Category Archives: Simona scrie

#metoo

f (200)

Nu ştiu nici acum ce-a fost în capul lui atunci. Pentru că nu l-am întrebat niciodată. Aveam vreo treisprezece ani, cum era să-l întreb, cum era să-i cer eu socoteală unui bărbat în toată firea, care se urcase peste mine? Poate făcusem ceva să-l provoc, că doar nici un om întreg la cap nu se suie peste un copil, ca să-l pupe şi să-l mângâie. Aşa mă gândeam atunci. Sigur spusesem ceva care să-l facă să creadă că aş vrea şi eu, sau că mi-ar plăcea să-i simt greutatea şi respiraţia în ureche.

Viaţa a mers mai departe fără să-l întrebe cineva vreodată pe el de ce o făcuse. Sau peste ce alţi copii se mai urcase. E trist cum tot victima e cea care se gândeşte mai apoi la sentimentele celorlaţi. Aşa cum am făcut-o eu atunci şi încă o mai fac chiar şi acum, când n-o să dau alte detalii. Care poate m-ar elibera, căci ruşine nu îmi este să vorbesc. Însă familia lui nu merită să afle şi să audă toate astea. Nici copilul lui care e mare acum.

La treisprezece ani m-am consolat cumva cu gândul că nu reuşise mai mult decât să mă pipăie. Că izbutisem să mă ridic şi să fug. Însă vinovăţia a rămas cu mine. Certitudinea faptului că sigur făcusem eu ceva să atrag asta asupra mea. Abia după ce am mai crescut am înţeles că nu reuşise doar atât. Nu doar să mă pipăie. De fapt reuşise să mă transforme în victimă şi apoi se comportase de parcă nu se întâmplase nimic. De parcă aşa era firesc.

Ştiu că nu sunt singura. Ştiu că suntem multe. Cunosc poveşti cu adolescente agresate sexual chiar de membrii familiei, de vecini sau de prieteni. De femei hărţuite sexual la locul de muncă. Ştiu că e mai simplu să nu vorbim despre asta sau să ne expunem în felul ăsta. Pentru că nu se cade, nu se face să ştie toată lumea că ni s-a întâmplat aşa ceva. E ruşinos şi poate până la urmă ajungem să fim tot noi acuzate că am provocat. Aşa că de cele mai multe ori, alegem să nu vorbim. Măturăm sub covor şi lăsăm mizeria aia acolo.

Însă realitatea e că NIMENI nu merită să treacă prin aşa ceva! NIMENI nu are dreptul să-i facă altei fiinţe umane aşa ceva!
Nici eu n-am meritat, nici tu! Nu eşti singură, chiar daca alegi să nu vorbeşti, asta am vrut sa ştii!
#Metoo.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când stai pe marginea prăpastiei

concediu4 (274)

Stăteam în dreapta lui, cu inima cât un purice la vederea prăpastiei care se ivea sub noi. Întotdeauna mi-a fost frică de înălţimi. Mereu am fost sigură că o să cad, că o să mă împiedic prosteşte şi-o să mă rostogolesc la vale, rupându-mi mâinile şi picioarele, poate chiar frângându-mi gâtul. Sau că poate cineva din greşeală o să mă împingă şi eu iar o să cad. Şi-o să mor. Asta e tot ce-mi trece prin cap când mă aflu la înălţime.

Oprisem pe Transfăgărăşan ca să admirăm priveliştea. Eu stăteam în dreapta lui M şi îmi muşcam buzele la gândul că trebuia să cobor din maşină. În acelaşi timp, îmi doream tare să stau acolo pe marginea prăpastiei, să trag aerul ăla tare în piept şi să scot la suprafaţă bucuria că mă aflam acolo. Să dau voie sentimentului de libertate să mă cuprindă. Să închid ochii şi să fiu. Să mă uit în jos la drumul care semăna cu un şarpe ce se târâia printre munţi şi să mă minunez de toată frumuseţea aia care mă înconjura.

Am coborât, iar când am ajuns la marginea prăpastiei, încet, M mi-a înconjurat mijlocul cu braţul. Mi s-a oprit respiraţia pentru câteva secunde, am închis ochii şi i-am deschis din nou abia după ce mi-am repetat de câteva ori în gând că sunt în siguranţă, că n-o să cad.

Îi simţeam palma şi degetele încordate pe şoldul meu, braţul de-a lungul spatelui, iar când m-am uitat la el, i-am văzut chipul. Calm şi relaxat, aşa cum n-a mai fost de luni întregi. Zâmbind, privea în jur cu ochii ăia albaştri pe care i-a moştenit şi Iris. Atât de liniştit, atât de împăcat. Şi-atunci am întors capul să privesc şi eu. Să mă scutur de frică şi să privesc cu adevărat.

Mi-a dat muntele tot ce am tânjit luni de zile. Linişte, aer, verde, stâncă, libertate, mi-a amintit că prea trăiesc pe jumătate, că prea mă pierd în amânări şi detalii. Măreţia a tot ce vedeam în faţa ochilor n-o pot descrie în cuvinte, însă pe marginea prăpastiei, cu inima bătându-mi puternic în piept în timp ce tatăl copilului meu mă susţinea cu un singur braţ, mi-am amintit cât de multe am. Şi cât de rar îmi amintesc să fiu recunoscătoare pentru tot.

Că am părinţi în viaţă, o soră şi nepoate fără de pereche, că bărbatul pe care l-am ales mă iubeşte şi acum după doisprezece ani, că am un copil sănătos şi vesel, un acoperiş deasupra capului şi mâncare să pun pe masă. Că prea des uit de lucrurile mărunte din care viaţa mea mică e alcătuită. Că de multe ori uit să zâmbesc şi prefer să-mi amintesc ce nu am, în loc să mă bucur de tot ce am.

Faţă în faţă cu prăpastia, am înţeles că mai tare decât de înălţime, mi-e teamă să trăiesc. Că mi-e teamă să fiu. Că teama asta e o capcană şi că doar eu am cheia  să mă eliberez din ea. Că poate dacă stau pe marginea prăpastiei nu înseamnă neapărat c-o să mă împiedic prosteşte şi-o să mă rostogolesc la vale, frângându-mi gâtul. Că poate cei care încearcă să se apropie de mine cât sunt acolo pe margine, nu o fac ca să mă împingă.

Mi-a dat muntele tot ce i-am cerut. Mi-a dat cu vârf şi îndesat. Să aduc acasă cu mine şi să schimb ceva. Să caut cheia şi să deschid capcana. Acum o caut, stau în genunchi şi caut, o s-o tot caut până o găsesc. Iar dacă nu reuşesc, o să urc din nou pe munte, o să cobor iar din maşină, şi-o să stau iar faţă-n faţă cu prăpastia, în timp ce braţul lui M o să mă sprijine. Da, asta am să fac.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Fata cu ochi mari si buze pline

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

E linişte. Îi ţiuie urechile, atât de linişte este. Nu ştie de cât timp stă aşa, lipită de caloriferul din baie, cu genunchii duşi la gură.
Cum să-i spună? Nici nu ştie ce să facă. Poate e mai bine să nu-i spună deloc. Oricum, ce poate el să facă?  Tot singură va trebui să se descurce.

El probabil că ar ofta, făcând moaca aia de căţeluş plouat şi i-ar mângâia mâinile într-una, când ea de fapt are nevoie de o soluţie, la naiba. Nu de mângâieri pe mâini. Cine naiba îşi mai mângâie iubita pe mâini? O strângi în braţe, îi mângâi părul sau îi şopteşti vorbe liniştitoare la ureche, nu-i mângâi mâinile ca blegul.

Aşa era el, genul ăla care îţi mângâia mâinile când tu aveai nevoie să te ţină în braţe şi să vină cu o soluţie. Nu să-ţi spună că o să fie bine, ştia ea bine că n-o să fie. Cum ar mai fi putut?

I-au amorţit picioarele în poziţia aia. S-a ridicat, şi-a sprijinit mâinile de chiuvetă şi s-a uitat în oglindă. E frumoasă, ştie şi ea asta. Are ochii mari şi buzele pline. Când zâmbeşte, pe faţa ei răsare soarele. Numai că zâmbeşte rar. De ce-or râde alţii atâta, ce naiba or găsi aşa amuzant?

Aude uşa trântită şi sunet de chei aruncate pe masă. Îşi ţine respiraţia. Uitase de el. Oare e beat? Cum naiba o să-i mai spună şi ăstuia?
Ştie că iubitul o să-i mângâie mâinile, dar ştie sigur şi ce-o să facă taică-su. O să facă spume la gură când o să afle, o să-i bage mâna în păr şi o să strige la ea, stropind-o cu salivă:

– Curvă ca mă-ta, ţi-am zis eu că tot curvă ca mă-ta ajungi, fă proasto! De asta muncesc eu ca sclavul, fă? Ca să-ţi faci tu de cap când eu trag ca prostu? Ia spune tu, ţi-ai înghiţit limba?

Mai bine să nu-i zică nimic acum. O să afle el singur, oricum n-o să-şi poată ascunde burtoiul când o creşte. Măcar până atunci să aibă linişte. S-a tot perpelit săptămânile astea fără să poată lua o decizie. Cum să fie ea mamă la optişpe ani? Cum să crească ea un copil singură?

L-a lăsat s-o mângâie, da. E un băiat din-ăla pe care îl duci cu drag acasă să-l cunoască maică-ta. Doar că ea habar n-avea unde era mama ei. Avea doar o poză cu ea. O aruncase taică-su la gunoi după ce o rupsese în patru. Ea o lipise şi când era mică o privea în fiecare seară înainte de culcare, ca pe o icoană. Acum nu mai făcea asta. Cine ştie, poate maică-să chiar era curvă, cum zicea taică-su. Poate şi ea era, că doar uită-te în ce situaţie se afla.

S-a uitat iar în oglindă. S-a privit direct în ochii mari şi negri. Nu era curvă, ştia că nu era. Era doar o fată care intrase în belea. Şi nimeni acolo ca s-o salveze. Oare maică-sa păţise la fel când rămăsese gravidă cu ea? Oare de ce plecase?

Singură, e atât de singură şi speriată. Trebuie să iasă din baie, imediat o să înceapă taică-su să strige după ea. O să se gândească mai târziu ce să facă. O să vadă ea. Trage aer în piept şi iese din baie.
– Acolo erai ascunsă, fă? Treci şi pune-mi ceva în farfurie că-s mort de foame, n-auzi?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când eşti mic şi ţi-e dor de mama

mom-daughter-snow-e1449858714596

Dacă închid ochii, pot şi acum simţi gerul ciupindu-mi obrajii înroşiţi. Se întunecă, eu mă uit în sus, la stâlpul de iluminat din faţa blocului şi urmăresc căderea fulgilor mari de zăpadă. Ninge, iar strada noastră e plină, am ieşit cu toţii afară, tragem de frânghii săniile pe care părinţii le-au scos de prin beciuri sau balcoane.

Fularul prea lung, împletit de soră–mea, îmi atârnă printre picioare, după ce mi l-am legat stângaci, singură, la gât. La mâini, între mănuşi şi haina încheiată anapoda, mi se întrezăreşte pielea încheieturilor subţiri. Mi s-a desfăcut şiretul de la ghetuţă şi nu ştiu cum să îl leg la loc, aşa că păşesc încercând să nu mă împiedic, în timp ce gheata puţin cam largă face clamp clamp.

Am făcut un trenuleţ din sănii şi cu el am alunecat aşa tocmai până la capătul străzii, în ţipete şi chiote de copii. Uite, ăsta e omul de zăpadă pe care l-am făcut cu toţii, n-are oală pe cap, şi nici morcov în loc de nas, dar are un zâmbet mare făcut din pietricele după care am scormonit prin zăpadă. Mi-e frig la spate, cred că mi-a ieşit bluza din pantalonii de fâş groşi şi mă cuprinde o tristeţe adâncă, fără să înţeleg de ce.

Îmi dau jos mănuşile ude şi–mi suflu abur cald în palme. Ochii mi se umplu de lacrimi şi tristeţea mă apasă acum şi mai tare. Ninge cu fulgi imenşi, în jurul meu e doar veselie, prietenii mei aleargă bulgarindu-se şi ţipând, dar mie-mi vine a plânge.

Şi-apoi deodată o văd, uite-o, ea e, mama, se întoarce de la serviciu. Păşeşte cu grijă, e atentă să nu alunece. Mijeşte ochii şi priveşte printre fulgi la grămada de copii adunată în stradă, iar eu ştiu că mă caută pe mine. Alerg către ea şi simt cum toată tristeţea mea se risipeşte.

Mă ia de mâna şi mă duce în casă. Îmi bagă bluza bine în pantaloni şi îmi îndeasă căciula pe urechi. Îmi aranjează fularul la gât şi îmi încheie hăinuţa, nasture cu nasture. Îmi pipăie picioarele asigurându–se că nu sunt reci, apoi strânge bine şireturile ghetuţelor şi le leagă cu fundiţe egale. Mi-e bine şi cald şi mă abandonez atingerilor ei care–mi sunt atât de dragi. Aş rămâne acolo, nemişcată, sub grija ei, pentru tot restul copilăriei mele. Îmi netezeşte cu palma cutele hainei, îmi intide o pereche de mănuşi uscate şi–mi spune:
– Hai, fugi la joacă, dar să nu pleci departe, rămâi pe lângă bloc.

Fug la joacă, fug cu ghetuţele mele bine legate şi gâtul acum protejat de fular, cu mâinile uscate şi cu urechile acoperite de căciulă. Alerg şi trag după mine sania de lemn, afară ninge cu fulgi mari şi eu nu mai sunt tristă.

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook
Sursa foto: aici

Îmi place când plouă

rainy-days-300-x-200

Îmi plac zilele ploioase, aşa cum e şi cea de azi. Calendarul arată luna martie, însă dacă privesc pe fereastră, văd o zi rece, cu un vânt ce face copacii din faţa gardului să–mi adreseze plecăciuni, de parc-ar fi pe-o scenă.

Îmi plac dimineţile ca cea de azi, când răcoarea mă trezeşte şi îmi face pielea de găină pe braţe. Când mă ridic uşor din căldura patului, mă uit la bucăţica de copil din pătuţ şi pe chip mi se lărgeşte cel mai mare zâmbet. Încă doarme, cu braţele deasupra capului şi buzele ţuguiate ca pentru pupat.

Afară plouă cu stropi mici şi deşi, cerul e gri şi neprietenos iar strada plină de noroi.

Îmi plac după-amiezile când la noi în casă e cald, ploaia cântă cu sunete scurte pe acoperişul de tablă, covorul e plin de jucării iar copila se uită la animale sălbatice într-o carte, miroase a turtă dulce de la cuptor şi a căni aburinde cu cafea aromată.

Îmi plac zilele când ploaia ne ţine pe toţi strânşi înăuntru, unde e râset de copil şi ţipetele de bucurie se aud de dimineaţă până seara. S-o văd pe Iris cum îşi turteşte nasul de geam şi încearcă să înţeleagă de ce cade apă din cer. Cum aleargă în braţele lui M şi îşi aşează capul pe umărul lui.
Îmi place ziua asta.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Sursa foto: www.kidsguide.org.uk

Flori de primavara

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În perioada în care nu stăteam acasă bibilind cea mai faină fetiţă din lume, ci lucram, eram nevoită să aştept autobuzul în staţie în fiecare dimineaţă. Zi după zi, imaginea era neschimbată. Chipuri adormite, miros de covrigi şi shaorma, oameni căscând cu cafeaua de la tonomat în mână, copii gălăgioşi cu ghiozdane în spate, ţiganii care-ţi vârau sub nas ţigări contrafăcute, toate adunate ca într-un tablou prea previzibil.

Într-o dimineaţă de primăvară, în staţie a apărut un chip nou, unul ce mi-a atras imediat atenţia. Un bătrânel care odată fusese înalt, probabil. Acum era adus de spate, slăbuţ, cu mâini lungi şi subţiri. Ochelarii nu-i ascundeau ochii albaştri, senini şi timizi. Purta pantaloni de costum gri, vechi şi peticiţi, dar curaţi. Jacheta era şi ea roasă în coate, pălăria veche şi cu borurile tocite, văzuseră amândouă vremuri mai frumoase.

Aranja cu atenţie flori într-o găleată de plastic roşie. Buchete de narcise albe şi zambile. Era în picioare, stingher, abia ridicându-şi privirea din pământ, cu jena omului ajuns la bătrâneţe într-o aşa situaţie. Nu îndemna pe nimeni să-i cumpere florile, le mângâia doar cu palma lui subţire.

Nu îmi puteam desprinde privirea de el. Mă întrebam dacă are copii, dacă ei ştiu ce face el acum. Mă gândeam cum poate soţia îl aşteaptă acasă , şi-l întreabă la întoarcere dacă a vândut ceva, dacă au merinde de pus pe masă în seara aceea. Dacă sunt bolnavi şi dacă se gândesc la moarte-n fiecare zi. Dacă ea se sprijină de braţul lui când se plimbă împreună seara, şi dacă îşi amintesc de vremuri mai bune.

Când tocmai hotărâsem să mă apropii şi să cumpăr un buchet, mi-a întâlnit privirea. Nu ştiu ce a văzut în ea, dar s-a întristat şi a plecat capul ruşinat. Oricât m-am îndemnat să merg spre el, nu m-am putut urni din loc.

Autobuzul meu a tras în staţie şi eu am urcat. Îl vedeam încă acolo, cu bătrâneţea parfumată de zambile, cu ochii albaştri şi senini, mângâia florile.

Nu mi l-am putut scoate din gânduri întreaga zi. M-am mustrat că n-am înaintat să-mi cumpăr flori, să-i zâmbesc şi să-l privesc în ochi.

Am aşteptat cu emoţie a doua zi, sperând să îl găsesc din nou acolo. Era cu florile lui, aranjate în buchete prinse cu sfoară. M-am apropiat şi i-am cerut narcise, două buchete. Le-a mângâiat şi mi le-a întins zâmbind. “Sunt din grădina mea, azi dimineaţă le-am cules”.

Credit foto: http://www.bigblogofgardening.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook