Pentru că viața fără râsete e ca berea răsuflată (mda, gravida visează la bere), luați de râdeți și voi cu noi :

🙂 – Mama, eu nu mai vreau să fiu copil. Vreau să fiu adult.
– Da’ de ce, Irisule?
– Ca să port sutien.

🙂 – Mama, faci supă cu cucoane?
– Îîîmm? Cu ce?
– Cucoane. Le mănânci cu supă și sunt așa pătrate.
– Crutoane, Irisule?
– Cucoane, da.

🙂 Așteptăm să vină ospătarul cu nota.
– Mama, hai să plecăm acum.
– Trebuie să mai așteptăm puțin, Irisule.
– De ce?
– Să vină flăcăul cu nota, plătim și apoi putem pleca.
Ceea ce se și întâmplă, ospătarul apare la masa noastra, iar Iris, arătând spre el, mă întreabă în gura mare:
– Mama, ăsta e domnul flăcău?

🙂 – Iris, ce faci, puiule?
-…
– Cauți vreo comoară? Poate niște pietre prețioase?
Cu degetul bine înfipt în nas, zice:
– Nuuu, doar niște muci prețioși.

🙂 Într-un moment de tandrețe, Iris îi ia lui M fața între mânuțe și îi spune:
– Ai un cap drăguț. E un cap foarte drăguț, nu vreau să ți-l sparg.

🙂 – Mama, te iubesc tare.
– Ba eu te iubesc si mai tare.
– Eu până la stele și înapoi, mama.
– Eu te iubesc cu cea specială iubire, Irisule.
– Ba eu te iubesc și mai mult.
– Cât de mult?
– Cel mai mult, mama. Ești cea mai drăguță și grijulie și bună, te iubesc cel mai tare.
– Atât de tare încât dacă ai avea o ciocolată, ai împarți-o cu mine?
– Ăăă, nu, nu atât de tare.

🙂 Iris îmi mângâie tandru burtica și zice șoptit:
– Zmeurică, eu sunt, Iris, stăpâna ta.

🙂 Abia aștept să ajungă la adolescență, să se culce vineri la 2 noaptea și eu s-o trezesc sâmbătă dimineața la 6:30, că vreau pâine prăjită cu gem de zmeură. Abia aștept!

🙂 – M mănâncă pâine cu unt și gem. Iris se tot gudură pe lângă el.
– Tata, hai să mâncăm împreună.
– Vrei tu?
– Da, tu ții pâinea și eu mușc.

🙂 M crapă niște lemne de foc. Iris, alearga in jurul lui cântând:
– Moșul taie lemnele, eu adun surcelele…

🙂 Din întunericul așternut în cameră, se aude vocea ei pițigăiată:
– Mama?
– Hm?
– Eu nu sunt astronaut.
– Nț.
– Sunt o fetiță.
– Mhm.
– Fetița ta.
– Mhm.
– Care te iubește.
– Și eu te iubesc pe tine.
Liniște. Liniște. Liniște.
– Mama?
– Hm?
– Eu înainte nu știam cum arată ciocănitoarea Woody.
– Mmm.
– Acum știu.
– Mhm.
– Are cioc.
– Mhm.
– Are burtică.
– Mmmm.
– Și picioare roșii.
– Îhî.
Liniște. Liniște. Liniște.
– Mama?
– Taci și culcă-te odată!
– Mhm. Mhm. Mă culc!

🙂 Azi, Iris a rămas acasă doar cu M. După nițică suferință în tăcere, îi mărturisește lui tată-su:
– Mie îmi place mai mult să stau cu mama.
– Știu. Dar nu-i așa rău nici cu mine, nu-i așa?
– Nu, dar eu pe mama o iubesc mai tare.
– Și eu o iubesc.
– Dar tu de ce o iubești, că pe tine mereu te ceartă?

🙂 – Hai odată, Irisule. Hai odată, că până vii tu…
– Ce faci până vin, naști?
– Voiam să zic că îmbătrânesc până vii…

🙂 – Mama, prințele fac și ele pișu?
– Da, bineînțeles.
– Și pârțuri?
– Fac și din-alea, da.
– Pârțuri care miros urât și trebe să fugi de ele?
– Aha.
– Bine, noapte bună!
– Noapte bună, Irisule!

Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți:
Să râdem cu Iris
Să râdem cu Iris II
Să râdem cu Iris III
Să râdem cu Iris IV
Sa radem cu Iris V

🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Aseară, Iris s-a uitat la “Prințesa și Broscoiul”. Ei bine, toate bune și frumoase, până când un anumit licurici a murit, călcat de talpa îngrozitorului om al umbrelor. Buza de jos  a lui Iris a început să tremure, ca atunci când era bebeluș, prevestind furtuna ce urma să vină. I s-au umezit ochii și apoi a început să plângă cu lacrimi și sughițuri.

Am îmbrățișat-o și consolat-o până a scos toată supărarea, iar la sfârșit am dansat ținându-ne strâns de mâini. Înainte de culcare, a mai vărsat două lacrimi, amintindu-și de sfârșitul tragic și nedrept al licuriciului, ca mai apoi să–mi adoarmă în brațe.

De dimineață, în timp ce-și mânjea jumătate de față cu gem de mure, dovadă că n-a uitat de nefericita întâmplare, m-a întrebat:
– Mama, ce s-a întâmplat cu “licuricu” după ce a murit?
– S-a dus în cer și s-a transformat într-o stea strălucitoare.
– Și de-acolo avea grijă de prietenii lui?
– Păi da.
– Așa cum bunica are grijă de noi?
– Exact la fel.

Mușcă din felia unsă cu gem și mă întreabă cu gura plină:
– Toți oamenii se fac stele după ce mor?
– Nu toți, doar cei buni.
– Aaaaa, doar cei care sunt buni?
– Da, cei răi nu pot străluci pe cer.

Mestecă și judecă. Apoi hotărăște:
– Atunci Dragnea nu,  așa-i?

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook