Pentru că s-a deschis Jumbo de curând la Constanța şi pentru că nepoatele mele care sunt în vacanță la noi, au vrut musai să meargă, am dat frumos şi des din gene înspre M, ca să le ducă o ţâră.

Nu nu, eu nu m-am dus, am auzit că decât să mergi acolo cu un copil de aproape trei ani, mai bine îți faci harakiri sau calci cu picioarele goale pe kilometri întregi de lego. Aşa că s-au dus doar ei şi soră-mea.  Eu am rămas acasă şi le-am făcut plăcinte cu praz şi clătite (pfuai, ce mătusă bună mi-s , aşa-i?)

S-au întors după vreo trei ore, cu o sacoşă mare şi plină. M i-a adus lui Iris un prosop mare cu Elsa şi Ana (ce altceva?) şi o pereche de ochelari de soare rotunzi, cu rame albastre. Mi-a şoptit apoi complice şi şugubăț la ureche: am ceva şi pentru tine.

Hopa, m-am gândit, mi-o fi luat ceva deochiat? Că prea era misterios. Însă cu copiii după el, şi de la Jumbo, nu prea ar fi avut cum. Îşi ținea mâinile la spate, fără să-mi arate ce avea în ele, iar imaginația mea o luase razna. Vreo carte? Vreun parfum? Vreun tricou Pink Floyd?

A aşezat cu grijă pe masă  punguța mică şi mi-a spus că era pentru mine. Special pentru mine o cumpărase, zicea. M-am apropiat, am desfăcut-o uşor şi un zâmbet larg mi s-a desenat pe chip.

El e bărbatul visurilor mele, ce mai, nu degeaba m-am măritat cu el, nu degeaba l-am ales să-i fie tată copilului meu. Cum să nu iubeşti un bărbat care ştie dom’le, pur şi simplu, ce-ți place? Cum să nu bați iar repede din gene? Cum să nu tresară inimioara-n tine când îți aduce cea mai minunată si gustoasă slană afumată? Cum?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Tastez cu spor. Am deadline, nu mă pot lungi până la ce oră aş vrea. Iris ronţăie la pâinea prăjită cu unt şi miere, eu sorb sporadic din ceaiul negru, care nu poate nicicum înlocui cafeaua pe care am uitat s-o cumpăr.

Încerc să mă concentrez pe ce am de făcut, însă aia e, am şi copil mai mic de trei ani, care are nevoie de atenţia mea. Se uita la rochia de pe ea.
– Mama, nu vau iochiţa asta. E scuită.
– Irisule, tu ai ales să porţi rochia asta azi, încă de aseară când te-ai culcat, îţi aminteşti?
– Nu.
– Ai zis “dimineaţă când mă trezesc, vreau rochia verde”.
– N-am zis.
– Şi eu ţi-am zis că e cu mâneci lungi, groasă şi o să-ţi fie cald.
– Şi eu ţ-am zis?
– Că totuşi o vrei.
– O viau.
– No, bun atunci.

Tastez mai departe. O văd cu coada ochiului că urcă scările. Sus aud trop-trop-trop, apoi coboară cu altă rochie în mână.
– Mama, o vau pe asta.
– Dar asta pe care o porţi deja, ce are?
– E scuită.
N-am de gând să lungesc discuţia, aşa că o ajut să se schimbe. Face piruete şi mă strigă s-o văd pe fiecare în parte. Încerc să exclam încântată de fiecare dată când rochia lungă i se învârte. Revin de câteva ori la propoziţiile pe care deja le-am citit, pentru că Iris îmi distrage atenţia şi nu reuşesc să mă concentrez. Mai tastez puţin.

– Mama, de ţe Degeţica aie iochie iungă şi e speiată?
– Poate că are şi ea o fetiţă care vrea să schimbe toată ziua rochiile şi de-aia e speriată.
– Nu, e speiată că vine căiăbuşu.
– Da, probabil.
– Mama, de ţe nu se măită Degeţica cu căiăbuşu?
– Pentru că nu-i place de el.

Tastez. E linişte. Pentru o secundă doar.
– Mama, de ţe ne bâzâie muşteie mâncaia? Să-mi spui povestea cum ne bâzâie muşteie mancaia.
– Dacă nu închizi plasa de la uşă, intră muştele şi ne bâzâie mâncarea. Şi nu vrem asta, pentru că muştele afară bâzâie şi gunoaiele. Dacă mâncăm mâncarea pe care ele o bâzâie, o să ne îmbolnăvim şi-o să ne doară burta foarte tare.
Judecă.
– Mama, de ce Ozzy e negu?

Las laptopul jos, cred că e timpul să fac o pauză. Dimineaţa asta e plină de vorbărie. Să mă învăţ minte şi să fac stocul la cafea altădată.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook