Nu există pe lume nimic mai drăguț decât mutra unui copil mic, cu toate expresiile și grimasele cu care a înzestrat-o natura. Felul în care se miră un copil mic este inimitabil. Surpriza, bucuria de pe o moacă de copilaș sunt neprețuite, mai ales că se transformă și dispar pe măsură ce acesta crește. Niciodată n-o să fie mai drăgălaș decât e pe la doi sau trei ani.

Totul îi stârnește uimirea. Ca de exemplu, o bubiță de pe degetul lui Zmeu, care timp de zile întregi a trebuit pupată ca să treacă. Cum își aducea aminte de ea, venea fuga la mă-sa cu mâna întinsă, și nu pleca până când locului cu pricina nu i se aplica țocăiala cuvenită.

Apoi bubița s-a vindecat, iar el a rămas consternat că a dispărut, așa, deodată. Își rotește mâna, își sucește degetele încercând să cuprindă cu mintea că julitura nu mai e acolo. Asta e partea mea favorită, felul în care, în asemenea momente, pe chipul lui se derulează un adevărat spectacol. Aproape că îi aud gândurile. Unde o fi bubița, că doar aici era mai devreme? Oare bubițele pot fugi? Cum îmi mai pupă mama mânuța acum?

Până la urmă hotărăște că îmi poate întinde mâna spre pupat oricum, ceea ce face într-una. Ba stânga, ba dreapta, dacă bubița nu mai e de găsit. Cine știe, poate se face popă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook