Love and marriage

nov1 (12)

Cu coada ochiului, îl văd cum caută în cutia cu condimente. Ridic ușor ochii din laptop și uit pe sub sprâncene, sperând nu observe -l pândesc. Scoate cutia din dulap și o pune pe masă. Trece cu degetele printre punguțele de boia, busuioc și cimbru. Mormăie ceva nemulțumit. Zâmbesc.

– Ce cauți?
– Mărarul. Nu mai avem?
– Nu știu. Dacă nu-l găsești acolo, atunci probabil nu.
– Păi de ce nu mai avem?

It’s just one of those days. În momentul ăsta știu orice răspunde, o bombăne i-am consumat mărarul. Chiar dacă știe e probabil singura verdeață care mie îmi displace teribil. Nu-mi place gustul și nici mirosul ei. O folosesc în mâncare doar atunci când gătesc ceva special pentru el, căci lui îi place foarte tare. Așadar e imposibil ca acum lipsească pentru l-am consumat eu.

– Probabil l-am folosit pe tot ultima dată când am gătit cu mărar, zic eu, totuși.
– Nu știu cum se face dar eu mereu cumpăr și niciodată nu mai este când am nevoie, bombăne el, în timp ce așează cutia la loc în dulap.

Îmi mușc buzele. mai zice ceva, dar câteodată e bine lași de la tine, îmi spun. Câteodată e despre mărarul care lipsește din cutia cu codimente, sau despre cum pare niciodată n-apucăm mai stăm și singuri, sau doar despre șosetele care mai mereu rămân desperecheate după ce le spăl. Alteori e despre lucruri mai serioase.

De multe ori însă, e despre a ști când taci, pur și simplu. -l lași pe celalt bombăne și și arate nemulțumirea pe motive absolut nerezonabile. Chiar dacă la prima vedere pare copilăresc, de fapt aproape niciodată nu e. Și cu certitudine data viitoare vei fi tu în locul lui. Poate n-o fie vorba de mărar, dar sigur va fi ceva la fel de nesemnificativ. Însă toți avem nevoie sa fim tolerați chiar si atunci cand nu suntem rezonabili.

În seara asta, am deschis un alt dulap din bucătărie, când căutam pastele. Pitite bine, departe de cutia de cu condimente, departe de nevasta care fură mărarul, am găsit plicurile astea 😀
DSC_0091
Asa eu atât mai am de spus:
Love and marriage, love and marriage
They go together like a horse and carriage
This I tell you, brother
You can‘t have one without the other 😀

P.S. “Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Fetiţa din bec

oct4 (37)

Mama, viau sui pe mătuia aia, arată ea spre mătura din curte.
– Dar de ce?
– Viau sui pe ea şi zboi.
– Aoleu, cu mătura aia portocalie zbori?
Da. Până acoio sus sus sus. Până ia bec.
– E prea sus, nu ştiu dacă am curaj te las tocmai până acolo.
iaşi. Ca iocuiesc acoio.
– Unde acolo?
În bec.
– Cum locuieşti tu în bec?
Aşa. O fie acoio căsuţa mea.
– Hmmm. Păi şi acolo unde o ţi parchezi tu mătura?
Se uită gânditoare la bec.
– O ţi-o dau ţie.
– Logic, cum de nu m-am gândit tot la mine ajunge?
Da.
Şi eu cum o pot veni te vizitez?
– Cu mătuia.
– Dar eu nu ştiu zbor cu mătura.
Te învăţ eu imediat.
– Bine bine, dar voiam ştiu cum o încap eu la tine în bec, atunci când te voi vizita?
– Nu o încapi. Mai bine nu mai vii. Stai acasă la tine.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Nevestele

Jun2 (160)

– Mama, tu eşti nevastă?
– Sunt şi nevastă, da.
– Eşti nevasta mea?
– Nu, a lui tata.
– Nu, nu eşti nevasta iui tata. Tu eşti mama mea.
– Da, sunt mama ta şi nevasta lui tata. Pot fi ambele, să ştii.
– Ba nuuuu, nu poţi. Tu nu eşti nevasta iui tata.
– Şi-atunci a cui nevastă sunt?
– A iui bunicu.
– Nu, Irisule. Nevasta lui e bunica.
– A iui bunicu?
– Da.
– Şi tu nevasta cui eşti?
– A lui tata, ţi-am spus deja.
– Tata meu?
– Fix el.
– Nu.
– Ce nu?
– Nu ştiu.
– No bun, hai c-am lămurit-o şi pe asta, Irisule.
– Ţe am iămuit?
– Cu nevestele astea.
– Sunt şi eu nevastă, mama?
– Acum nu şi nici n-o să fii în curând.
– De ţe?
– Pentru că n-o să te lase tată-tu să te măriţi.
– Atunţi o să fiu nevasta iui tata.
– Păi şi atunci eu nevasta cui rămân?
– A iui bunicu.

Hai că acum mă simt fix ca într-o telenovelă.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Iris şi pensionarele

22054523_10155652115689876_537783143_n

Activitatea noastră preferată după grădiniţă, e să ducem copila pe malul lacului şi să ne plimbăm împreună cu trotinetele. Nu suntem singurii care se relaxează acolo, oraşul nostru e o staţiune destul de cunoscută pentru pensionari, aşa că mai tot timpul pe-acolo se plimbă şi alţii.

După ce Iris s-a plictisit de trotinetă, şi mai apoi şi-a aruncat câţiva pumni de nisip în păr, a vrut să coboare cele câteva scări care duc fix pe malul lacului. M a rămas în capul scărilor numite, iar noi două ne-am dus sa aruncăm cu pietre în apa sărată.

În scurtă vreme, am ridicat privirea doar ca să-l găsesc pe bărbată-miu înconjurat de trei pensionare, care vorbeau cu accent moldovenesc despre preţuri şi vedete tv. Am zâmbit, amuzată le-am făcut o poză, şi am continuat să arunc cu Iris pietre în apă. Însă de îndată ce şi ea le-a văzut pe cele trei doamne, iar ele pe ea, a început socializarea.

– Vaaaaaai, sufleţelul lui bunica, dar ce frumoasă eşti tu.
– Da, sunt fumoasă, aprobă fiică-mea cu o încredere pe care mi-aş dori-o şi eu.

Altă doamnă o întreabă:
– Da’ de la cine ai tu ochişorii ăştia atât de albaştri şi de frumoşi?
– De la nimeni, sunt doai ai mei, clarifică donşoara dilema.
Pensionarele râd, eu rad, M care pare că face parte din gaşca lor, zâmbeşte stingher.

– Mama, o să duc doamneioi fioi mov, mă anunţă Iris.
Apoi rupe o floricică mică şi mov, urcă greoi scările care-s prea late şi înalte pentru ea, doar ca să i-o dea uneia dintre femei. Doamna bineînţeles că exclamă încântată şi cere o îmbrăţişare. Scena se repetă şi cu celelalte doamne, Iris coboară şi urcă scările cu floricele mov pe care le dăruieşte, iar eu mă uit la ea şi iar mă minunez câtă veselie poate cuprinde corpul ei mic.

Doamnele mai au puţin până să leşine de încântare, Iris se dă puţin în spectacol, dă din gene către ele, face piruete, e absolut încântată de toată atenţia pe care o primeşte. E ca peştele în apă.

Ne despărţim cu greu de pensionarele care acum nu mai vorbesc deloc despre vedete tv, ne urcăm pe trotinete şi plecăm spre casă. Ele rămân în capul scărilor, întoarse către noi, căci Iris se tot opreşte ca să le facă cu mâna:
– Ia ievedeie doamneioi. Ne mai vedem şi aitădatăăăă!
Iar ele, toate trei, flutură mâinile spre noi şi ne trimit bezele:
– La revedere, frumoaso, la revedereeee!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ce să faci când te trezeşti devreme, iar mama încă doarme. Tips & tricks.

Jun3 (146)

E sâmbătă. Ceasul arată ora şase şi ceva, dar pentru tine nu contează, tu oricum nu ştii să-l citeşti. E lumină afară aşa că te ridici în fund. Azi nu trebuie să mergi la grădiniţă, îţi aminteşti că ţi-a explicat mama ceva despre sfârşitul de săptămână, dar cine ştie ce-o mai fi şi ăla. Uite-o, mama încă doarme. E linişte. Te întrebi ce-ai putea face. Păi uite, am câteva sugestii pentru tine:

– O dezveleşti pe mama.
– O prinzi cu mâinile tale mici şi  o scuturi bine.
– Îţi apropii buzele de urechea ei şi îi spui: “tezeşte-te mama, e dimineaţă”

– Dacă îşi trage pătura peste cap, dezveleşte-o din nou şi spune-i: “mama, ţi-e aşa de cald, vezi?”
– Sari în pat fix lângă capul mamei, suficient de aproape încât să-i calci părul.
– Dacă protestează, pup-o până tace.

– După ce tace, bagă-i degetele în nas sau în urechi.
– Dacă nici aşa nu se trezeşte, profită de ocazie ca s-o coafezi.
– După aşa un tratament regal, cânta-i un cântecel la ureche.

– Adu în pat jucăria aia cu maimuţa care bate la tobe şi apasă butonul “play” în mod repetat.
– Întreab-o pe mama dacă i-a plăcut.
– Când mama îţi zice: “Iris, e şase dimineaţa!”, tu poţi continua să numeri frumos. La urechea ei, desigur. Şase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece…

– O întrebi iar pe mama dacă sigur nu trebuie să mergi la grădiniţă.
– Când pare că a adormit iar, poţi s-o întrebi dacă doamnele educatoare merg la grădiniţă.
– După alte două minute, întreab-o dacă şi doamna îngrijitoare are zi liberă.

– Cere-i să-ţi explice iar de ce.
– Spune-i tot la ureche că azi o să porţi rochia aia de vrăjitoare.
– Gâdilă-i tălpile.

– Linge-o pe faţă.
– Urcă-te peste mama şi spune-i că ea e mai drăguţă decât Ozzy.
– Dacă nu se trezeşte nici aşa, spune-i că trebuie să faci pişu şi nu te mai poţi ţine. Iţi promit că o sa se trezească imediat!

Hai, bună dimineaţa şi vouă! 🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când cumnata mea m-a cerut de nevastă

IMG_0320

Vreme de trei ani am lucrat pe vase de croazieră. Alunecam cu valurile luni de zile în şir, veneam acasă în vacanţă doar pentru câteva săptămâni, apoi mă întorceam iar să mă mai dau puţin cu vaporul. Era greu, al naibii de greu pentru mine şi M, să fim aşa departe unul de celălalt, atâta amar de vreme. Însă era un sacrificiu pe care ni-l asumaserăm, aşa că mergeam înainte. Pentru că eram plecată mult timp, de cele mai multe ori nu reuşeam să petrecem împreună sărbătorile sau aniversările.

Aşa că atunci când mă întorceam de pe mare, M mă aştepta cu câte un cadou pentru fiecare zi importantă pe care o ratasem. Pentru Crăciun, pentru ziua mea, sau doar pentru că văzuse ceva ce se gândea că mi-ar fi plăcut. Ba într-un an am găsit şi bradul împodobit în Aprilie, pentru că ştia cât de tare îmi place Crăciunul.

În anul cu pricina, era pentru prima dată că veneam acasă în vacanţă vara. Atunci când toată lumea merge în concediu, când poate oamenii îşi iau şi câteva zile să-şi viziteze părinţii. Aşa s-a întâmplat şi la noi. Ne-am dus să-i vedem pe părinţii lui M.

M are trei surori. Fete faine, toate m-au făcut de la început să mă simt bine primită şi binevenită în familie. Deh, eram iubita singurului lor frate, mezinul familiei, lumina ochilor, băiatul mult aşteptat. A trecut vreme multă de-atunci şi acum sunt cumnata lor cu acte în regulă, dar fix atunci în ziua aceea încă nu eram.

Ne-am revăzut cu bucurie după lipsa mea de câteva luni, am băut vin amărui făcut de socrul meu, am mâncat ciorbă cu legume din grădină şi am umplut aerul cu râsete. Părinţii şi-au privit copiii cu lumini în ochi şi mulţumire întipărită pe feţele atinse de vreme.

V, cumnata mea, recunoscându-mi în urechi cerceii pe care ştia că M mi-i cumpărase în timp ce eu eram pe vas, mi-a zis:
– Oh, ce drăguţi sunt cerceii. Sunt cei pe care i-a luat M?
– Da, ăştia sunt.
– Sunt faini, ţi se potrivesc.
– Mulţam! Da, i-a nimerit bine.

Nu ştiu dacă fix aşa a decurs discuţia până în punctul ăsta, însă îmi amintesc exact cum a continuat.
– Mhm, dar inelul? Inelul de ce nu-l porţi? Nu ţi-a plăcut inelul?

Ştiţi momentele alea când e zarvă mare în jur, apoi cineva zice ceva şi se face linişte de nu se mai aude nici musca? Linişte! Toţi ochii circulau de la mine, la M, la V, apoi iar la mine. Pentru o clipă am fost confuză, însă uşoara panică din privirile tuturor mi-a indicat clar că M îmi luase un inel (the ring!), că surorile ştiau de el, dar că eu încă nu-l primisem. M aştepta doar momentul potrivit.

M-am uitat la el. Avea ochii mari, iar o cută i se adâncea pe frunte uşor dar sigur. L-am văzut cum inspira adânc şi i se încleşta maxilarul. M-a pufnit imediat râsul. Tocmai fusesem “cerută de nevastă” de soră-sa, cu toată familia de faţă şi mie-mi venea să râd în hohote. Un fel de Stan şi Bran.

V a spart tăcerea, uşor amuzată şi ea:
– Ce e? Am făcut o gafă, aşa-i? Aoleu, nu ştiai de inel?
L-am auzit pe M în spatele meu, răspunzând printre dinţi:
– Nu, nu ştia.

Scena asta a rămas celebră în familie ca fiind momentul în care V m-a cerut în căsătorie. For the record, să ştiţi c-am zis da. 🙂
La voi cum a fost?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Găletuşa cea urâtă

b (17)

– Mama, s-a iupt găietuşa.
– Care găletuşă s-a rupt?
– Găietuşa cu castei.
– Oh, aia cu castel? Din cauza asta nu te-ai mai jucat tu în lada de nisip?
– Da.
– Păi no, nu-i bai. Îți luăm altă găleată.
– Tot una cu castei?
– Dacă vrei cu castel, fix cu castel luăm.
– Viau una cu fetițe.
– Pfff, căutăm, dar nu-i sigur că găsim.
– Bine. Să căutăm mama, să nu fie ca găietuşa ta. A ta e uiâtă.
– Eu n-am găletuşă, Irisule.
– Ba daaaaaa, ai.
– Ce găletuşă am eu?
– Aia ioşie.
– Mmm, nu ştiu despre care găletuşă vorbeşti.
– Găietuşa ta ioşie. Aia uiâta. Cu mop. Aia e a ta.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Cătălina

jul2 (160)

În parc, Iris, cocoţată pe o chestie mare de lemn, se uită cu atenţie la o fetiţă mai mare, care se află jos, pe un leagăn rotund.
– Mama, de ţe e fetiţa veseiă?
– Nu ştiu dacă e veselă, Irisule. Şi nici de ce. Mai bine o întrebi pe ea.
Se uită către fetiţă şi-o întreabă:
– Fetiţă, de ţe eşti veseiă?
Copila se încruntă adorabil, apoi răspunde repede şi hotărâtă:
– Nu sunt veselă.

Iris nu se lasă:
– Mama, fetiţa de ţe e tistă?
– Nu ştiu nici asta, Iris. Trebuie s-o întrebi tot pe ea.
– Fetiţă, de ţe eşti tistă?
– Nu sunt nici tristă, răspunde ea îmbufnată.
– Mama, fetiţa ţe-a zis?
– Ţi-a spus că nu e nici tristă.

Iris o studiază cu atenţie de la înălţime pe fetiţa care nu e nici veselă, dar nici tristă. Ea o ignoră pe fiică-mea cu intenţie. Deodată, tot îmbufnată, îi spune lui Iris:
– Pe mine mă cheamă Cătălina şi am cinci ani.
Linişte. Acum Iris o ignoră pe fetiţă. Dar nici aceasta nu renunţă cu una, cu două:
– Pe mine mă cheamă Cătălina şi am cinci ani.
Iris se uită la ea şi zâmbeşte, dar nu zice nimic.

Intervin eu:
– Bună, Cătălina, ce nume frumos ai. Şi ce fetiţă mare eşti, ai tocmai cinci ani.
Linişte. Fetiţa mă priveşte curioasă. Iris coboară de pe chestia mare de lemn, cele două stau faţă în faţă. La celălalt leagăn, una din fetele mai mari care probabil e responsabilă cu supravegherea Cătălinei, strigă:
– Cătălinaaaaa, să nu cumva să dai în fetiţă!
– Nuuu, răspunde Cătălina.
Iris întinde mâinile către fetiţă, îşi apropie faţa de ea, apoi o îmbrăţişează.
– Cătălinaaaaaa, lasă fetiţa în pace.
– E în regulă, se îmbrăţişează, Cătălina e foarte cuminte, îi spun eu fetiţei mai mari.

Cătălina e frumoasă. Uşor încruntată, are ochii vii şi o figură de copil neastâmpărat. La rândul ei, o îmbrăţişează pe Iris. O încurajez pe fiică-mea:
– Iris, spune-i şi tu Cătălinei cum te cheamă.
– Cum te cheamă? zice Iris
– Nu puiule, spune-i cum te cheamă pe tine.
– Cum te cheamă pe tine, Cătăina?
Râd. Iris nu înţelege.
– Irisule, ea s-a prezentat deja, ştim că o cheamă Cătălina. Însă tu nu te-ai prezentat. Îţi ziceam să-i spui la rândul tău cum te cheamă pe tine.
– Cum te cheamă pe tine.
Râd iarăşi. Râde şi Cătălina cu ochi vii şi figură de copil neastâmpărat.

– Pe ea o cheamă Iris şi are aproape trei ani, zic eu.
Se prinde şi copila mea.
– Da, mă cheamă Iis, zice ea cu o mână pe piept, ca să dea putere cuvintelor rostite.
– Eu sunt mai mare decât tine, zice Cătălina.
– Da, zice Iris. Nu eşti tistă?
– Nu, spune Cătălina

Se mai îmbrăţişează de câteva ori cât stăm în parc. Înainte să plecăm îi spun:
– Noi trebuie să plecăm acum. Cătălina, ne bucurăm că te-am cunoscut şi sperăm să ne mai întâlnim şi altă dată.
Se încruntă şi zice:
– Da, bine.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Să râdem cu Iris II

iun4 (68)

La cererea publicului, am revenit cu partea a doua de perle, marca Iris. Luaţi-vă nişte popocorn şi desfătaţi-vă niţel 🙂

< Suntem afară la plimbare. Iris mă întreabă:
– Țe fațe cățelu?
– Se plimbă.
– Țe aie ia gât cățeiu?
– Are zgardă, iar de ea e prinsă lesa.
– De țe aia gaidă şi iesă?
– Ca să nu fugă în stradă unde l-ar putea lovi maşinile.
Stăpâna lui nu-l poate ține de mână aşa că foloseşte lesa.
Se gândeşte:
– Şi stăpâna asta o duțe pe Iis ia pimbaie.

< Iris mă întreabă mirată:
– Țe fațe mama?
– Îmi pun puțin fond de ten.
Se încruntă, acum şi mai mirată:
– De țe pune mama fundochem (aşa-i spune verişoară-sa la sudocrem 😁) pe față?

< 06:45 am
– Mama, bună dimineața, a tezit Iis. Viau să fac un pişu gozav.

< Momentul ăla când copilul plânge că nu vede în oliță pârțul pe care tocmai l-a executat.

< – Tu Irisule, te iubesc tare.
– Pentu că eşti fumoasă.
– Eşti, dar nu de asta te iubesc. Te-aş fi iubit la fel de tare şi dacă erai urâtă.
– Şi eu te iubesc când eşti uiâtă, mama.

< Irisule, ce fel de ouă sunt astea, aşa de mici?
– De veveiţă.

<Gătesc, iar Iris mă asistă. Adaug sare.
– Ţe faţe mama?
– Pun sare.
Începe să ţopăie şi zice:
– Şi Iis saie.

<- Tu Iris, unde ți-ai pus sticla cu apă?
– În păduie.
– Hai măi Irisule, serios, unde?
– În păduie.
– În ce pădure?
– În păduia femecată.
Ce să fac, mă duc s-o caut. Poate găsesc şi niscaiva urzici, poate nişte ciuperci..

< O ducem uneori la mănăstire pentru că în imaginația ei este de fapt un castel, iar ea ditamai prințesa la curtea regală.
După ultima vizită mi-a spus:
– La castel am văzut o micuță.
– O fetiță micuță? Nu înțeleg.
– O micuță (măicuță) cu iochie iungă, neagă şi fumoasă.

< Îmi flutură prin faţa ochilor o felie de măr, apoi pe ton pisicesc îmi cere:
– Mama să spună lu Iis “dă-mi şi mie puţin măi, te iog, hai te iog, te iog fumos”.
Mă conformez:
– Tu Iris, dă-mi şi mie te rog puţin măr.
Se încruntă.
– Nu aşa. Spune “te iog, te iog”.
– Te rog, te rog să-mi dai şi mie puţin măr.
– Spune “tu Iis”.
– Tu Iris, te rog, te rog să-mi dai şi mie puţin măr.
– Mama spune “te iog fumos”
– Tu Iris, te rog, te rog frumos să-mi dai şi mie puţin măr.
Satisfăcută, muşcă din măr şi-mi spune peste umăr:
– Nu viau.

< Iris se uită cu teamă la M care a aţipit pe canapea.
– Mama, ţe faţe tata?
– Cred că doarme.
Mă ia de mâna îngrijorată.
– Mama, tata iatiă (latră).
– Nu puiule, tata sforăie.

< Momentul când vine în vizită un prieten şi fiică-ta îl întâmpină cu:
– Bună, măgaiuie (măgarule)! apoi îi zâmbeşte larg
Iar tu trebuie să îi explici fâstâcindu-te, că nu e răutăcioasă sau nepoliticoasă, ci doar îi plac foarte tare măgării.

< GPS-ul zice:
– Peste 150 de metri, virați la stânga.
Iris zice:
– Peste ciuciu meti viați a diapta.
M conduce. Se uită în oglindă. Ridică din umeri şi mă întreabă:
– În ce direcție trebuia să virez?

< Ai adrenalina la nivel maxim, atunci când pe ascuns ți-ai înfundat mecla cu ciocolată, însă plodul te găseşte şi te întreabă suspicios:
– Mama, țe-ai în guiă?

< Avem un instalator în baie. Iris stă în uşă şi ne informează:
– Domnu’ e doctoiu de budă. 🚿

< Ne aduce curierul un pachet.După ce îl desfacem împreună, Iris mă întreabă nedumerită:
– Mama, de ţe ne-a cumpăiat cuieiu căiţi?

< Azi am dus-o la mănăstire pentru ca tot cerea să vadă “castelul”. Am aprins şi lumânări împreună dacă tot eram acolo. Să-mi fac griji că a început să sufle în lumânările celor vii?

< – Mama ţe voibeşte boasca?
– Păi, vorbeşte limba broaştelor.
– Cum?
– Nu ştie să spună cuvinte, aşa că zice oac oac. La fel cum Ozzy, când vorbeşte limba câinilor, zice ham ham.
Se gândeşte.
– Şi tanti când voibeşte, ea zice în imba tantiioi.

< Plouă. Cana colorată cu cafea îmi încălzeşte mâinile. Mă uit pe geam. Ozzy, în curte, ţine între labe un os, pe care-l roade pofticios. Iris înfulecă la clătitele cu banane.Vine lângă mine, îmi înconjoară gâtul cu braţele şi mă linge repede pe obraz.
– Mama, eu sunt Ozzy şi te pup.

< Ne jucăm împreună în nisip.
– Mama, să fațem un toit.
– Vrei să facem un tort?
– Da. Un toit bun bun.
– Păi hai să facem. Ce aromă o să aibă?
– De iumânăi (lumânări).

< Ştii că sigur ai un copil manierat, când, după ce l-ai şters la fund, o ia la fugă şi strigă:
– Muițumesc pentu ajutooooi.

< Mi-am pus într-un bol nişte cereale cu iaurt. Iris îi dă târcoale, mai scapă câte un deget în el, apoi şi-l linge cu nesaț.
– Mama, de țe mănâncă Iis?
– Probabil îți era şi ție poftă.
– Nu. Iis mănâncă să nu moaiă de foame.

< Constată contrariată:
– Mama, eu am un cap.
– Ai. Cel mai drăguţ cap din lume.
– Mama, de ţe am eu doai un cap?
– Hmmm, pentru că tu nu eşti balaur.
– Ba nu, pentu că sunt ieneşă (leneşă).

< La mare, într-un Lidl, o familie face cumparături în costum de baie. Iris arată cu degetul spre băiețelul din grup, şi-mi spune încântată de descoperire:
– Mama, uite şi Mowgli fațe cumpăiătui. Mowgli! Mowgliiiiiii!

< – Mama, am săit în băitoacă!
– Ţi se vor uda picioarele, tu Irisule.
– Nu, am ţizme de iegumă.

< Abia am pupat-o de noapte bună şi am ieşit din cameră. Fac doi paşi şi aud:
– Mama, mamaaaa!
Urc iar la ea.
– Da, Irisule. Ce s-a întâmplat?
– Aveam puțină nevoie de tine.
– Pentru ce?
– Să-ți schiu o iețetă voiam. Poftim. (Îmi întinde o rețetă imaginară). E cu ioşii.
– Mulțumesc.
– Noapte bună, mama.
– Noapte bună, Irisule.

< – Păiu meu e bond.
– Cum zici că e părul tău?
– Bond.
– James Bond?
– Da.
No bun, bine că ne-am înţeles.

< Moment de tandrețe. Mă priveşte cu atenție.
– Mama, ai un nas aşa de fumos.
– Oh, mulțumesc, Irisule!
– Fumos şi maaaie!

<Bunicul îi spune o poveste lui Iris, în acelaşi timp mai arunca ochii la meci:
– Se uită el atent, şi-l vede pe iedul cel mic sub pat. Vai, ce gol frumos a dat Teixeira, măi puiule. Şi l-a luat lupul pe ied de-acolo. Foarte frumos golul, da, chiar frumos. Dup-aia lupul…

“Dosar de Mamă” e şi e Facebook

Pălăria şi chiloţii

20179902_10155456346269876_163044088_n

Suntem afară. Ne îndreptăm spre parc. E cald, poate puţin prea cald. Iris nu vrea să poarte pălăria de soare şi încearcă să mă convingă că nu e necesară.
– Aiţi nu tebe păiăia că e puţină umbă.
– Da, măi Irisule, dar peste doi paşi iar e soare.
– Acoio e umbă.
– Dar prima dată trebuie să trecem de partea cu soare. Acolo îţi pui pălăria.
– Nu viau.

– Irisule, nu negociez cu tine. Îţi pui pălăria la soare. Altfel faci insolaţie.
– Ţe e isonaţie?
– Atunci când creierul şi corpul tău se încălzesc peste măsură de la soare. Ştii cum niciodată nu ne ducem la plajă la prânz?
– Da, că e soaieie pia puteinic.
– Exact. Dar chiar şi atunci când nu e atât de puternic, e important să porţi pălărie.
– Că aitfei ţe se intâmpă cu gheieiu meu?
– Creierul, măi Irisule, nu greierul. Se încălzeşte prea tare. Şi atunci te poate durea capul, te poţi simţi rău şi vomita.

Judecă îndelung.
– Mama, în jungă, Mowgli de ţe n-aie păiăie?
– Păi, în junglă sunt mulţi copaci şi e umbră cam peste tot. Aşa că nu prea are nevoie Mowgli de pălărie.
– Şi Mowgli de ţe n-aie iochiţă? De ţe stă numa în chioţi?
– Mowgli e băieţel, iar băieţeii nu prea poartă rochiţe.
– De ţe?

– Păi imaginează-ţi tu cum ar putea Mowgli să sară din creangă în creangă, cu rochiţă pe el. Cred că l-ar încurca teribil.
– Chioţii nu-i încuică pe Mowgli.
– Bănuiesc că nu.
– Viau şi eu să stau în chioţi ca Mowgli.
– Nu se poate. Tu nu eşti în junglă.
– Te iog mama, să stau în chioţi. Te iog, uite îmi pun păiăia dacă mă iaşi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.