Când Iris avea cam un an, M a plantat niște iriși mov în curte. Ne-am bucurat tare când au înflorit și i-am avut acolo câțiva ani, pândind cu copila în fiecare primăvară momentul în care apăreau bulbii colorați.

Apoi, în urmă cu trei ani, mi s-a năzărit mie că vreau musai să cresc roșii, deși în curtea noastră mică nu este loc pentru asta. Nu voiam nicicum să renunț la idee, tocmai se stinsese  soacra mea, iar eu simțeam că trebuie să crească în curtea noastră măcar o roșie din semințele păstrate de ea. Mai ales că roșiile pe care le pusese și îngrijise ea cât trăise, fuseseră mereu fabuloase, zemoase și gustoase, neînchipuit de bune. Dacă aveam roșiile alea, parcă recuperam ceva din ce pierdusem. Cel puțin așa judecam atunci.

Așa că am mutat irișii în altă parte, iar în locul lor am plantat răsaduri de roșii crescute de mine, din semințele ei.

Dar asta nu-i o poveste despre roșii, și cred că nici măcar despre iriși mov. După ce am mutat tulpinile, am constatat cu stupoare că nu mai înfloreau. Oricât le-aș fi udat și curățat de buruieni, orice aș fi încercat, nu au mai înflorit. De parcă s-ar fi simțit rănite de trădarea mea, iar acum se răzbunau pe mine refuzând să-mi bucure privirea, refuzând chiar să urmeze cursul naturii și să facă flori. Nici nu se uscau, dar nici nu înfloreau, se încăpățânau să-și dezvolte tulpini viguroase, dar atât, parcă în ciuda mea. Timp de trei ani s-au jucat cu mine așa. Nu le condamn, ba chiar le înțeleg.

Ei bine, după trei ani de pedeapsă, irișii au decis că am stat destul la colț pe coji de nucă și că mi se cuvine iertarea. Așa că au înflorit. Alaltăieri mi-au arătat un vârf mic și delicat de un mov închis. Doar atât. Ieri s-au înduplecat și mi-au arătat puțin galben, doar puțintel,  sfioși ca o fată mare care-și dezgolește un umăr.

Azi am avut treabă de dimineață și a trebuit să plec singură de acasă. Singură, vă imaginați, fără nici un copil agățat de mine, fără nici un muc de șters sau vreo pălărie de îndesat pe vreun cap. Atunci i-am văzut. Înfloriseră, pesemne izbăvirea mea era completă, meritam explozia de culoare ce-mi dansa în fața ochilor. Nu știu să vă explic bucuria ce-am simțit-o. Sunt doar niște flori, până la urmă. Poate are legătură cu faptul că înaintez în vârstă și am învățat să mă bucur de asemenea evenimente, cum sunt înflorirea unui iris sau gustul unei roșii de grădină. Habar n-am.

Am făcut poza de mai sus, mi-am pus căștile în urechi și am plecat către locul unde aveam treabă. Iar când am ajuns pe malul lacului, deși eram în întârziere, m-am așezat pe o bancă, pentru că prea era frumos acolo. Dimineața era călduroasă, lacul liniștit, pe alocuri soarele-i ningea steluțe sclipitoare care se aprindeau, se stingeau și iar se aprindeau până îmi lăcrimau ochii de la atâta lumină. Sau de la atâta calm, cine știe. Nu mai reușesc să identific calmul, căci nu ne e dat să ne întâlnim prea des eu și el. Așa că am decis să stau acolo măcar preț de o clipă, o mamă, calmă, singură, privind cum ninge din soare. În urechi îmi cânta John Mayer, cine altul dacă nu el, iar eu mă uitam la pensionarii care se plimbau și la tinerii pe trotinete, la copii țopăind și la toți ceilalți care treceau pe lângă mine, fără să știe că zâmbetul de pe fața mea, era acolo pentru că mă gândeam la niște iriși. Unii mov cu galben.

Dosar de Mamă e și pe Facebook