Sarmale. Da, iarăși.

6-585x368
Mi-e dor de sarmalele mamei mele, pentru evident, sunt cele mai bune din lume. Nu au nici un ingredient secret, mama nu pune în ele decât fix ce se pune în mod obișnuit, totuși nu mai sunt altele ca ale ei. Pentru sunt făcute de ea, de mama mea.
La dorul ăsta de care zic, se mai adaugă și o poftă teribilă de gravidă, ca fie treaba bună. Bine, bine, o ziceți, dar de ce nu pui tu mâna fain frumos ți faci singură? Iar eu o va răspund oricât străduiesc, nu pot împacheta sarmalele alea, care parcă vor musai mi facă în ciuda și se desfac de fiecare dată.
Când a fost mama ultima dată în vizită, a vrut mi facă și mi le congeleze, însă eu, căpoasă, am refuzat. nu, abia am mâncat, nu vreau s-o pun la treabă. Și cine ziceți voi stă acum și visează la sarmalele alea acum? Ba am cumpărat chiar și sarmale gata făcute, însă nu mi-au plăcut.
Așa imaginați cam în ce fel mi s-au înmuiat genunchii aseară, când cumnata mi-a apărut la ușă cu un bol plin de sarmale, pe care le făcuse special pentru mine.

De dimineață le-am așezat frumos în crock pot și am setat oala minune la opt ore pe slow, pentru ne plac gătite în felul asta. Le-am adăugat o sticlă de suc de roșii de grădina și-acum uit la ceas. Hai opt ore, hai odată.
Hai abia aștept fac și-o mămăligă lângă sarmalele alea din care iasă aburi.

Ceea ce doresc și vouă! Și sarmalele, dar și cumnata! 🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Credit foto: Carte de Retete

43 Shares

Cât de greu a fost pentru mamele noastre

a (185)

Iris a intrat (iarăși) într-o fază de foieli și nșpe treziri pe noapte. Dar eu am renunțat demult mai sper vreodată Iris va dormi altfel. Adică, am tot așteptat poate după un an, fie, după doi, hai, după trei ani o doarmă mai bine, însă acum, după ce a trecut de patru ani, m-am resemnat. Aia e, Simona, obișnuiește-te cu gândul n-o mai dormi în viața ta o noapte de la cap la coadă, îți place sau nu, aia e.

Și zicându-mi aceste cuvinte, mi s-a făcut iar de smiorcăit. -i nedrept și-s obosită, somnul meu de noapte nu mai e odihnitor de ani de zile, imediat se naște și Zmeurică și  voi dormi chiar mai puțin de atât.

Și-apoi îmi vine râd. Pe bune, astea-s probleme? Astea-s motive de smiorcăiala? Nu, în vremurile pe care le trăim, crescutul copiilor nu-i o treabă atât de grea, dacă e compar cum arată viața mea de mama și cum au arătat cele ale mamelor și bunicilor noastre.

Pentru ele a fost întradevăr greu. Cele mai mari probleme pe care le aveau nu erau legate de cât se foiește copilul noaptea, sau de câte ori se trezește el. Nu, realitatea cotidiană a acestor femei era plină de drame adevărate. Mamele spălau scutecele cu mâinile. Nici vorba de mașină de spălat. O grămadă de scutece zilnic,  cu săpun de casă, într-un  lighean,  cu apă încălzită pe aragaz. Alteori pe reșou sau cu fierbătorul. Uneori, dacă aveau timp, fierbeau scutecele într-un cazan, pentru era singură metodă de a le dezinfecta. Nu aveau decât foarte puține haine de bebeluși, pentru ele nu se găseau.

Scutecele copiilor erau pătate, iar fundurile lor mici erau mereu pline de iritații, pe care mamele le tratau cu ulei fiert. Între timp, mamele mai aveau în grijă încă cel puțin un copil, se întorceau înapoi la serviciu după două luni de la naștere și stăteau la cozi infenale pentru un kilogram de zahăr sau un litru de ulei. Incropeau mese pentru familie din te miri ce, încercau pună carne pe masă măcar duminicăa, se îngrijeau de casă, tricotau haine, munceau în fabrici comuniste și făceau temele cu plozii la lumina lumânării.

Viața unei femei nu era deloc o sărbătoare. Ea nu putea decide dacă se oprește la un singur copil sau la mai mulți. Statul hotăra asta în locul ei. Avortul era interzis, iar metoda de contracepție cea mai populară era cea a calendarului. Adică totul era lăsat în mâna hazardului. Avorturile ilegale erau foarte obișnuite, însă la fel erau și morțile multora dintre mamele care alegeau scape astfel de o sarcina nedorită. Pedeapsa pentru cele care scăpau cu viață dar erau prinse, era pușcăria.

gândesc cu admirație la mamele care au crescut copii în comunism. înduioșează gândul la mama mea în acele timpuri. Câte griji o fi avut, te neajunsuri, câte frici, câte limitări, câte vise neîmplinite, câte nopți o fi plâns cu ciudă în pumni.

E greu crești copii oricând și oriunde, e adevărat. Însă pentru noi nu e greu în felul acela brut, noi suntem norocoase, deși uneori scăpăm asta din vedere.

O trezesc noaptea de te ori va fi nevoie și voi simți fiecare foială a lui Iris, amintindu-mi cu recunoștință sunt mama acum, nu atunci.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

114 Shares

Vești despre sex

balloon-2605903_960_720

Hai, ziceți serios, despre ce ați crezut că e articolul ăsta? 🙂

Zău că noi am vrut doar să vă întrerupem nițel rutina de seară cu vești. Aflarăm ce găzduiește burtica mea. Știu sunt și curioși printre voi, așa nu țin in suspans.

Zmeurică este băiețel. Eu de-acum și mama de băiat, M și tată de băiat. Wow!

Nu știu dacă un băiat se crește altfel decât o fată, nu știu decât vestea asta e o ditamai surpriza pentru mine. Iris n-a fost tocmai încântată când a aflat, acum însă s-a mai dat pe brazdă când a înțeles bebelușul tot tălpi, mâini, nas și urechi micuțe o aibă, chiar dacă e băiețel. 🙂

No bun, atât voiam spunem, noapte bună!
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa photo: Pixabay.com

113 Shares

Chiar e musai să ne pupăm?

kiss-3079067_960_720

Am mai mărturisit și cu alte ocazii nu-s cea mai socială ființă din lume. Nu știu fac small talk și nu găsesc deloc ar fi ușor încheg o conversație cu o persoană pe care n-o cunosc, sau cu una pe care o cunosc foarte puținAsta-s eu, acum și dintotdeauna.

Nu m- descrie nici pe departe ca fiind timidă, asta nu sunt, însă nu țin musai amestec în grupuri sau fiu înconjurată de o grămadă de oameni. Nu-mi plac nunțile, cumetriile sau petrecerile prin cluburi. Iar prietenii pe care-i am, sunt foarte puțini și aproape toți plecați din țară.

Așadar, imaginați cam cât de tare îmi place pup cu oamenii, așa în general. Nu știu de unde moda asta cu pupatul, însă zău nu-i pentru mine. Prefer ne zâmbim frumos, ne strângem mâinile ne îmbrățișăm ușor dacă chiar e musai, dar nu înțeleg de ce trebuie neapărat ne pupăm. Mai ales dacă abia ne-am văzut ieri sau alaltăieri. Sau dacă nici măcar nu ne cunoaștem prea bine.

Adică, da, e fain văd un cunoscut, pot opri schimb două vorbe cu el, însă chiar trebuie ne pupăm? Și nu doar la întâlnire, nuuu, pupăcioșilor le place și la despărțire. Iar dacă ne întâlnim și mâine, iaca, țoc țoc,  ne pupăm din nou. Ba uneori nu scap nici dacă mă trag puțin în spate sau fac un pas în lateral.

Pentru un pupăcios o sa fie mereu dornic te pupe. E vesel și se bucură te vede, așa muaaaah, te țocaie de nu te vezi, cu foc, pe ambii obraji.

No bun, eu declar  sus și tare nu mai vreau pup cu nimeni. Doar dacă e vreo persoană dragă și pe care n-am mai văzut-o de multă vreme, iar atunci pupatul se impune cumva ca o dovadă a dorului așternut între noi.  Sau dacă e ziua ei/ lui de naștere. Sau e Revelion. Sau ne iubim teribil. Altfel, nope, not me.

Hai, pa, pup! 🙂

Credit foto: Pixabay.com
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

66 Shares

Visul si bulgăroaica

DSC_1081

Sunt unele vise  care rămân cu mine pentru tot restul zilei, după ce trezesc. Care stau acolo în colțul minții, îmi pun noduri în gât și fac cred paște undeva un pericol iminent, aflu pe muchie.

Azi noapte am visat întorsesem lucrez pe un vas de croazieră, însă nu mai eram cea de acum mulți ani care era acolo strângă bani, ci eram eu cea de acum, mama lui Iris. Plecasem muncesc, iar Iris rămăsese cu M și cu părinții mei. Despărțirea fusese cruntă, aveam ochii roșii, umflați, iar acum găseam pe puntea exterioară a vasului, uitându la oceanul albastru. Visul meu nu era foarte activ, căci nu se întâmplau prea multe în el, însă tot ce simteam acolo era foarte intens și părea teribil de real.

Simțeam lipsea o bucată din ființa mea, sfărâmam în bucățele fără copilul meu. întrebam dacă cei de acasă or știe cât trebuie strânsă în brațe când plânge, exact cu câtă intensitate și pentru câtă vreme. Îmi imaginam cât de părăsită se simțea Iris și plângeam întruna.

M-am trezit cu o spaimă care încă nu m-a părăsit nici până la ora asta. Iris era lângă mine, cu codițele împletite de aseară, cu buzele ca o cireașă coaptă, respirând profund în somn. Nu plecasem nicăieri, n-o lăsasem în urmă, totul era înainte, eram acasă împreună, însă sentimentul ăla de panică tot n-am reușit mi-l scutur.

Poate visez tâmpenii dinastea, pentru în mine mai crește un puiandru și îngrijorez mai mult decât sunt conștientă c-o fac. Mai mult decât vrea.

Visul ăsta mi-a amintit de o bulgăroaică pe care am cunoscut-o acolo, pe vas. În realitate, nu în vis. Era mamă singură și problemele financiare o împinseseră tocmai în portul din Miami, unde se îmbarcase pe un vapor, ca ajutor de cameristă. Își lăsase băiețelul acasă cu părinții și îl suna în fiecare zi, cheltuind 20 de dolari pe fiecare cartelă telefonică pe care-o cumpăra. Nu reușea strângă prea mulți bani în felul ăsta, însă nu se putea abține. Nu putea vorbi despre altceva, nu se putea gândi la altceva. Trăia într-o mlaștină plină de vinovăție, panică și neputință, curățând întruna cabine, bude și zâmbind pasagerilor pe holurile vaporului.

Credeam înțelegeam prin ce trecea atunci, dar visul meu de azi noapte mi-a dovedit foarte clar habar n-aveam. Nu mai știu nimic de ea, însă îmi amintesc perfect chipul ei. Nadejda, bulgaroaica cu păr negru ca abanosul, împletit într-o coadă lungă până la brâu, îmbrăcată în uniforma aia oribilă gri, fumând țigară după țigară, pe puntea șapte, la bordul unui vapor imens, departe, tare departe de băiatul ei.

Sper ești bine Nadejda, oriunde-ai fi! Sper viața ta s-a așezat și n-ai mai fost nevoită pleci niciodată de lângă el. Și mai sper ca eu nu mai am visul ăsta oribil niciodată!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

 

 

 

 

51 Shares