Gomboți, așa le zicem noi în Ardeal. Cel puțin pe-acolo de unde vin eu. Chiar și acum, când locuiesc în Dobrogea, tot gomboți le zic. Da, știu că termenul nu există în dex, totuși, la Miercurea-Ciuc ăștia sunt gomboți cu prune toată ziua, nicidecum găluște. Găluștele-s alea de le pui în supa de găină.

Nu sunt felul meu preferat de mâncare, dar nici nu prea cred că aș refuza vreodată o porție. Mi-s dragi gomboții, nu atât pentru gustul lor cât pentru amintirile care mă leagă de ei. Nu musai unele din copilărie, ci altele mai recente.

Abia venisem acasă de la spital cu Iris nou-născută și mă simțeam pierdută. Țineam copilul în brațe, înțelegând că în mod natural acolo era locul lui, însă fără să mai pot cuprinde cu mintea dacă mai era loc pe undeva și pentru mine în lumea asta nouă, cea în care de-acum devenisem mamă.

Eram speriată. Copilul plângea mult, aproape tot timpul, eram convinsă că făceam eu ceva profund greșit de nu tăcea niciodată. Nu dormea, nu părea satisfăcută niciodată, oricâte eforturi aș fi depus. Eram la capătul puterilor, n-aveam curaj să mă alimentez cum ar fi trebuit, de teamă ca apoi alăptând-o, să nu-i provoc dureri de burtică. Acum știu că așa ceva nu e posibil, dar atunci nu știam și nu acceptam să-mi spună cineva că n-aș avea dreptate.

Mama, care venise să ne ajute în prima lună, habar n-avea ce să-mi  mai gătească, astfel încât să nu refuz din nou mâncarea. Încerca să mă convingă că era important să mănânc consistent dacă voiam să alăptez. Că n-aveau colicii copilului nimic de-a face cu ce mâncam sau nu mâncam eu. Bineînțeles că avea dreptate, dar eu eram surdă atunci, eram ca într-o adevărată transă, nu exista altă cale decât cea pe care o știam eu, sau sacrificiu prea mare pentru mine, de dragul copilului.

Apoi, într-o zi m-am trezit cu gomboții ăștia în farfurie.
– Na, mi-a zis mama, ăștia nu conțin nimic din ce zici tu că i-ar putea provoca gaze lui Iris. Pune mâna și mănâncă.

Și pentru prima dată am fost ascultătoare și am mâncat. Vreo trei sau patru dintr-un foc. Apoi mi-am umezit buricul degetului și am adunat din farfurie zahărul amestecat cu scorțișoară. Mâncam și eram conștientă de vulnerabilitatea mea, de noul meu rol, de faptul că exageram, mâncam și mă bucuram că înghițeam ceva făcut de mâinile mamei mele, care atunci era mai îngrijorată pentru mine decât pentru copilul meu nou-născut. Iar eu aveam atâta nevoie ca cineva să se îngrijoreze și pentru mine.

Gomboți. Mi-a făcut din nou mama. Iar de data asta când i-am mâncat, n-am fost nici anxioasă, nici vulnerabilă. Doar recunoscătoare. Sărut mâna pentru masă, mamă! Pentru atunci și pentru acum.

Dosar de Mamă e și pe Facebook.