Tu nici măcar n-ai născut, ai fost doar operată


Da, mi s-a spus asta după ce am devenit mamă și a durut al naibii de tare aud așa ceva, mai ales venea de la o persoană apropiată. Iar dacă ți s-a spus și ție, probabil știi cum durerea provocată de cuvintele astea se îmbină cu vina, într-o horă care te secătuiește psihic.

O femeie poate naște (sau nici măcar n-ar trebui numită naștere după părerea unora) prin operație cezariană programată sau de urgență, din diverse motive:
placenta praevia, situație în care placenta se dezvoltă în partea inferioară a uterului, acoperind parțial sau total deschiderea colului uterin, făcând astfel nașterea vaginală imposibilă.
ruptură uterină
– copilul se află în poziție pelviană
– miopie mare a mamei, din cauza pericolului de dezlipire a retinei
– stresul fetal
afecțiuni preexistente ale mamei (ex. diabet, probleme cardiace sau de coagulare)
– uneori în cazul unei sarcini multiple
– de cele mai multe ori dacă mama a născut anterior tot cu ajutorul operației cezariene
– preeclampsia

Probabil mai există și alte motive medicale pentru care medicul recomandă sau decide operația cezariană este necesară, eu nu pretind le cunosc pe toate. Însă mai este și situația în care, șoc și groază, mama decide singură nască prin operație cezariană. Pfoai, cum își permite ea decidă în ce fel aduce un copil pe lume, păi ce, e corpul ei facă ce vrea cu el? Cum îndrăznește, cine se crede? Egoism în cea mai pură formă!

Doar știe toată lumea nu există decât un singur mod real de a da naștere. Ăla natural. Operația cezariană e un moft, o figură, e pentru muierile slabe de înger, alea care vor fugă de durere. E un mod de a trișa natura, de a scapă cum e mai ușor. Viitoarea mamă nu simte deloc durere, nu trebuie împingă, nu scoate ditamai pepenașul dintre picioare. Ar putea foarte bine și facă manichiura în timp ce medicii o operează. Mare brânză, se întinde acolo pe masa aia, stă nițel cu ochii în tavan și gata, cică a născut.

naști cu cezariană nu e deloc onest, ca mamă îi datorezi niște durere copilului pe care-l aduci pe lume. Copilului și lumii întregi, de altfel. Dacă mama naște fără durere, atunci nici nu se poate numi a născut de-adevăratelea. Cezariana e ca un strănut, hapciu și gata, a ieșit copilul. doar se știe, nu doare deloc, dar deloc-deloc.

Unde mai pui orice altceva va face mama pentru copilul ei după naștere, nu va fi niciodată suficient, nu va compensa incidentul cu operația. Nici alinarea colicilor, nici plimbatul în brațe ore întregi, nimic, toate-s degeba dacă nu l-a născut pe cale naturală. În zadar, avea un singur lucru de făcut și nici pe ăla n-a fost în stare -l facă. Plus nu se mai creează legătura aceea specială între ea și nou-născut, niciodată nu vor avea o relație la fel de intensă ca cea dintre un prunc născut pe cale vaginală și mama lui.

Dacă nu v-ați enervat foarte tare citind până aici, atunci probabil miați sesizat tonul sarcastic. Totuși, din păcate, mulți judecă în felul acesta femeile care au născut cu cezariană. E incorect și nedrept, așa haideți ne oprim!

Experiența nașterii e la fel de validă pentru ambele mame, și pentru cea care a fost operată, dar și pentru cea care a împins un copil din ea. Nici una din ele nu devine vreo eroină în funcție de câtă durere a simțit înainte, în timpul sau după naștere. Căci zău, aici nici nu e loc de competiție. A sugera cuiva nu a născut, doar pentru a trecut printr-o operație aducând copilul pe lume, e ridicol. Ca nu mai spun insensibil.

Așa , haideți ne vedem fiecare de treaba ei, și ne batem mai degrabă capul cu propriile probleme decât cu ale altcuiva. Și cel mai important, fim recunoscătoare când naștem copii sănătoși, indiferent în ce fel i-am adus pe lume!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay.com

2K Shares

Cel mai bun sfat pe care l-am primit când eram însărcinată


Am primit multe, e drept. Unele solicitate, altele au venit către mine fără le fi cerut cuiva. De la cum evit vergeturile, până la unde nasc și dacă alăptez sau nu. Toate la prima sarcină, de data asta nimeni nu mai sfătuiește nimic. 🙂

Acum, cu experiența încă unei sarcini, știu cam la ce pot aștepta. Deși fiecare copil e diferit, așa totuși rămâne de văzut. Nu simt avea nevoie fiu sfătuită într-o direcție sau alta. Știu cum e cu un copil care are  colici timp de trei luni, știu cum e cu un unul care doarme doar în brațe, știu cum e cu un copil care plânge fără oprire, știu cum arată depresia post natală, știu cum e n-ai pic de ajutor, știu cum arată disperarea și oboseala unei proaspete mame. Nu mi-e frică de nimic din toate astea, zău. Singurele lucruri de care tem pe lumea asta sunt boala gravă și moartea. Atât!

Un singur sfat mi-ar fi fost de real ajutor data trecută. Unul singur, dacă fi știut -l înțeleg și -l aplic atunci când mi-a fost dat,  pentru m-ar fi cruțat de multă suferință. Însă atunci n-am știut, dar sunt hotărâtă -l ascult acum.

Sfatul a venit de la sora mea și a fost cât se poate de scurt și la obiect: Pleacă la drum fără așteptări! N-am înțeles atunci la ce se referea. Nu mai avusesem niciodată copil, în capul meu meseria de mamă arăta ca-n filme. Realitatea însă m-a bușit fix în freză. Copilul meu nu era ca-n reclame, iar eu cu siguranță nu eram mama care crezusem voi fi. Nu așteptasem la atâta frustrare, la atâta oboseală, la atâtea gânduri nebune. așteptasem în schimb totul urma fie cam ca în imaginația mea. Iar când asta nu s-a întâmplat, dezamăgirea pe care am simțit-o aproape m-a zdrobit.

Acum însă, cred sunt mai înțeleaptă. Pornesc la drum fix așa, fără așteptări. Nu le am nici de la mine, nici de la bebeluș, nici de la bărbat și nici de la Iris. Pentru am așteptări în punctul ăsta, nu ar fi deloc realist. Viața de părinte e plină de imprevizibil, cu cât mai repede înțeleg și accept asta, cu atât mai ușor pot îmbrățișa tot ce vine, exact așa cum vine. Fiecare zi pe rând, așa cum îmi e dată, cu bune sau cu mai puțin bune, cu certitudinea tot greul va trece, mâine va fi mai ușor decât azi.

Fără așteptări! Ăsta e cel mai bun sfat pe care l-am primit și e singurul pe care l- da la rândul meu, dacă mi l-ar cere cineva.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay.com

156 Shares

Îngrijorare

– Mama, sunt puțin cam îngrijorată.
– De ce, puiule?
– Pentru că tata e foarte bolnav.
– Irisule, tata e răcit, nu foarte bolnav.
– Ba da.
– Ai dreptate, tara arată cam rău. Nici mie nu-mi place să-l văd așa. Dar îți promit că nu are nimic grav. E doar răcit și o să se facă bine în curând.
– Da? Sigur?
– Cum să nu, gâzule! Păi n-ai văzut că i-am dus ceai călduț și medicamente?
– Ai tu grijă de el, mama?
– Da, exact cum am grijă și de tine când te îmbolnăvești.
– Atunci cred că se face bine în curând.
– Păi vezi?
– Și când te îmbolnăvești tu, o să am eu grijă de tine. Tu de mine și de tata, eu de tine și tata de noi.

Așa ca aia e, gata, suntem acoperiți!
“Dosar de Mama” e si pe Facebook

64 Shares

Ce-ați citit pe blog în 2018 și alte chestii


A venit și momentul ăla din an când aruncăm priviri peste umăr să facem bilanțul și privim către viitor, cu rezoluții noi în buzunar. Mie personal nu-mi place momentul ăsta și nu mai cred în el deloc. Pentru că 1 ianuarie nu e un nou început, ci doar iluzia unuia. Poate să fie un moment în care îmi propun diverse: să fac mai multă mișcare, să fiu mai răbdătoare, să învăț o limbă străină, să citesc mai mult, etc. Pot să mă amăgesc cu astea, așa cum am făcut-o ani de zile. Rezoluții peste rezoluții, însă să fim serioși, multe dintre ele nu ajung să fie niciodată îndeplinite, iar frustrarea cauzată de neîmplinirea lor devine aproape palpabilă.

Sau pot alege să sar peste toate astea și să privesc lucrurile din altă perspectiva. Nu-mi mai setez scopuri de atins la început de an. Nu de teamă că nu le-aș putea împlini, ci pentru că am învățat să fiu mai indulgentă cu mine. Pentru că am nevoie să fiu înțelegătoare cu propria-mi persoană. Am priceput în sfârșit că fiecare dimineață nouă e un început, că nu e necesar să aștept nici săptămâna sau luna, nici anul nou.

Am învățat că doar eu sunt responsabilă pentru starea mea de bine, că nimeni altcineva nu are datoria asta față de mine. Nici bărbatul, nici copilul, nici părinții mei, nici ceilalți oameni care există în viața mea. Nimeni nu e răspunzător pentru fericirea mea. Nu trebuie și nici nu e corect să fie. Doar în mine stă puterea asta.

Anul care trece am scris cât am putut, iar blogul a câștigat cititori noi. Vă mulțumesc și va sunt recunoscătoare că îmi călcați pragul. Iar dacă sunteți curioși să aflați care au fost cele mai citite articole, aruncați aici o privire:

1. Vă mulțumesc, doamnelor educatoare!
2. Scrisoare pentru sora mea
3. Iar ești gravidă? Ești sigură că vrei să treci prin asta din nou?
4. Mi-e dor de tine bebeluş
5. “Unde-a disparut Pișpirel” sau despre cum se fac copiii
6. Leac natural pentru tuse încercat de Iris
7. Apreciaţi-i pe cei ce vă ajută să vă creșteți copiii
8. Dragă mămică de la serbare
9. Te văd
10. Ce aș fi vrut să-mi spună cineva înainte să nasc

Mă uit peste topul asta și mă bucur să găsesc în el și articole mai vechi, scrise înainte de 2018. Pentru mine asta înseamnă că răsfoiți blogul, iar asta mă îndulcește foarte tare.

Vă mulțumesc pentru tot ce-mi dați și vă aștept pe-aici și-n anul următor!
Much love! <3

“Dosar de Mama” e si pe Facebook




127 Shares

Ce îmi lipsește de când sunt însărcinată

Viața de  gravidă are farmecul ei, de acord. Dar hai să nu uităm că vine și cu niscaiva restricții. Unele care mie nu-mi convin deloc, pe bune. Majoritatea țin de mâncare cu care nu mă mai pot îndopa, dar nu numai.
Păi, ia să vedem, ce-mi lipsește mie de când sunt însărcinată:

– Brânză cu mucegai.
Vise dom’le, vise, nițică pâine prăjită cu brânză albastră, încă o vreme, doar în vise. Vai, sau o salată cu branza asta.  Sufăr tare după ea, îmi lungesc gâtul pe la raftul cu lactate când merg la cumpărături. Dar aia e, nu-i voie!

– Somonul afumat.
Am încercat să fac paste cu somon afumat gătit, dar nu-i nici de departe același lucru cu the real thing.

– Berea.
Mda, eu sunt de la Miercurea-Ciuc, unde primim bere cu biberonul, încă din  copilărie. Glumesc, evident, însă sunt băutoare de bere, iar acum îi duc dorul. Noroc ca există cea fără alcool.

– Cafeaua.
Vorbesc de aia adevărată, cu cofeină, care te trezește dimineață și îți pornește motoarele, nu de poșirca asta decofeinizată pe care mi-o fac în fiecare zi.

– Șoricii.
Am cumpărat într-o seară, însă am realizat curând după asta că nu sunt recomandați în sarcină. I-am adulmecat că un câine flămând, însă rațiunea a învins ( și de data asta) așa ca n-am mâncat.

– Maioneza.
Vine Crăciunul, cu salată boeuf pe fiecare masă. Si salata de vinete. Nu mai zic nimic, I rest my case.

– Blugii fără burtă.
Hainele normale în general. Alea care nu se mulează pe fiecare curbă nouă care mi-a apărut.

– S-o duc pe Iris mult în brațe.
Din păcate nu mai pot. Ea are peste 16 kg, e grea, iar eu n-o mai pot duce deloc. O țin în brațe, însă nu pot înainta cu ea.

– Să nu mai merg la toaletă la fiecare jumătate de ora.
Mai ales noaptea. Nici nu mă întind bine în pat, abia îmi găsesc în sfârșit o poziție confortabilă, când, surpriză, trebuie să merg la buda. Iarăși!

– Să nu mai gâfâi.
Sarcina asta e foarte diferită de prima. Mi se scurtează răsuflarea repede, la un singur rând de scări urcate. Merg la pas cătinel, nu mă mai pot grăbi. Desigur că toate hainele astea de iarnă nu ajută deloc. Mă simt grea, ce să mai, cam asta e senzația.

Nu mă plâng, să știți. Din contră, mă bucur de Zmeurică ăsta care crește în mine, de fiecare șut în vezică și de fiecare durere de șale care mă încearcă. Știu că toate-s pentru timp scurt, și mai ales, că sunt însărcinată pentru ultima dată, așa că am de gând să mă bucur de tot ce mi se dă.

Vouă ce v-a lipsit în sarcină? 🙂
Credit foto: Pixabay.com
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook


66 Shares