rostească și el cuvântul.
– Țâța, repet eu clar.
– Tiitiiii.
– Țâ-ța, puiule.
Dinspre tabletă se aude vocea lui sensei:
– Iris, închide microfonul.

🙂 – Mama, mi-ar fi plăcut să fiu și eu acolo când v-ați căsătorit.
– Păi, ai fost. Erai în burta mea.
– Cred că a fost destul de romantic.
– Ah, da? De ce crezi asta?
– Păi, când se căsătoresc, oamenii ori sunt romantici, ori sunt războinici.

🙂 Suntem la raionul cu produse muierești. Iau un pachet cu tampoane și-l pun în coș.
– Mama, nu le lua pe astea. Uite, mai bine pe celelalte.
– Nu Iris, eu de astea am nevoie, nu de alea pe care mi le arăți tu.
– Te rog nu le lua pe alea!
– De ce?
– Sunt albastre, adică pentru băieți. Tu ești fată, ia-ți roz!

🙂 Se trezește în creierii nopții, se ridică brusc în fund de mă bagă în toți sperieții și cu ochii încă închiși îmi zice:
– Și să nu te mai crezi atâta de nevinovată. Niște brânză.
După care își pune capul pe pernă, îmi întoarce spatele și se pune pe sforăit mai departe.
Acum aștept să se trezească să văd cât de supărată e pe mine pentru ceva ce practic am făcut doar în vis.

🙂 – Mama, ce mâncăm la cină?
– Păi, mai avem supă de pui, cuș cuș cu legume, sau carne de porc lângă care pot face o salată de roșii.
– Dar asta am mai avut și ieri. Supă și alaltăieri.
– Da. Însă tot asta avem și azi. Când terminăm mâncarea din frigider, o să gătim alta.
– Dar mi-e foame.
– Atunci spune-mi ce să-ți încălzesc.
– Nu-mi place nimic din ce avem.
– Aha. Atunci probabil că nu ești chiar lihnită.
– Ba mă doare burta de foame.
– Mhm, în regulă. Atunci, uite, ia o felie de pâine.
– Așa goală?
– Aha. Poftă bună!
După jumătate de felie, își drege glasul și zice:
– Supa aia era chiar bună.
– Mmm, era?
– Mai ales că tu ai fost drăguță și pentru că nu mă puteam hotărî între găluște și tăiței, ai făcut și una și cealaltă.
– Așa am făcut.
– Un bol cu supă nu era chiar o idee rea.

🙂 – Eww, ce puteeee, se plânge Iris în timp ce îi schimb scutecul lui Zmeu.
– Hai, lasă, că și tu ai fost cândva așa ca el. Nu-ți imagina că la tine era mai plăcut.
– Ba nu. Eu când făceam pupu, mirosea doar a iriși.

🙂 – Tata, vrei să jucăm “Nu te supăra frate”?
– Hai.
– Dar doar dacă eu o să câștig. Ca să știi și să nu te superi.

🙂 Iris și-a înșirat peste tot cutii și cutiuțe, pe care le-a umplut cu diverse: biluțe, steluțe, lego, confetti, doar chestii mici și foarte mici. Zmeu evident vrea să-și bage nasul în toate.
– Pleacă, ești rău și urât, niciodată nu mă pot juca din cauza ta. Mereu strici tot, mereu îți trebuie jucăriile mele și țipi dacă nu ți le dau. Pleacă! Uite, mi-ai vărsat toate biluțele.
– Iris, încearcă să vezi altfel lucrurile. E doar o întâmplare neprevăzută, atât, nu o tragedie. Ai un partener de joacă, iar ăsta e mare lucru zilele astea, când nu ne putem întâlni cu alții.
– Dar mie îmi trebuie un partener care să înțeleagă cum vreau să ne jucăm.
– Zmeu înțelege atât cât îi permite vârsta. Trebuie să ai răbdare să mai crească.
Exact în mijlocul discursului, ficiorul varsă tot confetti-ul și apoi îl aruncă fericit în toate direcțiile. Îmi dau ochii peste cap, exasperată.
– Ce e mama?
– Nimic, Iris. Doar mă uit la confetti-ul ăsta și mă gândesc că aseară am aspirat fiecare colțișor.
– E doar o întâmplare neprevăzută, mama, nu o tragedie. Nu așa ai spus?

🙂 Lui M îi sună telefonul și observ cum se uită lung și nedumerit la ecran înainte să răspundă. După cum decurge conversația, îmi dau seama că vorbește cu o persoană apropiată. Când termină, îl întreb:
– Cine era?
– Taică-tu. Sunase să vadă ce mai facem.
– Ah, chiar? Ce drăguț!
– Da.
– Păi și de ce te uitai așa la ecran înainte să răspunzi?
– Am uitat că l-am trecut în telefon Sfântul Petru (pe tata îl cheamă Petru) și nu înțelegeam cine mă sună.

🙂 Școala online continuă. Ora de sport. Dinspre tabletă se aude:
– Și unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt. Hai, din nou, toată lumea, unu, doi, trei, patru…
Nedumerită, Iris se întreabă:
– Ora asta facem sport sau învățăm să numărăm?

🙂 E în fața tabletei, cu căștile pe urechi. Vorbește cu învățătoarea:
– M, e, r și e. Se citește mere.
La sfârșitul orei o laud:
– Bravo, am auzit că ai citit cuvântul mere. Te descurci foarte bine, bravo ție!
– Mulțumesc! Ți-ar plăcea și ție să fii așa deșteaptă ca mine?

🙂 – Mama, îmi place școala pe tabletă că nu trebuie să mai mergem dimineța în frig până la școală și că putem dormi mai mult.
– Oh, da, chestiile astea îmi plac și mie. Dar sunt și altele care nu-ți plac prea tare?
– Da. Nu-mi place că tot trebe să mă spăl pe dinți și că nu-mi mai pui pachet cu gustare.

🙂 – Mama, A mi-a zis că Zâna Măseluță îi aduce 100 de lei când îi cade un dinte. Mie de ce îmi aduce doar 10 lei?
– ……….
– Poate copiilor mai cuminți le duce mai mult.
– Aaa, asta sigur nu, Iris. Pe Zână o interesează dinții, atât, nu cine e ascultător sau cuminte.
– Chiar?
– Da, cred că la mijloc e doar o greșeală.
– Ce greșeală?
– Uite ce cred eu: Zâna vine doar noaptea, nu-i așa?
– Da.
– Păi vezi, asta e. Noaptea e întuneric, oricine se poate încurca atunci când scoate banii din portofel.
– Zâna are portofel?
– Păi unde crezi că își ține banii, în batistă? Și apoi, de-acum are și ea o vârstă, i-a mai slăbit probabil și vederea. Asta e, sigur a încurcat bancnotele, de asta a primit A 100 de lei.
– Da, poate. Dar uite, Moș Crăciun niciodată nu face greșeli din-astea.
– Păi, măi Iris, cum ar putea el să greșească? Moșul poartă ochelari, așa că el vede bine noaptea.
– Cred că ai dreptate, ce bine că le știi pe toate, mama!

🙂 – Mama, tu ai 93 de ani sau 39, că nu mai țin minte?

🙂 – Iris, mi-e teamă că după ce se termină vacanța, nu te vei întoarce la școală. În următoarele două săptămâni vei face școala online, așa cum ți-am mai explicat că s-ar putea întâmpla. Adică o vei vedea pe doamna pe tabletă.
– Acasă?
– Da, corect, vei face școala pe tabletă, acasă.
– Păi n-ajunge că o văd pe doamna la școală, acum trebuie să o văd și acasă?

🙂 Iris se uita azi la un video în care îl ținea în brațe pe frate-său nou născut. El plângea de mama focului, ea încerca să-i cânte și să-l convingă că brațele ei sunt la fel de bune ca ale mă-sii, el nimic, dă-i și urlă mai departe. Ea se uită la mine, la el, apoi iar la mine, se încruntă și zice: nu-mi place, vreau să-l arunc la gunoi, hai să-l aruncăm la gunoi. Se uita la video-ul ăsta pe repeat și râdea în hohote. Apoi îmi spune:
– Ai dreptate când spui că am simțul umorului. Chiar sunt foarte, foarte amuzantă.

🙂 În drum spre școală, trecem în fiecare dimineață pe lângă o casă neterminată. Pentru mine e o casă ca toate casele, Iris însă e convinsă că acolo locuiește Baba Cloanța, de care susține că nu-i e frică. Fie vorba între noi, îi cam e.
– Ce scrie acolo? mă întreabă ea despre tăblița care anunță că imobilul e de vânzare.
Îi spun serioasă:
– Scrie așa: îmi plac degețelele crocante făcute la cuptor.
Râde cu hohote lungi și zice:
– Bineînțeles că nu asta scrie.
– Dar ce altceva?
– Acolo scrie: interzis extratereștrilor.

🙂 – Mama, ar trebui să mă tunzi, că e prea lung părul meu și mă doare la pieptănat.
– Ok, te-ai gândit cât vrei să tai din el?
– Nu mult, doar colțurile.

Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți:
Să râdem cu Iris
Să râdem cu Iris II
Să râdem cu Iris III
Să râdem cu Iris IV
Sa radem cu Iris V
Sa radem cu Iris VI
Sa radem cu Iris VII
Sa radem cu Iris VIII

Sa radem cu Iris IX

Sa radem cu Iris X

Sa radem cu Iris XI

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

A doua ta aniversare se întâmplă tot în pandemie, la fel că prima. Tot fără invitați, tot fără bunici. Dar nu ne (mai) plângem, ne bucurăm că suntem bine cu toții, tot atâția la număr ca la începutul pandemiei.

Dar să-ți zic despre tine. Ești adorabil. Serios. Da, știu că așa zic mereu mamele, dar tu chiar ești foarte, foarte adorabil. Până și soră-ta e de acord cu asta. Fizic semeni foarte bine cu ea, aceeași ochi frumoși, aceeași sclipire care anunță neastâmpăr și pozne viitoare, aceeași curiozitate în privire.

Îți place la bucătărie. Ești sous chef-ul meu când gătesc. Toci cu cuțitul tău de lemn, frămânți aluat, pui vasele la locul lor, ești mereu tot o treabă. Mâncarea ta preferată sunt pastele. Cel mai interesant obiect din lume pentru tine este aspiratorul. Nici o jucărie nu te bucură așa cum o reușește un aspirat cinstit de covor. Îți place să faci baie. Nu te dai în vânt după necunoscuți și când ne întâlnim cu cineva, închizi ochii, crezând că dacă tu nu-i mai vezi, nici ei nu te pot vedea pe tine.

Nu vorbești încă decât un soi de chineză, dar limba asta a ta o vorbești mult. Cântecele de leagăn te emoționează. Ești iubitor și încă te cuibărești în brațele mele ca o piesă de puzzle. Ești bun, puștiule, ești bun ca un corn cu unt, proaspăt scos din cuptor.

Te iubim! La mulți ani!

Aici tu la un an: https://dosardemama.wordpress.com/2020/04/12/un-an-cu-zmeu/https://dosardemama.wordpress.com/2020/04/12/un-an-cu-zmeu/

Aici povestea nașterii tale: https://dosardemama.wordpress.com/2019/04/18/nasterea-lui-zmeurica/

Dosar de Mamă e și pe Facebook

“Vaaai, ce drăguuuț”, zicem când vedem câte un tată care se plimbă cu copiii prin parc sau e singur cu ei la cumpărături.

“Oooh, adorabil”, spunem, dacă auzim că le face el baie copiilor sau îi adoarme seara fără să ceară ajutorul mamei.

Știți și voi situațiile astea, așa-i? Când ne minunăm că el gătește pentru copii, sau îi poartă ore în șir în brațe noaptea când au febră. Că știe de unde să ia șosetele copilului și se descurcă să-l îmbrace. Că știe câte kilograme are și câți mililitri de sirop trebuie să-i dea. Că știe care este cartea lui favorită sau ce desene îi plac. Că șterge copilul la fund sau schimbă scutece. Ne mirăm mereu când auzim că un bărbat știe și face toate astea, de parcă nu ar fi și el părintele acelui copil. De parcă e mai special când le face el. Spunem despre el că este un bărbat care își ajută soția. Doar că acela nu se numește ajutor, ci îndeplinirea îndatoririlor de părinte.

E minunat că lăudăm un tată implicat, însă nu văd pe nimeni să se înduioșeze până la lacrimi când o mamă spală copiii, sau le pregătește a țâșpea gustare, după ce tocmai s-a întors cu ei de la locul de joacă și a dat și o tură prin piață. Dacă le face însă un tată, atunci leșină toată lumea de dragul lui. Asta pentru că nu suntem obișnuiți să vedem un bărbat implicat în tot ce ține de creșterea propriilor copii. De ce o mamă care a renunțat la carieră ca să stea acasă să își crească copiii e privită cu un soi de compasiune, dar un tată care face același lucru e văzut ca un erou?

Poate e timpul să privim calitatea de părinte și din alt unghi. Poate a venit vremea să avem aceleași așteptări de la ambii părinți. Nu v-ar plăcea să trăiți într-o societate în care un tată implicat să fie perceput ca o normalitate? Recunosc că și eu leșin de drag când văd tătici care se implică în creșterea și educarea copiilor. Însă parcă mi-aș dori să văd asta mai des.

Dosar de Mama e și pe Facebook

Nu știu la alții cum e, nici copiii altora cum sunt, dar Iris crește de parcă îi punem apă și îngrășământ la rădăcină. E tot slăbănoagă cum a fost mereu, dar se înalță într-un ritm incredibil. Bună de scuturat merii și nucii. A, și îi cresc picioarele, de mă tem că o să-i fac încălțăminte la comandă în curând. La pantofarul lui Yeti.

În toamnă, i-am comandat online cizme de zăpadă. După câteva zile, când au ajuns, deja nu-i mai veneau. Adică stau noi și nepurtate în cutie. I-am luat câteva perechi de pantaloni sport. Acum are gleznele goale când îi îmbracă. I-am cumpărat și bluze. Ați ghicit, acum încheieturile îi sunt dezgolite și mai că i se vede buricul.

Fac ordine în dulapul ei o dată pe lună și de fiecare dată scot din haine, pentru că multe i-au rămas mici. Lunar.

Noroc că vine vara și nu mai e nevoie de multe țoale, că altfel dădeam faliment, serios. Nu știu dacă ăsta e un puseu de creștere sau dacă așa se lungesc copiii de vârsta ei în general, dar în curând prevăd că nu voi fi doar mamă de Zmeu ci și de Păsări-Lăți-Lungilă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Mergem agale spre școală, admirând narcisele galbene de prin curți.

– Iris, îi zic, mi se pare mie sau îți crește mustață?
– Cuuum? zice și duce repede mâna sub nas. Ce mustață, că nu am nimic aici? Unde?
– Păcăleală de 1 aprilie, mă hizlesc eu. Azi e ziua păcălelilor, iar tu tocmai ai fost păcălită.
– Atunci nu am mustață?
– Sigur că nu. Dar, știi ce?
– Ce? întreabă îngrijorată
– Cred că am uitat să-ți pun pachetul pentru școală.
– Nuuu, nu e bine, eu ce mănânc?
– Stai să mă uit în rucsac, să verific, îi spun și mă uit la cutia cățeluș care conține desigur gustarea. Of, cred că am uitat pachetul pe masa de la bucătărie, nu e aici.
– Păi sunt enervoasă acum, o să-mi fie foame la școală.
– Păcăleală, iar te-am păcălit, râd eu cu sughițuri.
– Adică e în rucsac gustarea?
– Da, sigur că e acolo.
– Aha, zice ea, prinzându-se cum stau lucrurile cu păcălelile astea.

– Mama, îți crește barbă, îmi spune, străduindu-se să rămână serioasă.
– Aoleu, poate mă transform în Moș Crăciun.
– Păcăleală, nu îți crește barbă. Dar, mama, uite acolo o zebră care miroase narcise.
– Unde, unde, caut eu zebra cu privirea.
– Iar te-am păcălit, zice râzând și începe să țopăie pe trotuar.

E soare, deși cu dinți, eu împing căruciorul cu un copil, în timp ce celălalt îmi face farse de 1 aprilie, pe marginea drumului văd câțiva copaci înfloriți și se aude un cocoș cântând. Ne apropiem de școală.

– Iris? Ia apleacă-te puțin.
– De ce?
– Să văd dacă mi se pare sau nu.
– Ce?
– Apleacă-te cum îți spun. Vai, nu mi s-a părut.
– Ce? E de-a dreptul îngrijorată acum.
– Ți s-au rupt pantalonii în fund.
– Nu se poate.
– Mi-e teamă că se poate. Fix în fund.
– Ne întoarcem acasă să mă schimb.
– Nu avem timp. În cinci minute începi orele.
– Aoleu, eu nu mă duc așa la școală.
– Păcălealăăă.
Se supără pe mine și merge ultimii metri în tăcere. Când ajungem lângă școală, o pup, îi urez o zi bună și dau să plec.
– Mama?
– Da?
– Vezi că Zmeu nu e în cărucior, l-ai uitat acasă.
Mi s-au înmuiat instant genunchii și mi s-a uscat gura. Cu ochii minții încercam să revăd momentul plecării de acasă, cum l-am îmbrăcat și încălțat, cum l-am pus în cărucior și cum îl lingea Ozzy pe față. Doamne, unde îl uitasem? Într-o fracțiune de secundă mi-au trecut toate astea prin cap. Apoi am aruncat o privire la cărucior și l-am văzut pe Zmeu acolo, bineînțeles că era acolo.
– Păcălealăăă, a mai zis Iris, înainte să intre pe poarta școlii. Te-ai cam speriat, nu-i așa?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Pelicula tratează un subiect extrem de delicat, cel al pierderii unui copil nou-născut și impactul devastator pe care acest eveniment îl are asupra părinților.

Martha și Sean așteaptă sosirea pe lume a primului lor născut și hotărăsc ca nașterea să aibă loc acasă, cu ajutorul unei moașe. Doar că moașa lor e prinsă cu altă naștere și pe ultima sută de metri e înlocuită de o alta.

Travaliul Marthei este agonizant, lung și greu de privit, deși jocul actriței este exemplar. Copilul se naște, dar fericirea acestui moment este teribil de scurtă, deoarece în mod inexplicabil, pruncul moare.

Cei doi părinți încearcă fiecare să trăiască această tragedie în felul său, ea interiorizându-se și încercând să ignore compătimirea din ochii oamenilor, în timp ce el o face într-un mod agresiv. Totuși, personajul central este Martha, mama fără copil, profund traumatizată de această inutilă experiență, deși merge, mănâncă și se trezește dimineața, că toți ceilalți.

Mă voi opri aici cu relatarea, poate vreți să vedeți filmul și voi. Deși dacă vă știți foarte sensibili, poate mai bine îl săriți. E genul acela de film care îți rămâne în creier și după ce l-ai văzut, pentru că e despre cea mai mare teamă a oricărui părinte.

Vă mai spun că îl găsiți pe Netflix și că actrița care o joacă pe Martha e prințesa Margaret, soră reginei din The Crown.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Nu există pe lume nimic mai drăguț decât mutra unui copil mic, cu toate expresiile și grimasele cu care a înzestrat-o natura. Felul în care se miră un copil mic este inimitabil. Surpriza, bucuria de pe o moacă de copilaș sunt neprețuite, mai ales că se transformă și dispar pe măsură ce acesta crește. Niciodată n-o să fie mai drăgălaș decât e pe la doi sau trei ani.

Totul îi stârnește uimirea. Ca de exemplu, o bubiță de pe degetul lui Zmeu, care timp de zile întregi a trebuit pupată ca să treacă. Cum își aducea aminte de ea, venea fuga la mă-sa cu mâna întinsă, și nu pleca până când locului cu pricina nu i se aplica țocăiala cuvenită.

Apoi bubița s-a vindecat, iar el a rămas consternat că a dispărut, așa, deodată. Își rotește mâna, își sucește degetele încercând să cuprindă cu mintea că julitura nu mai e acolo. Asta e partea mea favorită, felul în care, în asemenea momente, pe chipul lui se derulează un adevărat spectacol. Aproape că îi aud gândurile. Unde o fi bubița, că doar aici era mai devreme? Oare bubițele pot fugi? Cum îmi mai pupă mama mânuța acum?

Până la urmă hotărăște că îmi poate întinde mâna spre pupat oricum, ceea ce face într-una. Ba stânga, ba dreapta, dacă bubița nu mai e de găsit. Cine știe, poate se face popă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook