“Să râdem cu Iris” a ajuns la episodul opt. Așa că vă invit și pe voi să vă amuzati  cu ea 🙂

🙂 – Hai să mergem sus la duș, îi spun.
– Tu prima. Eu vin în spatele tău, îmi zice, apucându-se strâns de tricoul meu.
– De ce, puiule?
– Uite ce întuneric e pe scări. Mi-e frică, e o umbră mare și neagră acolo sus.
Am încercat de-a lungul vremii s-o convingem în fel și chip că nu se ascunde nimic în întuneric, fără succes însă. Așa că îi zic șoptit:
– Trebuie să-ți spun un secret.
– Ce secret? mă întreabă curioasă
– În casele în care locuiesc copii cu mame care poartă ochelari, umbrele nu stau niciodată.
– De ce? mă întreabă cu ochii cât cepele
– Le e frică rău de ele.
– Daaaaaa?
– Zău! Nu știu exact ce le sperie pe ele la ochelari, dar cum îi văd, cum o iau la fugă.
Se uită la mine cu gura căscată.
– Chiar?
– Dacă-ți spun! Când văd o mamă cu ochelari fug de rup pământul, ba se și împiedică alergând, gâfâie, vai de capul lor. Și stai că nu doar umbrele fug, ba și monștrii și căpcăunii, uriașii și balaurii, toți, până la ultimul. Apoi nu se mai întorc niciodată.
Judecă nițel, apoi declară:
– Ce norocoși suntem că ai ochelari, mama. Ce mă bucur că nu vezi bine fără ei.

🙂 Iris își mănâncă prânzul. Între două îmbucături, se ridică de la masă, merge la castronul cu bunătăți și începe să ciugulească niscaiva merișoare.
– Iris, tu acum mănânci prânzul, merișoarele alea sunt gustarea.
– Da mama, știu, asta fac acum, le gust.

🙂 Suntem în mașină. Ne uitam pe geam la peisajele care parcă ne fug prin fața ochilor. Pe fundal se aude muzica.
– Mama, de ce cântă domnul așa?
– Cum așa?
– Parcă-i supărat.
– Păi cântă despre cum are inima frântă.
– Cum să-i fie frântă? E bolnav la inimă?
– Nu. Din dragoste.
– Care dragoste?
– Uite cum stau lucrurile. Câteodată se întâmplă să iubim pe cineva, iar persoana respectivă să nu ne împărtășească sentimentele. Adică să nu ne iubească înapoi. Atunci se numește că avem inima frântă.
– Aaaa, din cauza asta se miorlăie așa?

🙂 – Mama, le-am zis copiilor de la grădiniță ce faci tu acasă.
– Ce anume fac?
– Că-mi spui să mănânc lemne când nu vreau nimic altceva.
– Îhîmmm.
– Tu glumești când zici așa?
– Hai măi Irisule, sigur că glumesc, tu ce credeai?
– Aha, oricum, copiii au zis că e urât din partea ta.

🙂 Dansăm amândouă ținându-ne de mâini. Mutra ei e fix în fața burții mele. Se holbează la ea îndelung.
– Mama, n-am mai văzut niciodată așa burtă.
– Rotundă și foarte frumoasă, așa-i?
– Da, ca o lună plină cu buric

🙂 – Mama, eu cum am părul?
– Blond.
– Nu, nu așa.
– Uhm, șaten?
– Nuuu, nici așa. Altfel.
– Irisule, nu înțeleg exact la ce se referă întrebarea ta.
– Părul meu e așa… nu e drept. E… zgribulit?
– Ondulat, puiule?
– Da, mama, așa.

🙂 Iris și M se joacă de-a prințul și prințesa. Cea din urmă se supără strașnic pe viteazul flăcau și îl admonestează:
– Să-ți miști fundul regal și să pleci din castelul meu.
Și au trăit fericiți până la adânci bărâneți.

🙂 Când M petrece timp cu Iris:
– Tata, care e pasărea ta favorită?
– Găina la ceaun, puiule.

🙂 Stăm la masă. Iris are o nedumerire:
– Mama, tot ce mănânci tu ajunge în burtica lui Zmeu?
– Da.
Se încruntă cu îngrijorare:
– Păi în burtica ta ce mai rămâne? O să mori de foame.

🙂 – Iris, a fost azi doamna asistentă la grădi?
– Da.
– Și te-a consultat?
– Pe mine nu.
– Cum așa?
– I-a consultat numa’ pe ăia care lipseau.

🙂 – Mama, ce e aurul?
– E un metal prețios. Are culoarea galbenă.
– Și ce faci cu el?
– Păi dacă ai aur mult, ești bogat. Îl poți schimba în bani.
– Așa cum am eu banii ăia în pușculiță?
– Nu tot ce e galben e aur. Banii tăi sigur nu sunt din aur.
– Atunci nu sunt bogată?
– Nț. Deloc.
– Sunt săracă?
– Nu, n-aș putea spune că ești săracă.
– Dar mie mi-ar plăcea să fiu bogată, să am mult aur.
– Ce-ai face cu el?
– L-aș schimba în bani.
– Și ce ai cumpăra cu banii?
– Alimente, multă mâncare. Numai pentru mine.

🙂 Pentru ca tată-su se pregătește să iasă, Iris îi întinde o pălărie de jucărie și-i spune serioasă:
– Poftim, tata, poartă asta afară. Să știe toată lumea că ești un domn.

🙂 – Mama, eu dacă o să am copii, o să-i las să plângă.
– Cum așa?
– Nu cred c-o să vreau să-i liniștesc. Mai bine o să merg la o plimbare.
– Păi bine, măi Irisule, eu așa am făcut cu tine?
– Nu, dar tu ai vrut să ai copil?
– Bineînțeles.
– Eu nu vreau.

🙂  Își leorpăie cu poftă ciorba de linte.
– Mama, ia uite ce mult am mâncat.
– Fain, înseamnă că ți-a plăcut.
– Da, ai făcut-o bună și am mâncat foarte mult. Acum, ia ridică-te să vedem care dintre noi două e mai mare.
– Irisule, cu burtoiul ăsta cred că e clar cine-i mai mare.
– Nuuu mama, care-i mai mare, nu care-i mai grasă.

🙂 Se numește că ești mamă, atunci când îți întrerupi nițel cina ca să ștergi un fund mic, te speli pe mâini, apoi continui să mănânci de parcă ar fi cel mai firesc lucru din lume.

🙂 – Mama, părul meu e magic?
– Cum magic, ca al lui Rapunzel?
– Nuuu, pentru că-și schimbă culoarea. Era galben ca soarele și acum se schimbă. Crezi că e magic?
– Ah, da, este, bineînțeles!
– Adică eu sunt o fetiță magică, așa-i?
– Chiar ești, Irisule.
– Dacă sunt magică, atunci sunt făcută din lumină?
– Am putea spune și asta, pentru că ești lumina ochilor mei.
– Mama, lumina ochilor tăi sunt ochelarii, nu eu.

🙂 – Tata?
– Da?
– Pentru mine ești tânăr și frumos, dar de fapt tu ești bătrân și urât.

🙂 Azi am avut programare la ginecolog, pentru ecografie. Iris a intrat cu mine în cabinet, să-l vadă și ea pe Zmeurică. A primit un scaun mov rotativ pe care să se așeze, medicul i-a arătat butoanele aparatului, gelul pentru burtă și ecranele, ce să mai, a tratat-o ca pe un rockstar. S-a uitat atentă când doctorul i-a indicat unde e nasul lui Zmeurică, apoi și-a arătat și ea mândră nasul, s-a mai foit pe scaun, a coborât de pe el, și-a rotit privirea prin cabinet, până a găsit ceva interesant:
– Mama, ce e asta?
Roșind ușor, îi răspund:
– E un suport de picior.
– Cum pentru picior?
– Acolo își sprijină doamnele piciorul când vin la consultație.
Iris judeca, parcă-i vedeam rotițele învârtindu-se, medicul zâmbea amuzat, iar mie mi se făcuse frică, imaginându-mi ce-ar fi putut urma.
– Mama?
– Mmmm?
– Unor doamne le cresc bebelușii în picioare?

Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți:
Să râdem cu Iris
Să râdem cu Iris II
Să râdem cu Iris III
Să râdem cu Iris IV
Sa radem cu Iris V
Sa radem cu Iris VI
Sa radem cu Iris VII
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Pentru că viața fără râsete e ca berea răsuflată (mda, gravida visează la bere), luați de râdeți și voi cu noi :

🙂 – Mama, eu nu mai vreau să fiu copil. Vreau să fiu adult.
– Da’ de ce, Irisule?
– Ca să port sutien.

🙂 – Mama, faci supă cu cucoane?
– Îîîmm? Cu ce?
– Cucoane. Le mănânci cu supă și sunt așa pătrate.
– Crutoane, Irisule?
– Cucoane, da.

🙂 Așteptăm să vină ospătarul cu nota.
– Mama, hai să plecăm acum.
– Trebuie să mai așteptăm puțin, Irisule.
– De ce?
– Să vină flăcăul cu nota, plătim și apoi putem pleca.
Ceea ce se și întâmplă, ospătarul apare la masa noastra, iar Iris, arătând spre el, mă întreabă în gura mare:
– Mama, ăsta e domnul flăcău?

🙂 – Iris, ce faci, puiule?
-…
– Cauți vreo comoară? Poate niște pietre prețioase?
Cu degetul bine înfipt în nas, zice:
– Nuuu, doar niște muci prețioși.

🙂 Într-un moment de tandrețe, Iris îi ia lui M fața între mânuțe și îi spune:
– Ai un cap drăguț. E un cap foarte drăguț, nu vreau să ți-l sparg.

🙂 – Mama, te iubesc tare.
– Ba eu te iubesc si mai tare.
– Eu până la stele și înapoi, mama.
– Eu te iubesc cu cea specială iubire, Irisule.
– Ba eu te iubesc și mai mult.
– Cât de mult?
– Cel mai mult, mama. Ești cea mai drăguță și grijulie și bună, te iubesc cel mai tare.
– Atât de tare încât dacă ai avea o ciocolată, ai împarți-o cu mine?
– Ăăă, nu, nu atât de tare.

🙂 Iris îmi mângâie tandru burtica și zice șoptit:
– Zmeurică, eu sunt, Iris, stăpâna ta.

🙂 Abia aștept să ajungă la adolescență, să se culce vineri la 2 noaptea și eu s-o trezesc sâmbătă dimineața la 6:30, că vreau pâine prăjită cu gem de zmeură. Abia aștept!

🙂 – M mănâncă pâine cu unt și gem. Iris se tot gudură pe lângă el.
– Tata, hai să mâncăm împreună.
– Vrei tu?
– Da, tu ții pâinea și eu mușc.

🙂 M crapă niște lemne de foc. Iris, alearga in jurul lui cântând:
– Moșul taie lemnele, eu adun surcelele…

🙂 Din întunericul așternut în cameră, se aude vocea ei pițigăiată:
– Mama?
– Hm?
– Eu nu sunt astronaut.
– Nț.
– Sunt o fetiță.
– Mhm.
– Fetița ta.
– Mhm.
– Care te iubește.
– Și eu te iubesc pe tine.
Liniște. Liniște. Liniște.
– Mama?
– Hm?
– Eu înainte nu știam cum arată ciocănitoarea Woody.
– Mmm.
– Acum știu.
– Mhm.
– Are cioc.
– Mhm.
– Are burtică.
– Mmmm.
– Și picioare roșii.
– Îhî.
Liniște. Liniște. Liniște.
– Mama?
– Taci și culcă-te odată!
– Mhm. Mhm. Mă culc!

🙂 Azi, Iris a rămas acasă doar cu M. După nițică suferință în tăcere, îi mărturisește lui tată-su:
– Mie îmi place mai mult să stau cu mama.
– Știu. Dar nu-i așa rău nici cu mine, nu-i așa?
– Nu, dar eu pe mama o iubesc mai tare.
– Și eu o iubesc.
– Dar tu de ce o iubești, că pe tine mereu te ceartă?

🙂 – Hai odată, Irisule. Hai odată, că până vii tu…
– Ce faci până vin, naști?
– Voiam să zic că îmbătrânesc până vii…

🙂 – Mama, prințele fac și ele pișu?
– Da, bineînțeles.
– Și pârțuri?
– Fac și din-alea, da.
– Pârțuri care miros urât și trebe să fugi de ele?
– Aha.
– Bine, noapte bună!
– Noapte bună, Irisule!

Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți:
Să râdem cu Iris
Să râdem cu Iris II
Să râdem cu Iris III
Să râdem cu Iris IV
Sa radem cu Iris V

🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Aseară, Iris s-a uitat la “Prințesa și Broscoiul”. Ei bine, toate bune și frumoase, până când un anumit licurici a murit, călcat de talpa îngrozitorului om al umbrelor. Buza de jos  a lui Iris a început să tremure, ca atunci când era bebeluș, prevestind furtuna ce urma să vină. I s-au umezit ochii și apoi a început să plângă cu lacrimi și sughițuri.

Am îmbrățișat-o și consolat-o până a scos toată supărarea, iar la sfârșit am dansat ținându-ne strâns de mâini. Înainte de culcare, a mai vărsat două lacrimi, amintindu-și de sfârșitul tragic și nedrept al licuriciului, ca mai apoi să–mi adoarmă în brațe.

De dimineață, în timp ce-și mânjea jumătate de față cu gem de mure, dovadă că n-a uitat de nefericita întâmplare, m-a întrebat:
– Mama, ce s-a întâmplat cu “licuricu” după ce a murit?
– S-a dus în cer și s-a transformat într-o stea strălucitoare.
– Și de-acolo avea grijă de prietenii lui?
– Păi da.
– Așa cum bunica are grijă de noi?
– Exact la fel.

Mușcă din felia unsă cu gem și mă întreabă cu gura plină:
– Toți oamenii se fac stele după ce mor?
– Nu toți, doar cei buni.
– Aaaaa, doar cei care sunt buni?
– Da, cei răi nu pot străluci pe cer.

Mestecă și judecă. Apoi hotărăște:
– Atunci Dragnea nu,  așa-i?

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Suntem o familie destul de civilizată aș zice. Civilizată, as in, nu înjurăm (prea mult) acasă. Că deh, aude copilu’. Mai scăpăm câte una (mai ales eu), însă mereu cu grijă să nu înțeleagă Iris.
Se întamplă să mai dau cu deștu’ mic de la picior de vreo mobilă și atunci îmi scapă cate un: fuckin’ fuck sau fuckidy fuck, sau shit și alți derivați.
Mai scap câte-o farfurie și odată cu ea, toate cele înșirate mai sus. Mai număr banii din portofel și iar îmi vine să zic una alta. Știți și voi. Nu des, se întâmplă doar uneori, însă când le zic, îmi ies așa, cu patimă. Like I mean it. În engleză, desigur, să protejez plodul.
Aaa, credeați că-s vreo sfânta și vorbesc doar din dicționar? Nu, sfânta Simona nici nu cred că este în calendar.
Așa că într-o zi când am scăpat telefonul pe gresia din bucătărie, iar am zis ceva în barbă.
– Mama, ce s-a întâmplat?
– Nimic, puiule, nimic nu s-a întâmplat.
– Ba da, ce ai pățit?
– N-am pățit nimic, Irisule.
– Ba da, știu eu.
– De unde?
– Că ai zis fuchinșit. Ce-ai pățit?

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Photo credit: Unsplash.com

– Hopa sus, gâzule. E timpul să te trezești, trebuie să mergi la grădiniță.

Zâmbește larg. O să mă minunez tot timpul de cum se poate trezi copilul ăsta zâmbind.  Cu ochii încă închiși, își trage plapuma până sub bărbie. Stă acolo ascunsă, cu zâmbetul încă desenat pe chip și mormăie încetișor:

• Mi-e somn, vreau să mai dorm.
• Bine, dar să știi că Zmeurică s-a trezit deja, te așteaptă acum și pe tine să te trezești.

Se ridică direct în fund.
– Zmeurică s-a trezit?
– Da, când a sunat alarma.

Îmi ridică tricoul și-mi pupă burtă.
– Bună dimineață, Zmeurică. Te-am visat azi noapte. Erai mic, așa mic, un frățior mic.
– Hopaaa, atunci crezi că o să fie băiețel?

Se freacă la ochi nedumerită, îmi privește iar burta și zice:
– Nu nu, m-am încurcat. Erai o surioară mică, o fetiță erai, bine? Bine? Fetiță, nu băiețel.  Și eu te țineam în brațe. Mama, o să mă lași să-l țin pe Zmeurică în brațe?
– Sigur că da.
– Și te țineam în brațe și ne-am dus la un restaurant de vârcolaci.
– Aaa, și erau acolo vârcolaci?
– Erau. Și beau niște cafea.
– Aha, înțeleg. Și tu cu Zmeurică ce făceați?
– Ne uitam la vârcolaci.
– Am înțeles. Tu îl țineai pe Zmeurică în brațe, erați într-un restaurant pentru vârcolaci, iar ei beau acolo niște cafea.
– Da.
– Bun, abia aștept să văd ce-o să visezi la noapte. Hai, acum hopa sus că trebuie să ne pregătim pentru grădiniță.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook