Am mai mărturisit și cu alte ocazii că nu-s cea mai socială ființă din lume. Nu știu să fac small talk și nu găsesc deloc că ar fi ușor să încheg o conversație cu o persoană pe care n-o cunosc, sau cu una pe care o cunosc foarte puțin.  Asta-s eu, acum și dintotdeauna.

Nu m-aș descrie nici pe departe ca fiind timidă, asta nu sunt, însă nu țin musai să mă amestec în grupuri sau să fiu înconjurată de o grămadă de oameni. Nu-mi plac nunțile, cumetriile sau petrecerile prin cluburi. Iar prietenii pe care-i am, sunt foarte puțini și aproape toți plecați din țară.

Așadar, imaginați–vă cam cât de tare îmi place să mă pup cu oamenii, așa în general. Nu știu de unde moda asta cu pupatul, însă zău că nu-i pentru mine. Prefer să ne zâmbim frumos, să ne strângem mâinile,  să ne îmbrățișăm ușor dacă chiar e musai, dar nu înțeleg de ce trebuie neapărat să ne pupăm. Mai ales dacă abia ne-am văzut ieri sau alaltăieri. Sau dacă nici măcar nu ne cunoaștem prea bine.

Adică, da, e fain să văd un cunoscut, mă pot opri să schimb două vorbe cu el, însă chiar trebuie să ne pupăm? Și nu doar la întâlnire, nuuu, pupăcioșilor le place și la despărțire. Iar dacă ne întâlnim și mâine, iaca, țoc țoc,  ne pupăm din nou. Ba uneori nu scap nici dacă mă trag puțin în spate sau fac un pas în lateral.

Pentru că un pupăcios o sa fie mereu dornic să te pupe. E vesel și se bucură că te vede, așa că muaaaah, te țocaie de nu te vezi, cu foc, pe ambii obraji.

No bun, eu declar  sus și tare că nu mai vreau să mă pup cu nimeni. Doar dacă e vreo persoană dragă și pe care n-am mai văzut-o de multă vreme, iar atunci pupatul se impune cumva ca o dovadă a dorului așternut între noi.  Sau dacă e ziua ei/ lui de naștere. Sau e Revelion. Sau ne iubim teribil. Altfel, nope, not me.

Hai, pa, vă pup! 🙂

Credit foto: Pixabay.com
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook