Pălăria şi chiloţii

20179902_10155456346269876_163044088_n

Suntem afară. Ne îndreptăm spre parc. E cald, poate puţin prea cald. Iris nu vrea să poarte pălăria de soare şi încearcă să mă convingă că nu e necesară.
– Aiţi nu tebe păiăia că e puţină umbă.
– Da, măi Irisule, dar peste doi paşi iar e soare.
– Acoio e umbă.
– Dar prima dată trebuie să trecem de partea cu soare. Acolo îţi pui pălăria.
– Nu viau.

– Irisule, nu negociez cu tine. Îţi pui pălăria la soare. Altfel faci insolaţie.
– Ţe e isonaţie?
– Atunci când creierul şi corpul tău se încălzesc peste măsură de la soare. Ştii cum niciodată nu ne ducem la plajă la prânz?
– Da, că e soaieie pia puteinic.
– Exact. Dar chiar şi atunci când nu e atât de puternic, e important să porţi pălărie.
– Că aitfei ţe se intâmpă cu gheieiu meu?
– Creierul, măi Irisule, nu greierul. Se încălzeşte prea tare. Şi atunci te poate durea capul, te poţi simţi rău şi vomita.

Judecă îndelung.
– Mama, în jungă, Mowgli de ţe n-aie păiăie?
– Păi, în junglă sunt mulţi copaci şi e umbră cam peste tot. Aşa că nu prea are nevoie Mowgli de pălărie.
– Şi Mowgli de ţe n-aie iochiţă? De ţe stă numa în chioţi?
– Mowgli e băieţel, iar băieţeii nu prea poartă rochiţe.
– De ţe?

– Păi imaginează-ţi tu cum ar putea Mowgli să sară din creangă în creangă, cu rochiţă pe el. Cred că l-ar încurca teribil.
– Chioţii nu-i încuică pe Mowgli.
– Bănuiesc că nu.
– Viau şi eu să stau în chioţi ca Mowgli.
– Nu se poate. Tu nu eşti în junglă.
– Te iog mama, să stau în chioţi. Te iog, uite îmi pun păiăia dacă mă iaşi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Frişca

jul2 (331)

Iris se dă pe lângă bunică-sa, în timp ce aceasta meştereşte la un desert cu frişcă. Eu sunt în camera alăturată. Bunica mă întreabă în gura mare:
– Pot să-i dau să guste puţină frişcă?
– Aş prefera să nu, azi a mâncat şi o îngheţată, cam ajunge.

Bineînţeles că Iris miorlăie:
– Viau să-mi dea bunica puţinăăăă fişcăăăă. Te ioooog, te iog fumooos.
De unde stau, îmi dau ochii peste cap. Oare de ce m-o fi întrebat bunica aşa, în gura mare?
– Hai tu, că nu-i dau să guste decât o dată.
– Da, da, o dată, aprobă Iris.
– Hai, fie, dă-i, cedez eu.

Din bucătărie se aude:
– A fost taie bună fişca. Mai viau.
Eu, tot din camera, mă răţoiesc la ele:
– Gata, o dată ne-a fost vorba. Ajunge, Iris, te rog!

Linişte. Nu se aude nici musca.
După câteva minute, apare copila lângă mine, cu un zâmbet mare pe faţă. O întreb:
– A fost gustoasă frişca?
– Daaaa.
– Ia spune-mi tu, de câte ori ţi-a dat bunica?
– O dată.

Zâmbesc, aparent am câştigat oarece autoritate, uite că m-a ascultat mama de data asta.
Iris continuă:
– O dată, şi încă o dată.
Din bucătărie se aude:
– Tu, pârâcioasă mică!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când soţul îţi face cadouri

DSC_0002

Pentru că s-a deschis Jumbo de curând la Constanța şi pentru că nepoatele mele care sunt în vacanță la noi, au vrut musai să meargă, am dat frumos şi des din gene înspre M, ca să le ducă o ţâră.

Nu nu, eu nu m-am dus, am auzit că decât să mergi acolo cu un copil de aproape trei ani, mai bine îți faci harakiri sau calci cu picioarele goale pe kilometri întregi de lego. Aşa că s-au dus doar ei şi soră-mea.  Eu am rămas acasă şi le-am făcut plăcinte cu praz şi clătite (pfuai, ce mătusă bună mi-s ☺, aşa-i?)

S-au întors după vreo trei ore, cu o sacoşă mare şi plină. M i-a adus lui Iris un prosop mare cu Elsa şi Ana (ce altceva?) şi o pereche de ochelari de soare rotunzi, cu rame albastre. Mi-a şoptit apoi complice şi şugubăț la ureche: am ceva şi pentru tine.

Hopa, m-am gândit, mi-o fi luat ceva deochiat? Că prea era misterios. Însă cu copiii după el, şi de la Jumbo, nu prea ar fi avut cum. Îşi ținea mâinile la spate, fără să-mi arate ce avea în ele, iar imaginația mea o luase razna. Vreo carte? Vreun parfum? Vreun tricou Pink Floyd?

A aşezat cu grijă pe masă  punguța mică şi mi-a spus că era pentru mine. Special pentru mine o cumpărase, zicea. M-am apropiat, am desfăcut-o uşor şi un zâmbet larg mi s-a desenat pe chip.

El e bărbatul visurilor mele, ce mai, nu degeaba m-am măritat cu el, nu degeaba l-am ales să-i fie tată copilului meu. Cum să nu iubeşti un bărbat care ştie dom’le, pur şi simplu, ce-ți place? Cum să nu bați iar repede din gene? Cum să nu tresară inimioara-n tine când îți aduce cea mai minunată si gustoasă slană afumată? Cum?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Zgârcenie

iul7 (123)

– Mama, ce ţe avem numai un şampon?
– N-avem doar unul. Avem trei. Unul pentru tine, unul pentru mine şi altul pentru tata.
– Nu viau să aibă şi tata. Numa mama şi Iis să aibă.
– Adică să ne spălăm doar noi două părul?
– Da.
– Păi tu îţi imaginezi ce urât o să miroasă capul lui tata, dacă nu şi-l mai spală?

Se încruntă niţel şi mă priveşte pe sub sprâncene atentă. Continui:
– Tu ai văzut ce păr lung are tata?
– Da, e iung păiu iu tata. Şi o să mioase uiât.
– Păi da, de-aia zic, mai bine să aibă şi el şampon.
– Bine, se înduplecă zgârcita mică.
Se gândeşte.
– Să aibă şi tata şampon, săpun nu-i dăm.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Fashion girl

Jun3 (117)

Azi e cea mai călduroasă zi de până acum. Căldură din-aia care te moleşeşte şi nu-ţi permite să ai un nivel de energie optim. Iris protestează că-i leg părul în codiţă, n-o interesează explicaţiile mele, conform cărora, în felul ăsta, ceafa n-o să-i mai transpire. Şi-a ales o rochiţă cu flori pentru azi. Lungă, cum altfel? E musai să-i acopere măcar genunchii. E cald şi în dormitorul ei, aerul e sufocant.

Se pregăteşte pentru somnul de prânz.
– Mama desfaţem codiţa.
– Nu puiule, o să ţi se lipească tot părul de gât, de faţă şi-o să te deranjeze rău.
Se lasă convinsă de argumentul ăsta.

Însă îmi cere:
– Doim cu iochiţa.
– În regulă, poţi să păstrezi rochiţa dacă aşa vrei.
– Iis pune şi şosete.
– Nu cred că ai nevoie de şosete, Irisule. E foarte cald.
– Punem şosetele aibe cu ioşu.
– Care, alea flauşate?
– Da.

Aşa doarme acum, la vreo 30 grade. Cu rochie şi şosete flauşate. Iar eu o iubesc de mor!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când uiţi să cumperi cafea

f (206)

Tastez cu spor. Am deadline, nu mă pot lungi până la ce oră aş vrea. Iris ronţăie la pâinea prăjită cu unt şi miere, eu sorb sporadic din ceaiul negru, care nu poate nicicum înlocui cafeaua pe care am uitat s-o cumpăr.

Încerc să mă concentrez pe ce am de făcut, însă aia e, am şi copil mai mic de trei ani, care are nevoie de atenţia mea. Se uita la rochia de pe ea.
– Mama, nu vau iochiţa asta. E scuită.
– Irisule, tu ai ales să porţi rochia asta azi, încă de aseară când te-ai culcat, îţi aminteşti?
– Nu.
– Ai zis “dimineaţă când mă trezesc, vreau rochia verde”.
– N-am zis.
– Şi eu ţi-am zis că e cu mâneci lungi, groasă şi o să-ţi fie cald.
– Şi eu ţ-am zis?
– Că totuşi o vrei.
– O viau.
– No, bun atunci.

Tastez mai departe. O văd cu coada ochiului că urcă scările. Sus aud trop-trop-trop, apoi coboară cu altă rochie în mână.
– Mama, o vau pe asta.
– Dar asta pe care o porţi deja, ce are?
– E scuită.
N-am de gând să lungesc discuţia, aşa că o ajut să se schimbe. Face piruete şi mă strigă s-o văd pe fiecare în parte. Încerc să exclam încântată de fiecare dată când rochia lungă i se învârte. Revin de câteva ori la propoziţiile pe care deja le-am citit, pentru că Iris îmi distrage atenţia şi nu reuşesc să mă concentrez. Mai tastez puţin.

– Mama, de ţe Degeţica aie iochie iungă şi e speiată?
– Poate că are şi ea o fetiţă care vrea să schimbe toată ziua rochiile şi de-aia e speriată.
– Nu, e speiată că vine căiăbuşu.
– Da, probabil.
– Mama, de ţe nu se măită Degeţica cu căiăbuşu?
– Pentru că nu-i place de el.

Tastez. E linişte. Pentru o secundă doar.
– Mama, de ţe ne bâzâie muşteie mâncaia? Să-mi spui povestea cum ne bâzâie muşteie mancaia.
– Dacă nu închizi plasa de la uşă, intră muştele şi ne bâzâie mâncarea. Şi nu vrem asta, pentru că muştele afară bâzâie şi gunoaiele. Dacă mâncăm mâncarea pe care ele o bâzâie, o să ne îmbolnăvim şi-o să ne doară burta foarte tare.
Judecă.
– Mama, de ce Ozzy e negu?

Las laptopul jos, cred că e timpul să fac o pauză. Dimineaţa asta e plină de vorbărie. Să mă învăţ minte şi să fac stocul la cafea altădată.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când eşti nefericită, dar ai soluţia salvatoare

Jun3 (48)

Are o pereche de papuci de casă albaştri, cu căpățâni de iepuri, rămaşi de la una dintre verişoare. Papucii, nu căpățânile. Îi sunt mari, dar ea insistă totuşi să-i poarte. Până aici nici o problemă, însă Iris nu prea merge defel. Ea aleargă. Chiar dacă trebuie să se deplaseze doar un metru, ea în loc să meargă, preferă să alerge.

Şi ce dacă se împiedică, apoi cade fără să apuce să mai întindă mâinile în față, iar în cădere se loveşte cu gura de parchet, muşcându-şi destul de rău buza inferioară?

Plânsete, jelanie, “nu vau ia tata, doai mama să mă țină în bațe, mă doaie acoio, ia guiță, am căzuuuuut, de țe-am căzut?”
– Ai căzut, puiule, pentru că iar ai alergat încălțată cu papucii ăia.

– Da, papuții aibaşti cu iepui.
– Fix ăia, da. Când îți vine iar chef de alergat, descalță-te. Ca să nu mai cazi.
– M-am iovit.
– Ştiu, măi Irisule. Arată-mi unde, hai să mă uit la gura ta.
– Nuuu, nu vei. Iar jelanie şi supărare, observ chiar ca are sânge în gură.

Acum vreau musai să văd cât de tare s-a lovit, aşa că o momesc.
– Irisule, trebuie să punem ceva rece, rece acolo, să nu se umfle.
– Nu punem nimic iețe la guiă.
– Nici măcar dacă e ceva roşu şi cu gust de căpuşuni?
– Țe? mă întreabă curioasă, printre lacrimi.
– Cred că puțină înghețată te-ar face  mai fericită acum.
– Da, să fiu feițită cu căpşuni viau.

Vreo oră a avut gura umflată, ca un boxer în ring. După somul de prânz, m-a anunțat:
– Mama, sunt nefeițită.
– Aoleu, Irisule, cum aşa?
– Ched că tebe să punem țeva cu căpşuni sa tiacă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Înghețată cu căpşune

20170604_111634

Vine vara, bine-mi pare, băgați înghețată în congelatoare. ☺

Iris ar mânca înghețată tot timpul dacă aş lăsa-o. Recunosc că e bună, mi se pare şi mie desertul perfect. Până acum a mâncat o singură înghețată întreagă din comerț. Asta pentru că îi pot face eu, atât de simplu, acasă.

Durează puțin şi am la dispoziție combinații nenumărate. Gustul înghețatei făcute acasă e mult mai bun decât  al celei din comerț, unde mai pui că e sănătoasă 100%.

Ultima pe care am făcut-o şi care a avut un succes răsunător, a fost cea de căpşune.  Am tăiat felii o banană coaptă, i-am adăugat în tovărăşie un castron de căpşuni, câteva linguri de iaurt grecesc, una şi jumătate de miere, apoi le-am blenduit. Înainte să torn compoziția în forme, am adăugat şi semințe de chia.

A ieşit o înghețată nemaipomenit de aromată şi răcoritoare. Iris nu se dă în vânt după căpşune, însă transformate în înghețată le mănâncă foarte bine.

Voi ce combinații reuşite folosiți?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

De ce e noroi?

e (3)

– Ţe e acoio?
– E noroi.
– De ţe e noioi?
– Pentru că am udat gazonul.
– Şi a pouat, mă corectează.
– Şi a plouat, da, ai dreptate.
– De ţe a pouat?
– Pentru că erau nori pe cer.
– De ce eiau noi?
– Pentru că pământul avea nevoie de apă.
– De ţe avea nevoie de apă?
– Ca să crească iarba, florile, să crească porumbul la bunica în curte.
– Nu. Avea nevoie de apă ca să chiască noioiu.
Cum le ştie ea pe toate, fata lu’ mama.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Odă instalatorului

18600831_1545594952148275_95307245_n

Ştiţi momentul ăla în care chemi instalatorul să-ţi desfunde o ţeavă, iar el îţi face două găuri în podeaua băii şi te pune să sapi o groapă în curte? Sau momentul ăla în care îţi spune că nu mai poţi folosi baia respectivă încă o lună de zile? Sau momentul ăla când n-ai canalizare preţ de câteva zile, dar ai copil mic în casă? Nu ştiţi? Norocoşilor!

Dacă mă întrebaţi acum, mai ales că treaba e proaspătă tare, o să vă spun că prea uşor luăm de bun, tot ce avem. Vorbesc de lucrurile simple, alea pe care le avem de-a gata, pe care nici nu le băgăm în seamă, dar fără de care am lua-o razna. Pe bune!

Canalizarea, de exemplu. Cum ar fi fără canalizare? Sau fără instalatori? Groaznic, ascultaţi la mine, înfiorător ar fi.
Să aducem laude celor care s-au gândit să construiască pentru prima dată, o reţea de conducte subterane care să transporte apa uzată menajeră către o fosă septică sau o staţie de epurare. Nu râdeţi! Aduceţi-le laude, mai degrabă.

Şi instalatorilor scrieţi-le poezii şi ode, vă zic. Imaginaţi-vă o viaţă fără instalatori, numai preţ de o clipă. Poate că n-aveţi nevoie de ei azi sau mâine, nici la anul, nici peste zece, dar într-o zi tot se înfundă. Cum ce? Ţeava aia.

Şi-atunci îl chemaţi pe el, pe instalator. Nu se uită sărmanul nici că miroase nasol, nici că trebuie să pună mâna, îşi face treaba, desfundă şi pleacă. Iar noi trăim mai departe, civilizat, în casa noastră cu reţea de conducte subterane şi ţevi în pereţi. Apăsând doar un buton ca să se ducă treaba aia neplăcută ochiului şi nasului.

Nu râdeţi, drept vă spun, că nici eu n-am prea râs când am săpat groapa în curte. Bine, poate doar puţin când Iris îi spunea morbid lui M, că “mama mea e în groapă”.

Mulţumesc instalatorule, pentru o vreme tu eşti eroul meu!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook