S-au mai adunat câteva perle marca Iris, și pentru că nu vreau deloc să le pierd, le adun aici într-un nou articol. Poftiți de râdeți și voi cu noi:

* – Mama, Ozzy e copilul tău?
– Păi, într-un fel este. Dar nu chiar.
– Tu l-ai născut?
– Nu, l-a născut mama lui.
– Atunci cine e mama lui?
– O cățea.
– Și cum a ajuns Ozzy la noi?
– L-am cumpărat.
– Cum adică?
– Păi… cu bani.
– Cum să-l cumpărați pe Ozzy cu bani?
-….
– Că el nu e un obiect, e doar un copil săracu.

* – Mama, ăsta e bolul meu?
– Da.
– Și bolul ăsta e al lui Stephanie?
– Da.
– Înseamnă că aici sunt mai multe boale.

* Iris numără:
– Doisprezece, șaptesprezece, nouăsprezece, “zecesprezece”.
Ce să zic, măcar n-a spus douăzeci-douăzeci, ca duduia Viorica.

*- Iris, vrei niște pește?
– Nu știu, bunica, voi l-ați vâslit?

*Mă doare spatele de vreo două zile. Înainte să adormă, în seara asta, mă întreabă îngrijorată:
– Mama, ești bolnavă?
– Nu, Irisule. Doar mă doare puțin spatele. O să-mi treacă în curând.
Tace. Simt că nu e mulțumită cu răspunsul meu.
– Mama?
– Da?
– Să nu pățești nimic. Nu știu ce m-aș face fără tine.

*- Mama, ce sunt astea?
– Sunt măști pentru ten.
– Pentru ce?
– Adica pentru față.
– Sunt pentru fața ta?
– Exact.
– Vreau și eu să-mi pun.
– Nu se poate, tu n-ai nevoie.
– De ce?
– Pentru că ești mică. Și foarte, foarte tânără, iar pielea ta nu are nevoie de mască sau altceva. Este foarte frumoasă așa cum e.
– Numai bătrânele ca tine au nevoie de mască?

*Am stins lumina, ne-am întins în pat. Aleluia!
– Miau.
Nu răspund la provocare.
– Miaaaauuu, miorlaaaau.
Nimic, poti sa miorlai pana iti cresc mustati, ca eu tot ma prefac că nu te-aud.
– Mama?
-……
– Mama, știu că nu dormi.
-…….
– Mama?
– Da, Iris? Ce e așa important că nu poate aștepta până mâine?
– Ce mai faci?
– Uite, aș vrea să dorm.
– Nu, încă nu. Vreau să te întreb ceva.
– Ce?
– Știi că mâncarea mea preferată e curry?
– Asta vrei să mă întrebi musai înainte de somn?
– Da.
– Știu de curry, sigur. Acum, noapte bună!
– Și că nu-mi plac merișoarele știi?
– Nu știam. Gata, vorbim dimineață.
– O să am o surpriză pentru tine dimineață.
– Bun, abia aștept să văd ce e.
– Ești sigură? Noapte bună, mama!
-……..

*- Mama, de ce planeta noastră e albastră?
Mă umflu în pene ca o mama deșteaptă foc și-i răspund:
– Pentru că pe suprafața ei este multă apă, iar din spațiu, adică de sus de tot, așa se vede, albastră.
Se gândește nițel și întreabă iar:
– Așa cum se văd juliturile de pe genunchii mei?

*Iris se joacă în curte. La un moment dat, mă strigă în gura mare:
– Mamaaaaa!
– Da?
– Să știi că mama vitregă mă pune să spăl vasele.
– Hopaaa.
– Eu nu vreau să le spăl. Eu vreau doar să fac piruete și un desert.

*O strâng tare în brațe și-i spun:
– Puiul meu, tu ești puiul meu.
Se hlizește puțin, apoi mă anunță:
– Da, mama, eu sunt puiul tau și tu ești găina mea.

*- Mama, eu vreau să mă îndrăgostesc de Tudor.
– Aoleu. Dar ce înseamnă să te îndrăgostești de Tudor?
– Să-l pup. Și să împart înghețata cu el.

*- Iris, ce-ai mâncat azi la grădi?
– Zbaghete și sniță.

*Iris se joacă:
– Ninoninoninoooo, ninooooo.
– Ce se aude, Irisule?
– Eh, a venit poliția.
– Aoleu, da’ de ce?
– A venit după Ariel, mica sirenă.
– Păi?
– Păi o duce la puşcarie.
– Biata sirenă! Da’ ce-a făcut?
– N-a înotat prea bine pe fundul mării. A dat prea tare din coadă şi a deranjat-o pe poliție.

*E linişte. Se aud greierii, prin geamul deschis.
– Mama?
– Mmm? mormăi eu către Iris
– Să ştii că mamele sunt făcute ca să mângâie palmele copiilor înainte de culcare.
– Tu Iris, nu prea cred că de asta-s făcute ele.
– Ai dreptate mama. Sunt făcute şi ca să gătească mâncare.
– Aha…
– Şi ca să-i iubească pe copii. Hai, mângâie-mi palma puțin.

*-Tu, Iris, nu te doare gura de la cât îți trăncăne toată ziua?
– Mama, pe tine nu te doare gura când îl cerți pe tata? Că te-am auzit eu.
Ea e Iris, 3 ani şi 8 luni.

*Stăm la coadă la farmacie. În fața noastră se află o domniță, cu partea dorsală înghesuită tare într-o pereche de blugi cu talie joasă, buricul la vedere şi machiată cu mult mov pe pleoape. Iris o studiază îndelung, cu gura căscată, din cap până-n picioare. Privirea îi poposeşte curioasă pe unghiile domnişoarei şi apoi strigă cu entuziasm:
– Mama, ai văzut ce unghii are doamna? Le are maaaaari şi roooooz şi ascuțiiiiite. Foarte ascuțite, ascuțite, ascuțiiiiiite aşa (şi cu arătătorul indică mâinile domniței). Apoi îi spune acesteia, cu toată seninătatea celor trei ani jumate:
– Eşti o vrăjitoare!

*- Mama, ce înseamnă imitate?
– Ce, puiule?
– Itimnitate. Ce înseamnă?
– Intimitate?
– Da.
– Hmm, stai să văd cum să-ți explic eu ție…
– E atunci când tu strigi că vrei să faci pişu singură?

*- Tata, mama ta te-a născut aşa?
– Cum aşa?
– Aşa, cu barba asta.

*Discuție cu noaptea-n cap:
– Mama, pe vrăbiuțe cine le şterge la fund?
– …..
– Cine, mama?
– Nu cred că le şterge nimeni.
– Şi zboară aşa cu fundu murdar?
– ……
Hai, bună dimineața şi vouă!

Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți:
Să râdem cu Iris
Să râdem cu Iris II
Să râdem cu Iris III
Să râdem cu Iris IV

🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ohooo, câte n-am zis eu când eram cu burta la gură. Ce le mai știam eu pe toate când copila  încă mai creștea în mine. Cum mai judecam eu și ce mai dădeam din cap dezaprobator la acțiunile unora și-ale altora. Ce-mi mai promiteam eu că o să fac și c-o să dreg, că o să fiu eu mama aia care o să facă totul ca la carte. Că o să găsesc eu o cale să fac lucrurile altfel.

Iar acum, când Iris are deja aproape trei ani și nouă luni și  îmi amintesc ce îmi imaginam eu că n-o să fac niciodată în rolul de mamă, mai spun atât: ahahahahahahahahaha!

*N-o să las niciodată copila să–mi acapareze viața cu totul.
Aha, fix așa ziceam. Nu știu ce-mi imaginam c-o să nasc, probabil o păpușă. Mi-a acaparat viața și nici măcar nu m-a întrebat dacă voiam. Recunosc, acum că sunt mama, totul se învârte în jurul lui Iris. Toată viața mea. Depind de programul ei,  gătesc cu nevoile ei nutriționale în gând, planific activități și ieșiri împreună ca să aibă experiențe diverse, mi-am adaptat viața în așa fel încât să-i fie ei bine.
Surpriza însă, a venit din faptul că mi-am dat seama că de fapt nici nu mă deranjează. Îmi place să fiu cu ea, îmi place s-o văd mereu, sunt recunoscătoare că am privilegiul să fiu martoră la toate etapele astea fantastice prin care trece. Știu că toate se duc repede, mult prea repede, așa că poate să acapareze tot ce vrea, eu n-o să mă opun deloc.

*N-o să-i dau niciodată suzeta.
Așa credeam, că suzeta e ceva soi de balaur. Că dacă i-o dau, o să o folosească până la majorat. Realitatea e că suzeta ne-a ajutat foarte mult și că aș folosi-o din nou dacă aș mai avea nevoie de ea. Suzeta o liniștea pe Iris și o ajuta la somn, iar mie îmi dădea răgaz să respir. Yay pentru suzeta, zic acum! 🙂

*N-o să mă fac niciodată că n-o aud.
– Mama, Elsa are păr blond și nu știu de ce nu are și Ana la fel. Că sunt surore amândouă.
– Mama, eu când o să fiu mare, o să fiu piloată. Că fetițele sunt piloate și băieții piloți. O să conduc un avion până acolo sus, sus până la acoperiș.
– Mama, la grădiniță am învățat că pâinea se face cu drojdie, apă și sare. Atât. Nu și cu făină, cum zici tu. Doamnele așa ne-au spus.
– Mama, mama, mama, mamaaaaa!
Mda, mă mai fac câteodată și că n-o aud. Am dezvoltat abilități deosebite chiar. Și nu, nu mi-e deloc rușine cu asta. 🙂

*N-o să permit să mi se umple casa de jucării.
Buahahahahaha. Atât !

*N-o s-o las niciodată prea mult la tv.
Nici n-am lăsat-o prea mult, ce-i drept. Deloc în perioada de bebelușeală. Întotdeauna cu program, atunci când a mai crescut. Până am făcut eu varicelă și M s-a dus la serviciu. Atunci am pornit televizorul dimineață  pe Disney Junior și l-am mai oprit seara. Never say never, lecție învățată. Fără tv în ziua respectivă, aș fi pocnit.

*N-o să-i miros niciodată fundul, în loc să verific dacă are nevoie să-i  schimb scutecul.
Ziceam așa pentru că nu știam că e mult mai simplu. Am folosit metoda asta cu succes până când a renunțat ea la scutec. Pac, o întorceam cu fundul în sus, o adulmecam și gata. Știam direct dacă trebuia schimbată sau nu. Abilitate specială de mamă se  numește treaba asta. 😀

*N-o să facă crize de furie în public.
Nici legat de asta nu știu ce-mi imaginam înainte să fiu mama. Că crizele de furie se întâmplă doar cu programare, poate 🙂
Sau că poate copila mea n-o să aibă motive să le facă. Ce să zic, of, draga de mine, că habar n-aveam!

*N-o să folosesc niciodată copilul ca scuză.
Eheee, să fiți voi sănătoși, de câte ori am folosit eu scuza asta, de multe ori fără să–mi dau măcar seama c-o fac, ce-i drept. Nu pot să ies acum că am copil. Nu m-am pieptănat azi că n-am avut timp, am copil. Sunt nervoasă că aia e, am copil. Etc, etc.

*N-o s-o șantajez niciodată.
– Haide Irisule, te rog deschide gura ca să te consulte doamna doctor.
– Nu vreau.
– Doamna doctor te poate ajuta cu tusea, puiule. Și cu durerea aia în gât care nu-ți dă pace. Haide, spune aaaaaaa.
– Nu. Nu vreau.
– Iris, deschide gura!
– Nu!
– Haide gâzule, apoi mergem împreună și mâncăm o înghețată.
– Aaaaaaaaaaaaa. E bine așa, mama?

Sunt sigură că mai sunt și altele pe care juram că n-o să le fac, dar totuși le-am făcut. Și-s curioasă, lista voastră cum arată? 😀

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Iris vorbește mult. Întotdeauna a fost vocală. M zice că seamănă cu mine, dar zău că eu nu mă percep  ca fiind vreo vorbăreață. Mă rog, poate din afară lucrurile s-or vedea altfel și eu chiar oi trancani mai mult decât îmi dau seama.

E drăguț  să poți conversa cu copilul tău mic, să te înfoi de mândrie că articulează idei și face glume de capul lui, că–și exprimă punctul de vedere așa de clar. Iar el, copilul, spune tot ce-i trece prin cap, mai ales dacă-l încurajezi să vorbească liber.

Însă tot mic se numește că e și încă nu știe ce-i aia diplomație, oricât ai încerca tu să-i explici că oamenii-s fragili, iar sentimentele lor așișderea. Copilul spune ce vede, numește lucrurile și situațiile așa cum i se aștern în fața ochilor.

Iar tu ca părinte, o să ai de multe ori obrajii îmbujorați când copilul tău deschide gurița. De exemplu, când în parc, fiică–ta se dă în leagăn cu ochii ațintiți la chipul acneic al unui adolescent, și-l întreabă insistent de ce are bubițe, dacă-l doare, dacă mama lui îl dă cu cremă și îl sfătuiește să nu se scarpine. Apoi îl consolează că o să-i treacă până la urmă, că uite și mama ei a avut varicelă și încă i se mai văd bubele pe burtică și în alte locuri, dar nu așa tare, iar tu, timorată, îi zâmbești adolescentului cât poți de dulce.

Sau când la cumpărături, un domn în vârstă îi zâmbește, iar ea, strigă s-o audă până și casiera din celălalt capăt: “Mama, ai văzut un moș acolo?  Vezi cât de moș e? Moșule!”

Sau când o doamnă intră în vorbă cu copila, iar fiică–ta, cu sinceritatea lumii în glasul subțire, o ceartă că nu s-a spălat pe dinți. “Vezi că ai dinții negri și stricați, mama ta nu te pune să te speli pe dinți? Și să scuipi pasta? Că eu am una cu gust de portocale și e gustoasă, dar mama nu mă lasă s-o înghit. Să îți cumperi și tu periuță cu crocodil și să te speli mereu, că n-ai făcut o treabă prea bună.” Obrajii tăi iau foc în doi timpi și trei mișcări, zâmbești iar stânjenită și îți ceri scuze cu vocea sugrumată.

Îi explici iar despre diplomație și sentimentele celorlați, despre ce e acceptabil să spui în public și ce nu, despre cum anumite lucruri îi rănesc pe ceilalți chiar dacă sunt adevărate, însă ea se uită la tine cu inocența celor trei ani jumate și încearcă să înțeleagă. Dar încă nu reușește.

Așa că respiri adânc și ieși în lume cu obrajii mereu pregătiți să se coloreze în diferite nuanțe. De la roz până la purpuriu.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook