Șapte ani cu Iris

Culoarea ta preferată e tot rozul. L-ai descoperit de curând pe Michael Jackson și asculți într-una “Bad”. Incerci zilnic sa stai in cap. Cânți în gura mare. Ai emoții mari pentru clasa I-a. Citești foarte bine. Simți toate emoțiile cu intensitate maximă, tu nu ai jumătăți de măsură. Ai crescut mult, ești cu un cap mai înaltă decât copiii de vârsta ta. Nu mai faci karate, acum faci judo. Îți place înghețata și pepenele roșu. Ești foarte frumoasă.

Îl iubești pe fratele tău mai mic. Ai un simț al umorului special. Înțelegi lucruri și situații complicate. Preferi jucăriile mici. Faci lego zilnic. Ești bună cu cei mai puțin norocoși. Vorbești mult și tare. Îți stă bine cu codițe împletite. Culoarea ochilor tăi este cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată. Nu-ți plac deloc etichetele hainelor. Preferi să te joci cu alți copii decât cu jucării sau să te uiți la desene.

Cam așa ești tu la șapte ani, Irisule. Las aici scris, poate vei fi curioasă să știi cândva. Te iubesc mereu! La mulți ani!

Mamele

Mamele se trezesc în miez de noapte când copilul vomită. Îl întorc repede pe-o parte să nu se sufoce, îi vorbesc apoi cu voce șoptită, să nu-l sperie și mai tare pe mititel. E aici mama puiule, gata, e lângă tine mama, are ea grija de tine acum. Respiră, puiule, încet, așa mărunțelule, mama stă aici, nu pleacă nicăieri.

Mamele șterg vomă fără să se strâmbe, șterg cu îndemânare și muci, în timp ce țin la piept copilul bolnav. Iar el se uită la ele ca la icoană. Mama e cu el, va fi bine dacă mama e acolo. Copilul știe, oricât de mic sau mare e.

Mamele cu copii în brațe se uită la alte mame cu copiii lor în brațe, pe holuri de spital. Privesc unele în ochii celorlalte și recunosc acolo frica ce le bubuie și lor în gât. Sau în piept. Le arde și pe ele febra copilului, le mistuie neputința de a-i alina suferința.

Mamele îi țin pe copii în brațe, în timp ce ei își lasă capul moale pe umerii lor. Sunt aici, puiule, mama stă cu tine până trece, haide, închide ochii și dormi puțin.

Mamele imobilizează copiii când asistentele îi înțeapă. Le țin strâns picioarele și mâinile, în timp ce copiii urlă și le privesc cu reproș. Mamele fac ce trebuie făcut. Mamele nu dorm și veghează. O să doarmă când copilul va fi bine, acum nu pot. Nu le lasă nodul ăla din gât.

Copilul se uită la mamă ca la icoană, iar ea se uită la el la fel. Icoană ce privește la icoană. Sunt sfinți unul pentru celălalt.

Mamele au învățat bine ce gust are frica. Știu că le va fi parteneră de drum pentru tot restul vieții. Mamele trăiesc așa mereu, iubind și temându-se. Rostind rugăciuni în gând. Pesemne că și icoanele se roagă câteodată.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Promit, copile

Promit să te susțin în alegerile pe care o să le faci.

Promit că ușa mea va fi întotdeauna deschisă pentru tine.

Promit să te pun întotdeauna pe primul loc.

Promit să te respect și să fiu corectă cu tine mereu.

Promit să cred în tine.

Promit să-mi fac întotdeauna timp pentru tine.

Promit să îți spun întotdeauna adevărul.

Promit să învăț împreună cu tine.

Promit să nu uit niciodată că tu ești tu, nu extensia mea.

Promit să-ți suflu în aripi.

Dar mai presus de orice, promit să te iubesc mereu, mereu, până la sfârșit.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Am făcut o treabă bună

– Vrei să ne jucăm de-a mama și bebelușul? m-a întrebat, când frate-său dormea la prânz.
Și-a pus capul în poala mea și s-a pisicit o vreme acolo, apoi m-a întrebat cum era ea când s-a născut.
– Când te-a scos doctorul din burta mea, ai plâns așa de tare, încât sunt sigură că te-a auzit tot spitalul.
– Chiar așa? m-a întrebat, amuzată și puțin rușinată.
– Da, chiar medicul și toate asistentele au zis că ai un plâns impresionant. Apoi mi te-au arătat o clipă, una scurtă și te-au dus.
– Unde m-au dus?
– Să te consulte și să te curețe. Te auzeam cum țipai, aveai un plâns hotărât, parcă certai asistentele că te-au luat de lângă mama ta. Și mie mi-a venit să plâng, că doar te auzeam, dar nu te vedeam și mi se părea incredibil că din acel moment eram mamă.
– Și dup-aia?
– Apoi, pe tine te-au dus în salonul cu bebeluși, iar pe mine în cel cu mame.
– Cred că din cauza asta plângeam așa tare, că ne-au despărțit.
– Dar după ce m-am liniștit puțin, ne-am întâlnit din nou. În salonul mamelor au venit trei asistente, fiecare cu câte un bebeluș în brațe. Doi bebeluși plângeau tare, iar al treilea nu scotea nici un sunet.

Încă are capul în poala mea, iar eu îmi trec degetele peste chipul ei. E atât de frumoasă! Mă ascultă cu mare atenție.

– Bebelușul care nu plângea erai tu.
– Pentru că mă duceau la tine, de asta nu plângeam.
– Poate. Erai calmă și eu te-am luat pentru prima dată în brațe. Și de data asta n-am mai plâns, am râs, și râdeam așa cum n-am mai râs niciodată în viața mea. Eram fericită și recunoscătoare că te aveam. Îți vorbeam într-una despre tata și despre Ozzy, despre casa noastră unde aveai pregătită o cameră, despre bunici, mătuși și verișoare, iar tu ascultai fiecare cuvânt, de parcă ai fi înțeles tot ce-ți ziceam.
– Păi cred că înțelegeam. Sau doar mă uitam la tine cu atenție, că eram curioasă cum arătai.

Am rămas așa o vreme, ea fermecată de povestea nașterii ei, eu retrăind clipele alea în care am devenit mama ei. Îi țineam capul în poala, căci doar atât mai încape acum acolo, din acel bebeluș care a crescut și mă uitam cu uimire la ea. E lungă, fetiță mare deja, înțeleaptă, iubitoare, veselă. Hai că totuși ai făcut treabă bună, mi-am zis, hai fato, că te-ai descurcat binișor, deși atunci îți era atât de frică. Uită-te la ea, uite ce minune ții în poală.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Realitatea vs social media

Viața cu copii e uneori un soi de glumă la care părinții nu râd niciodată, pentru că nu se prind și ei care-i poanta. Viața cu copii nu arată în realitate ca pe social media. De cele mai multe ori mă enervez teribil că aici se livrează mult lapte cu miere și mai spre deloc realitatea aia care ne scoate multora peri albi.

Îmi scriu des mame care mă întreabă ce nu fac ele bine, de ce copiii lor nu le ascultă, cum să procedeze să fie ca X sau ca Y, care, uite, par să se descurce fabulos cu toate. X și Y au copii perfect educați și ascultători, sunt îngrijite și coafate tot timpul, fac zilnic sport, mănâncă doar preparate sănătoase gătite de mânuțele lor, sunt mereu vesele și au o relație perfectă cu partenerul lor. Vor și mamele care îmi scriu așa. Așadar, ce fac ele greșit, de viața lor arată exact invers decât a lui X sau Y?

Vă zic și vouă ce le spun și lor. Greșit nu e ce fac, greșit e cum își imaginează că viața altora e exact ca în pozele lor de pe Facebook sau Instagram.

Când am postat o poză cu Carol dormind în cărucior, s-a întâmplat să-mi scrie o mamă supărată că niciodată copilul ei nu adoarme fără să se foiască cel puțin o oră și jumătate. O singură poză a creat frustrare acestei mame. Și o înțeleg perfect. Pentru că, în realitate, ambii mei copii dorm și au dormit întotdeauna prost. De aproape 7 ani eu dorm întrerupt, știu exact cum e.

Atunci când am postat o poză cu Iris citind, mi-a scris o mamă că și-ar dori să citească și fetița ei, dar că refuză mereu. Din nou, o singură fotografie a fost suficientă s-o convingă pe această mamă, că fiică-mea citește toată ziua bună ziua. Să simtă că acolo unde eu am reușit, ea a eșuat. Realitatea însă nu este aceea că Iris citește non stop. Nu, de fapt ar prefera desene animate decât să citească singură.

Și exemplele pot continua. Îmi pare rău dacă am creat vreodată cuiva impresia că viața noastră e perfectă. Pentru că nu e. Am încercat întotdeauna să nu se înțeleagă din textele mele că ar fi.

Și noi ne certăm ca chiorii, și noi avem probleme cu banii, nici copiii noștri nu sunt mereu cooperanți, și noi lăsăm peste noapte vasele murdare în chiuvetă.Viața nimănui nu e perfectă, nu vă setați standarde imposibil de atins, doar pentru că asta vedeți pe social media.

X sau Y nu își petrec 365 de zile pe an doar în vacanțe, nu mănâncă doar la restaurant, iar copiii lor nu vorbesc japoneză, latină și turcă la 2 ani. Probabil și ele înjură în trafic, mănâncă ciocolată pe ascuns la miezul nopții și visează la un weekend fără copii. Și chiar dacă nu fac lucrurile astea, tot nu înseamnă că au atins perfecțiunea.

Uitați-vă la mine. Iris a vărsat într-o noapte până a ajuns M cu ea la camera de gardă. Pentru că în Constanța e plin de turiști, au așteptat ore bune până a consultat-o cineva, în timp ce Iris tot voma. Cu tot cu timpul necesar pentru perfuzii, au stat acolo mai mult de șase ore. Am păzit toată ziua un copil letargic, fără să fi dormit în ultimele 24 de ore. Următoarea zi am împlinit 40 de ani într-o depresie pe care am încercat s-o ignor, dar care nu se lasă dusă. M-am luptat cu copilul zile întregi să mai ia o linguriță de orez sau o mușcături de pâine prăjită. Între timp, mai am unul mic care învață să facă la oliță, dar nimerește tot pe covor. N-am reușit să fac duș vreo două zile, pe canicula asta dacă vă puteți imagina. Copiii se ceartă în fiecare dimineață, de la câte o jucărie de obicei. Trag de ea amândoi, de parcă ar fi singura jucărie rămasă din galaxie. Apoi se împing, apoi unul se lovește. Așa încep plânsetele și jelania. Toate înainte ca eu să fi apucat să-mi beau cafeaua sau ei să mănânce micul dejun.

Carol e în faza aia în care face tantrumuri nenumărate zilnic. Plânge dacă merg la baie, plânge dacă scot gunoiul până la tomberonul din curte. Îmi cere iaurt, îi dau iaurt, se enervează ca i-am dat iaurt. Nu vrea să-l mănânce, nu vrea să-l bag la loc în frigider, nu vrea să-l vadă pe masă. Și urlă, vorbind bebelușește, și se tânguie cu mucii până la pământ. Nu-i place să mă vadă cu părul prins, așa că plânge cu tunete și fulgere când refuz să mi-l desfac. Amândoi împrăștie toate jucăriile peste tot. Avem jucării și la baie, dar și la bucătărie. Iris a învățat să-și dea ochii peste cap când îi spun câte ceva ce nu-i convine. Are doar puține feluri de mâncare preferate, din cauza asta gătitul e un chin. Azi, după ce cu câteva zile în urmă analizele îi ieșiseră perfect, Iris are diaree. Astfel că o luăm de la capăt.

Așa, dragile mele, arată de fapt de multe ori viața mamelor. Realitatea celor ce au copii. Desigur că realitățile fiecăreia dintre noi diferă, dar sunt absolut sigură că perfecțiunea nu există. Nici măcar la X sau Y.

Dosar de Mamă e și pe Facebook