Mergem agale spre școală, admirând narcisele galbene de prin curți.

– Iris, îi zic, mi se pare mie sau îți crește mustață?
– Cuuum? zice și duce repede mâna sub nas. Ce mustață, că nu am nimic aici? Unde?
– Păcăleală de 1 aprilie, mă hizlesc eu. Azi e ziua păcălelilor, iar tu tocmai ai fost păcălită.
– Atunci nu am mustață?
– Sigur că nu. Dar, știi ce?
– Ce? întreabă îngrijorată
– Cred că am uitat să-ți pun pachetul pentru școală.
– Nuuu, nu e bine, eu ce mănânc?
– Stai să mă uit în rucsac, să verific, îi spun și mă uit la cutia cățeluș care conține desigur gustarea. Of, cred că am uitat pachetul pe masa de la bucătărie, nu e aici.
– Păi sunt enervoasă acum, o să-mi fie foame la școală.
– Păcăleală, iar te-am păcălit, râd eu cu sughițuri.
– Adică e în rucsac gustarea?
– Da, sigur că e acolo.
– Aha, zice ea, prinzându-se cum stau lucrurile cu păcălelile astea.

– Mama, îți crește barbă, îmi spune, străduindu-se să rămână serioasă.
– Aoleu, poate mă transform în Moș Crăciun.
– Păcăleală, nu îți crește barbă. Dar, mama, uite acolo o zebră care miroase narcise.
– Unde, unde, caut eu zebra cu privirea.
– Iar te-am păcălit, zice râzând și începe să țopăie pe trotuar.

E soare, deși cu dinți, eu împing căruciorul cu un copil, în timp ce celălalt îmi face farse de 1 aprilie, pe marginea drumului văd câțiva copaci înfloriți și se aude un cocoș cântând. Ne apropiem de școală.

– Iris? Ia apleacă-te puțin.
– De ce?
– Să văd dacă mi se pare sau nu.
– Ce?
– Apleacă-te cum îți spun. Vai, nu mi s-a părut.
– Ce? E de-a dreptul îngrijorată acum.
– Ți s-au rupt pantalonii în fund.
– Nu se poate.
– Mi-e teamă că se poate. Fix în fund.
– Ne întoarcem acasă să mă schimb.
– Nu avem timp. În cinci minute începi orele.
– Aoleu, eu nu mă duc așa la școală.
– Păcălealăăă.
Se supără pe mine și merge ultimii metri în tăcere. Când ajungem lângă școală, o pup, îi urez o zi bună și dau să plec.
– Mama?
– Da?
– Vezi că Zmeu nu e în cărucior, l-ai uitat acasă.
Mi s-au înmuiat instant genunchii și mi s-a uscat gura. Cu ochii minții încercam să revăd momentul plecării de acasă, cum l-am îmbrăcat și încălțat, cum l-am pus în cărucior și cum îl lingea Ozzy pe față. Doamne, unde îl uitasem? Într-o fracțiune de secundă mi-au trecut toate astea prin cap. Apoi am aruncat o privire la cărucior și l-am văzut pe Zmeu acolo, bineînțeles că era acolo.
– Păcălealăăă, a mai zis Iris, înainte să intre pe poarta școlii. Te-ai cam speriat, nu-i așa?

Dosar de Mamă e și pe Facebook