Covid la noi acasă

Gata izolarea, de mâine avem liber la ieșit în lume. Știam că la un moment dat o să ne întâlnim și noi cu boala, căci prea ne-a dat târcoale în ultima vreme, deși am fost cât se poate de cuminți de la începutul pandemiei și până acum.

Bănuiesc că Iris a adus-o de la școală, pentru că ea a avut prima simptome. A făcut febră imediat ce a intrat în vacanță, dar inițial nu m-am îngrijorat. A doua zi a făcut febră din nou, de data asta cu frisoane. A acuzat dureri de cap, de gât și avea amețeli. Ei bine, amețelile astea mi-au dat cu virgulă, pentru că ea la răceli nu amețește. Aveam teste rapide acasă, așa că de dimineață, înainte să bea sau să mănânce, i-am făcut un test, care a ieșit pozitiv. Mi-am făcut și mie unul pentru că începuse să mă doară gâtul și să tușesc. Al meu a fost negativ.

Am anunțat imediat medicul de familie, iar el ne-a zis să sunăm la 112, ceea ce am și făcut. Operatoarea m-a ascultat, mi-a luat datele și m-a informat că în cursul serii respective urma să vină o ambulanță pentru testarea oficială.

La ora de culcare amândoi copiii aveau febră. Ambulanța a venit la patru dimineața. Spre surprinderea mea, testele efectuate de personalul din ambulanță erau dintre cele rapide, nu pcr, așa cum mă așteptam eu. Am întrebat de ce, mi s-a explicat că asta e procedura. Eu am fost prima testată, rezultatul a fost din nou negativ.

Testul lui Iris era pozitiv. Pe M nu l-au testat pentru că nu avea simptome, pe Carol pentru că “e prea mic, n-are sens să-l chinuim”. Am explicat că cel mic făcuse și el febră, mi s-a spus că putem considera că este infectat și el.

Următoarele trei zile copiii au fost destul de bolnavi. Medicul de familie ne-a prescris tratamentul. Febră, amețeli, tuse seacă, apatie. Nasol că erau bolnavi amândoi, ambii voiau la mama, iar eu mă simțeam din ce în ce mai rău. Tușeam, simțeam că mă scurg de pe picioare și făceam febră. În două rânduri cu frisoane. Apoi, pe neașteptate au apărut niște dureri cumplite de spate. Am luat din patru în patru ore analgezice, preț de vreo patru zile. Fără ele nu puteam funcționa. N-am mai pățit așa ceva în viața mea. Între timp, asurzeam durerea cu o sticlă plină cu apă fierbinte lipită de spate. Carol voia doar în brațele mele, iar asta a făcut situația destul de chinuitoare.

Am mai făcut două teste, ambele negative. Apoi eu și Iris am rămas fără miros. După încă vreo zi eu am rămas și fără gust. Bănuiesc că și Carol, pentru că nu mai voia să mănânce nimic, după ce inițial gusta din mâncare. Din fericire M a avut doar o durere de cap și a fost funcțional. El a fost salvarea noastră. Și testele lui erau în continuare negative. Dsp-ul ne-a sunat abia după o săptămână, ne-a luat datele tuturor și cam atât. Nu ne-a întrebat de simptome sau cum ne simțim. Oficial Iris a fost izolată, iar Carol carantinat, fiind contactul ei direct.

Noi, adulții, suntem vaccinați, testele noastre au fost negative, așadar puteam circula. Eu n-am făcut-o totuși, pentru că aveam simptome evidente. Aș fi preferat un test pcr pentru un rezultat corect, dar n-a fost să fie, așadar am stat tot timpul acasă.

Copiii și-au revenit cel mai repede. Am stat totuși în gardă tot timpul, pentru că nu știam la ce ne puteam aștepta de la o zi la cealaltă. După ce durerile de spate m-au iertat, situația s-a schimbat mult în bine. Nu știu dacă am avut covid sau nu, toate testele de salivă și unul nazal mi-au ieșit negative, însă am avut simptome evidente. Nu știu nici dacă faptul că sunt vaccinată poate influența rezultatul acestor tipuri de teste. În continuare Iris și cu mine nu avem miros, dar ne simțim bine.

Sper să nu ne mai întâlnim niciodată cu acest virus și sunt profund recunoscătoare că ambii copii au trecut cu bine peste această încercare.

Aveți grijă de voi și de ai voștri! Sănătate!

Maid – recomandare de serial

Într-o seară, după un episov agresiv, Alex hotărăște să pună punct abuzurilor emoționale la care o supune partenerul ei alcoolic, își ia fiica de trei ani, se urcă împreună cu ea în mașină și pleacă. Ce urmează nu este ușor de privit, mai ales dacă ești mamă.

Fără o pregătire sau studii superioare, cu un hârb de mașină în care nu-și permite nici măcar să bage benzină, lipsindu-i orice direcție, Alex apelează la serviciile sociale, încercând să pună un acoperiș deasupra capului fiicei ei, Maddie.

Între timp, se angajează ca menajeră, o slujbă care îi aduce doar un venit incosistent și nesigur.

Realitatea în care Alex încearcă să supraviețuiască este una brutală. Trăiește drama celei care nu găsește sprijin nici la părinții ei, se află la limita sărăciei, toate astea în timp ce încearcă să demonstreze abuzul la care a fost supusă fără să fi fost efectiv lovită, luptându-se în instanță să câștige custodia fiicei sale.

Deși seria are și scăpări, deși Alex pare să fie mama perfectă chiar dacă trece prin evenimente traumatizante, cele zece episoade pune privitorul față în față cu o realitate crudă, destul de greu de privit. Sărăcie, abuz, boli mintale, alcoolism.

Dacă nu ați văzut “Maid”, vă recomand să vă uitați la serie și poate reveniți aici să-mi spuneți dacă v-a plăcut. O găsiți pe Netflix.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Pleata

Când m-am uitat în oglindă azi dimineață, mi-am zis: fetițo, e timpul să bagi o perie prin părul ăla, măcar ca să nu te confunde copiii cu Muma Pădurii, dacă nu din alt motiv. Ușor de zis, greu de făcut, pentru că eu nu m-am născut cu soi din-ăla bun de păr. Nici măcar cu din-ăla despre care să poți afirma: meh, se putea și mai bine, dar merge și ăsta.

Nu, părul meu a fost dintotdeauna pentru mine o sursă continuă de frustrare. E subțire, fin și rar, se adună în șuvițe amărâte dacă îl las desfăcut, iar dacă îl prind în coadă arăt ca o fetiță ochelaristă și cheală. Nu există produs de păr care să-i dea volum, nu există perie de păr care să-l disciplineze și aranjeze, nu există metodă care să-l facă să arate omenește. Iar placa de păr mă face să arăt ca o curcă plouată.  Credeți-mă că am încercat.

Podoaba mea capilară mi-a făcut mulți nervi de-a lungul vremii. Am încercat diverse frizuri, ba am avut părul chiar și tuns periuță. Atunci a fost cel mai simplu, nu aveam nevoie de perie, de styling și nu mă mai simțeam urâtă.

Apoi am lucrat câțiva ani pe vas de croazieră, unde am cunoscut multe filipineze și indoneziene. Doamne, ce păr aveau fetele astea. Negru, cu fir gros, drept și lucios. Un păr frumos, ca-n vise. M-am tot uitat fascinată la colegele mele de cabină, de-a lungul vremii, admirându-le mereu în timp ce-și periau părul lung și de fiecare dată mi-am dorit o asemenea podoabă capilară.

Îmi amintesc și acum cât de surprinsă am fost, atunci când una dintre colegele mele, o indoneziană, mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut foarte mult să aibă părul meu. I-am zis că probabil se referea la culoare, (asta era evident diferită de cea a asiaticelor), dar asta putea obține prin vopsire, cu o vizită sau două la un salon. Nu, mi-a zis, nu, să fie părul ei așa de la natură, cum e al meu. Cum mă, așa, am întrebat-o? Așa rahitic și puțin cum e al meu? Habar n-ai ce vorbești, părul ăsta e un blestem pe capul meu, la propriu. Mi-a făcut doar probleme. E groaznic, îmi vine să port perucă uneori.

Ba e atât de frumos, mi-a zis. Are culoarea nisipului de la malul oceanului, într-o zi însorită, mi-a zis colega mea. Mi-ar plăcea să te vezi și tu așa cum te văd eu. Părul tău nu e urât, crede-mă.

La asta mă gândeam azi dimineață când mă uitam în oglindă, cu părul ăsta amețit, împrăștiat în toate direcțiile. La cum ochii altora, văd uneori la noi ceea ce nouă poate oglinda refuză să ne arate. Că lucrurile nu stau aproape niciodată așa de rău cum ne imaginăm noi. Că poți să te gândești cum părul tău are o culoare căcănie oribilă, sau să crezi că e ca nisipul de la malul oceanului, într-o zi cu soare. E o alegere, să-l vezi într-un fel sau în celălalt. Diferența e că un gând te face să te simți groaznic, pe când celălalt te face să zâmbești. E doar o alegere, una destul de simplă, dacă stai să judeci bine.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Cât?

– Cât o să mai fiu copil, mama? m-ai întrebat zilele trecute.
– Încă mult timp de-acum încolo, ți-am spus.
Te-ai uitat lung, în sus, la mine și n-ai mai zis nimic. Dar știu că nu m-ai crezut orbește, așa cum mă crezi de obicei.

Te-aș mai ține aici, o vreme, aici, în lumea asta a ta, încă plină de ponei și sclipici.

Acum, cât încă ești mai mereu veselă și orice simțire de-a ta e urmată de o explozie, ba una de bucurie, ba de supărare. Cât încă nu pui la îndoială existența lui Moș Crăciun și crezi că mama ta le știe pe toate.

Cât încă un balon în formă de pudel e ceva pentru care merită să te cerți cu fratele tău. Cât încă te murdărești în jurul gurii dacă mănânci înghețată, și-apoi te ștergi nepăsătoare cu mâneca. Cât încă mă lași să-ți împletesc codițe.

– Mama, cât timp o să mai fiu copil?
– Pentru mine vei fi mereu copil. Mereu, m-auzi?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Moțăială

Carol își doarme somnul de prânz. În cameră suntem doar noi două, eu cu Iris. Am uitat să-mi pun șosete și mi-e frig la picioare, dar nu vreau să intru în camera în care doarme cel mic, de frică să nu-l trezesc.

– Ia păturica mea, zice Iris. E pufoasă și dacă ți-o pui pe picioare n-o să-ți mai fie frig.

Așa că fac ce zice, mă așez pe canapea și-mi învelesc picioarele cu unicornul de pe pătură. Are dreptate, copila, e pufoasă și imediat mă simt mai bine. Ea se pune pe covor, se înconjoară de piese și personaje  lego, apoi îmi cere:
– Ai putea să-mi citești mai departe, te rog?

Sigur că pot, ba chiar îmi place. E unul dintre puținele ritualuri care s-au mai păstrat de când era bebeluș. Iau cartea cu coperți albastre și citesc. Iris ascultă în liniște, în timp ce schimbă între ele mâini, corpuri și coafuri din lego. Ridic uneori ochii din carte și o privesc. E mare și totuși, încă atât de mică. Îi citesc despre Beverly, Raymie și Louisiana, încercând să cuprind conținutul cărții cu mintea unui copil de șapte ani.

Citesc și îmi dau seama că poveștile cu prințese și animăluțe au rămas în urmă, că le-am înlocuit cu cărți mai complexe, că timpul trece și copilul inevitabil crește.

– Mă opresc o clipă din citit, Irisule. Am obosit puțin.
– Vrei să dormi?
– Nu, doar o să mă întind puțin aici.
– Să moțăi și tu, așa, ca o băbuță?
– Cam așa, da.

Mi se închid ochii, ce bine e să stau întinsă. Simt cum se apropie și întinde pătura pe mine, mă învelește cu unicornul și apoi îmi aplică un pupic pe frunte. Zâmbesc amorțită. Încerc să nu adorm, dar sunt atât de obosită. Aud ca prin vis cum aranjează piesele de lego pe parchet, cum desface sticla cu apă și bea. Îmi trece prin cap că, uite, stă în liniște ca să pot eu moțăi, ce minune, am ajuns și în punctul ăsta.

– Mama, s-a trezit Carol.
Ciulesc urechile încercând să mă dezmeticesc. S-a trezit, da, mă strigă.

– Îl aduci pe Carol și apoi îmi mai citești?
– Îl aduc și îți citesc, da. Mulțumesc că m-ai învelit când dormeam.
– Cu plăcere, mama! Mi-a plăcut să am grijă de tine.

Dosar de Mamă e și pe Facebook