Am văzut filmul demult, atunci când a apărut și țin minte că m-a emoționat teribil. Însă cartea n-am mai avut chef s-o citesc, imaginându–mi că, nah, dacă tot știu ce se întâmplă, ce rost mai are? Boy, was I wrong!

Am văzut cartea zilele trecute la bibliotecă și am împrumutat-o imediat. Mai ales pentru că au trecut ani de zile de când am văzut filmul și nu mai țineam minte decât că eroii principali erau doi băieți afgani. În plus, gândul la film îmi stârnea încă niște emoții vagi, fără să–mi amintesc neapărat detalii din el.

Amir și Hassan sunt cei mai buni prieteni, deși trăiesc într-o societate care nu încurajează prietenia între stăpân și servitor. Cei doi băieți copilăresc unul lângă celălalt și fac totul împreună, de la citit cărți, cățărat în copaci și până la înălțat zmeie. Hassan este servitorul și implicit cel considerat a-i fi inferior lui Amir. El nu merge la școală, așadar nu știe să citească, în schimb îl ajută pe Ali, tatăl său, să-i servească pe Amir și tatăl acestuia, Baba.

Băieții nutresc o afecțiune specială unul pentru celălalt, Amir ii citește tot timpul povești lui Hassan, și se joacă cu el, însă în același timp, autorul subliniază egoismul și cruzimea cu care stăpânul îl tratează uneori pe servitor. Din motive pe care nu le poate clar identifica, Amir tinde să fie adeseori răutăcios cu prietenul lui, mai ales atunci când observă afecțiunea pe care Baba i-o poartă acestuia.

Amir încearcă din greu să câștige iubirea, atenția și admirația tatălui sau, însă i se pare că nu reușește niciodată. Băiatul simte  în schimb, că tatăl lui îl îndrăgește mai mult pe servitor, acest aspect împingându-l să comită un act egoist, careulterior îl va urmări pentru tot restul vieții.

Baba și Amir fug din Afganistan în America, iar viața lor se schimbă semnificativ. Trec anii, Amir devine bărbat și se însoară, Baba se îmbolnăvește, viața își continuă firul, însă cei doi îl au tot timpul în gând pe Hassan. Unul cu o puternică remușcare, celălat cu afecțiune profundă.

Nu vreau să îți dezvălui mai mult de atât, căci ar fi păcat, dacă încă nu ai citit cartea. Lectura te va plimba prin diferite stări sufletești. La început îl vei urî pe Amir, și-l vei iubi pe Hassan, îl vei admira pe Baba și vei încerca să înțelegi de ce fiecare dintre ei acționează așa cum o face. Mai apoi îl vei îndrăgi și pe Amir, poate vei încerca chiar să-l ierți și te vei îngrozi când vei citi despre Afganistanul acelor vremuri.

“Dacă se termina cu bine, asta voiau toți să știe. Dacă cineva m-ar întreba cum se termină povestea lui Hassan, a lui Sohrab și a mea – cu bine sau nu – nu aș ști ce să-i spun.”

Cum, cine e Sohrab? Ăăă, păi cred că dacă vrei să afli, atunci n-ai de ales, trebuie să citești și tu cartea 🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Shahab e un băiețel de patru ani care încă nu vorbește, drept pentru care toată familia crede că e doar un prostănac. Mai puțin mama lui, care îi ia apărarea necondiționat, ca o leoaică, de fiecare dată când situația o impune. Deoarece incapacitatea lui Shahab de a se exprima în cuvinte e luată drept deficiență mintală de cei din jur, copilul dezvoltă frustrări multiple, care îl împing la răzbunări împotriva celor care nu-l înțeleg.
Frustrările îi sunt alimentate și de mândria pe care tatăl lui și-o afişează fățiș, vizavi de rezultatele școlare ale lui Arash, fratele mai mare al lui Shahab. Muțenia autoimpusă a copilului, îi atrage acestuia o multitudine de neplăceri: toți râd de el, e târât la medici și specialiști pentru un diagnostic și e tratat tot timpul ca o persoană inferioară.
Însă cel mai dureros aspect este incapacitatea tatălui de a-l iubi pentru ce este el. Neputința lui de a-l accepta așa diferit cum este și faptul că se simte mereu rușinat cu el, sunt circumstanțe ce duc la o ruptură iremediabilă între tată și copil.
Cartea se citește ușor, eu am dat-o gata în două seri, citind-o înainte de culcare, în timp ce Iris sforăia deja. Nu știu însă dacă ar putea prezenta interes și pentru citititorii care nu sunt părinți, deoarece pare mai degrabă o carte de parenting, decât una de ficțiune.
Citind cartea în calitatea mea de mamă, mi-am tras mai multe semnale de alarmă. Nimic din ce nu știam deja, însă un reminder așa de dramatic nu strică niciodată.

Nu primim întotdeauna copiii la care visăm, fiecare persoană care se naște e unică și irepetabilă. Rolul nostru e să le dăruim toată iubirea și atenția de care suntem capabili, fără ca făcând toate astea, să simțim că ne sacificăm. Iubirea necondiționată și atenția pe care o oferim copiilor pe care îi aducem pe lume, e esențială pentru o dezvoltare armonioasă. Familia în care îi creștem, felul în care interacționăm unii cu alții în cadrul ei, toate își pun amprenta pe personalitatea copilului.

“Tatăl își relua apoi munca nesfârșită. Discuțiile din casă erau reci și nu mă îndemnau să vorbesc. Mă întrebam de ce tatăl lui Arash și familia lui nu învățaseră cuvinte frumoase și afectuoase. Dacă el ar fi vorbit așa cu mama, dacă nouă ne-ar fi spus “dragul meu” sau “sufletul meu” sau alte vorbe de alint, mama n-ar fi fost tristă și retrasă. Și poate aș fi putut vorbi și eu”.

E o carte pe care o recomand părinților, lecturarea ei fiind un reminder continuu al faptului că all we need is love.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

V-am povestit în multe rânduri ce rol important au cărțile în viața noastră. Am scris în mod repetat și despre cât de necesar este să le citim copiilor. Unul dintre avantajele pe care le aduce în general cartea, este că le descrie copiilor diverse situații cu care s-au întâlnit deja, sau cu care urmează să se întâlnească în viitor. Cum ar fi mersul la grădiniță, sau vizita la o fermă cu multe animale. Sau chiar temuta trecere de la scutec la oliță. Lecturarea împreună cu copilul, îl ajută pe acesta să facă mai ușor tranziția spre o nouă etapă din viațalui.

În acest sens, Editura Casa, a lansat de curând colecția “Prietena mea Conni”, cu trei titluri:

Conni merge la grădiniță
Conni merge la fermă
Conni și olița.

Dacă aveți copii care urmează să meargă în toamnă la grădiniță sau care vor să încerce olița, cărticelele acestea vă pot da o mână de ajutor.

Conni merge la grădiniță

E ziua ei astăzi, Conni împlinește trei ani și primește cadou tot ce îi trebuie pentru grădiniță. Însă înainte să meargă la grădi, Conni trebuie să facă o vizită la pediatru pentru examenul medical. Fetița are o sumedenie de griji cu privire la ce se va întâmpla la grădiniță. Se întreabă dacă educatoarea va fi drăguță, dacă îi va da cineva mâncare și apă sau dacă ceilalți copii se vor juca cu ea. În prima zi de grădiniță, pe Conni o așteaptă o grămadă de surprize; construiește cu colegii o peșteră din pături, își alege un cârlig în care să–și agațe rucsăcelul, își mănâncă pachețelul împreună cu ceilalți copii, colorează, se joacă la groapa cu nisip și ajunge să o îndrăgească pe doamna educatoare.
Cartea ilustrează foarte drăguț toate etapele pe care le parcurge micuța Conni în prima ei zi în colectivitate. Cred că e o cărticică ce vă poate fi de ajutor atunci când le explicați copiilor cum stă treaba cu grădinița.

Conni și olița

Oh, minunatul moment când se face trecerea de la scutec la oliță. Câte griji și câte mirosuri plutesc în aer atunci. Dar nu-i nimic, nu-i ușor pentru nimeni. Nici măcar pentru Conni, care decide deodată că ea nu mai vrea să poarte scutec. Așa că împreună cu mama, cumpără o oliță colorată, în care reușește să facă primul ei pipi. O adevărată victorie, desigur. Doar că victoria nu e chiar completă, pentru că fetița mai și pierde câteva bătălii pe parcurs, nereușind să ajungă la oliță mereu la timp. Însă mama n-o ceartă, ci o încurajează cu blândețe, chiar și când udă noaptea patul. Nu v-am zis eu că pentru nimeni nu e ușor? Dacă aveți copii care sunt fix în faza asta, va recomand cu încredere carticita această. E ilustrată minunat, e pozitivă și cred că va plăcea tare copiilor.

Conni merge la fermă

E vacanță de vară și Conni primește o invitație să petreacă o săptămâna la țară, la fermă. Acolo o cunoaște pe Anca, o fetiță de vârstă ei care știe tot despre animale. La fermă sunt câini și pisici, găini, un cocoș care vrea s-o ciupească, o scroafă cu purceluși, iepuri, un vițel, gâște și rațe, chiar oi și capre. Conni merge cu tractorul, vede cum se mulge o vacă și se tăvălește în fânul din șură. E cea mai frumoasă vacanță a fetiței.

Cărțile au coperți cartonate,  numără fiecare câte douazecișipatru de pagini și au dimensiunea perfectă pentru a fi ținute și răsfoite de mâini mici și dolofane.
Le găsiți la Editura Casa: aici

Și nu uitați: citiți, citiți, citiți! 🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Cartea asta o avem de vreo doi ani. E un soi de evergreen la noi acasă, nu iese niciodată din preferințe, e un hit din toate punctele de vedere. O citim des și acum, iar în trecut o citeam chiar de câteva ori pe zi. Pentru că Millie e nemaipomenită. Nu exagerez. Millie, deși încă e abia o fetiță, are puterea să te umple de optimism.

Millie tânjește la o pălărie cu pene colorate pe care o vede în vitrina magazinului de pălării. Așa că se hotărăște s-o cumpere. Însă când vânzătorul înțelege că Millie n-are nici un ban, îi propune o pălărie imaginară, pe care se oferă chiar să i-o împacheteze. Pălăria cu pricina e specială pentru că poate lua orice formă sau mărime și poate avea orice culoare își dorește Millie. Iar cum fetița își dorea una cu multe pene, pălăria devine o pălărie păun. Incredibil, așa-i? Ei bine, să știți că e posibil.

Nici măcar nu trebuie să fii fetiță sau să fii mică, lucrul ăsta e la îndemâna oricui. Important e doar să–ți lași imaginația să zburde, să–ți lași mintea să plămădească închipuiri fantastice, așa cum ne învață Millie.

Fetița asta specială ne amintește ce unealtă importantă și puternică este imaginația. Ne încurajează să fim buni cu alții și să acceptăm ca alții să fie la rândul lor, buni cu noi.

Ilustrațiile sunt simple și colorate, o plăcere pentru ochi. Recomand cartea tuturor copiilor, mici sau mari, lectura acesteia fiind o încântare din toate punctele de vedere.
P.S. Și eu am o pălărie. E o pălărie înghețată 🙂
A ta cum e?

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Wanda Petronski nu era ca celelalte fete din clasa ei. Ea ajungea în fiecare zi la școală cu încălțările pline de noroi uscat și nimeni n-o auzise vreodată râzând. Unde mai pui că avea și numele ăsta ciudat și greu de pronunțat. Wanda era tot timpul singură, nu avea nici un prieten. Sosea la școală singură și pleca acasă  la fel. În fiecare zi, Wanda era îmbrăcată cu aceeași rochie albastră. Curată, dar rochia asta a ei arăta mereu de parcă n-ar fi fost călcată ca lumea.

Peggy era cea mai populară fată din școală, iar Maddie era prietena ei. Împreună, în fiecare zi o așteptau pe Wanda să ajungă la școală, ca să o întrebe din nou despre rochiile ei. Jocul ăsta, începuse într-o zi în care Wanda, deși cu siguranță mințea, le-a spus că ea are acasă, în dulap, o sută de rochii. Toate colorate, din mătase și catifea, cu dantelă sau fără. O sută de rochii. Frumos aranjate în dulapul ei.

Deși fetele știau că Wanda nu spunea adevărul, îi puneau diferite întrebări despre rochiile imaginare, ca și cum ele ar fi existat în realitate. Peggy era cea care îi adresa Wandei întrebările, șicanând-o și râzând de ea. Iar Wanda răspundea de fiecare dată cu aceeași seriozitate calmă. O sută de rochii. Toate frumos aranjate în dulapul ei.

Scena aceasta se repeta în fiecare zi, iar acum, azi, când Wanda nu venise la școală, fetele se întrebau ce se întâmplase cu ea.

Lui Maddie nu-i prea plăcea jocul ăsta pe care-l juca Peggy cu Wanda. Simțea că felul în care Peggy o întreba mereu pe Wanda despre rochii era nepotrivit și îi era teamă că tonul batjocoritor din vocea fetiței s-ar fi putut îndrepta spre ea, dacă i-ar fi cerut să înceteze. Și-ar fi dorit totuși ca jocul să se sfârșească și Peggy s-o lase în pace pe Wanda.

Totul culminează cu ziua în care, în lipsă, Wanda câștigă concursul de desen, cu cele o sută de rochii desenate și expuse în clasă. Acest moment este unul de cumpănă pentru Peggy și Maddie. Cele două înțeleg că Wanda nu mințise. Că cele o sută de rochii existau. Maddie se simte rușinată și frustrată că nu a avut curaj s-o oprească pe Peggy din a-i pune întrebări incomode Wandei.

“Dumnezeule! Nu mai putea face nimic? Măcar dacă ar putea să-i spună Wandei că n-a vrut s-o rănească. S-a întors și s-a uitat pe furiș la Peggy, dar Peggy nu a ridicat privirea. Părea că învață din greu.”

Cartea “O sută de rochii” a fost scrisă în 1944. Deși de atunci au trecut foarte mulți ani, mesajul ei rămâne unul puternic. Atât pentru copii, cât și pentru adulți. E o carte despre puterea de a ierta, despre înțelepciunea de a privi dincolo de aparențe, o carte care ne reamintește că e vital să fim buni unii cu ceilalți. Citindu-le copiilor “O sută de rochii” e un mod perfect de a le reaminti cum acțiunile și cuvintele noastre îi pot afecta pe alții. Că uneori nu îți mai poți cere scuze, că realmente poate fi prea târziu.

“O sută de rochii” e o carte pe care i-am cumpărat-o lui Iris, însă a fost și pentru mine o adevărată plăcere să o citesc. Pe măsură ce înaintam cu textul, am simțit noduri în gât. Pentru că am fost și eu în rochia Wandei cândva. Totuși, cred că și o persoană care a fost la un moment dat în papucii lui Peggy, ar citi cartea tot cu noduri în gât. Pentru că e o carte care te îndeamnă la reflecție. Vă îndemn să o citiți împreună cu copiii voștri, vor avea doar de câștigat de pe urma acestei lecturi minunate!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook