Ce-ați citit pe blog în 2018 și alte chestii


A venit și momentul ăla din an când aruncăm priviri peste umăr să facem bilanțul și privim către viitor, cu rezoluții noi în buzunar. Mie personal nu-mi place momentul ăsta și nu mai cred în el deloc. Pentru că 1 ianuarie nu e un nou început, ci doar iluzia unuia. Poate să fie un moment în care îmi propun diverse: să fac mai multă mișcare, să fiu mai răbdătoare, să învăț o limbă străină, să citesc mai mult, etc. Pot să mă amăgesc cu astea, așa cum am făcut-o ani de zile. Rezoluții peste rezoluții, însă să fim serioși, multe dintre ele nu ajung să fie niciodată îndeplinite, iar frustrarea cauzată de neîmplinirea lor devine aproape palpabilă.

Sau pot alege să sar peste toate astea și să privesc lucrurile din altă perspectiva. Nu-mi mai setez scopuri de atins la început de an. Nu de teamă că nu le-aș putea împlini, ci pentru că am învățat să fiu mai indulgentă cu mine. Pentru că am nevoie să fiu înțelegătoare cu propria-mi persoană. Am priceput în sfârșit că fiecare dimineață nouă e un început, că nu e necesar să aștept nici săptămâna sau luna, nici anul nou.

Am învățat că doar eu sunt responsabilă pentru starea mea de bine, că nimeni altcineva nu are datoria asta față de mine. Nici bărbatul, nici copilul, nici părinții mei, nici ceilalți oameni care există în viața mea. Nimeni nu e răspunzător pentru fericirea mea. Nu trebuie și nici nu e corect să fie. Doar în mine stă puterea asta.

Anul care trece am scris cât am putut, iar blogul a câștigat cititori noi. Vă mulțumesc și va sunt recunoscătoare că îmi călcați pragul. Iar dacă sunteți curioși să aflați care au fost cele mai citite articole, aruncați aici o privire:

1. Vă mulțumesc, doamnelor educatoare!
2. Scrisoare pentru sora mea
3. Iar ești gravidă? Ești sigură că vrei să treci prin asta din nou?
4. Mi-e dor de tine bebeluş
5. “Unde-a disparut Pișpirel” sau despre cum se fac copiii
6. Leac natural pentru tuse încercat de Iris
7. Apreciaţi-i pe cei ce vă ajută să vă creșteți copiii
8. Dragă mămică de la serbare
9. Te văd
10. Ce aș fi vrut să-mi spună cineva înainte să nasc

Mă uit peste topul asta și mă bucur să găsesc în el și articole mai vechi, scrise înainte de 2018. Pentru mine asta înseamnă că răsfoiți blogul, iar asta mă îndulcește foarte tare.

Vă mulțumesc pentru tot ce-mi dați și vă aștept pe-aici și-n anul următor!
Much love! <3

“Dosar de Mama” e si pe Facebook




127 Shares

Dragă mămică de la serbare

Te-am văzut. Erai cea mai  încordată și stresată mamă de acolo. Copilul tău nu voia să facă nimic. Nici să intre în sală, nici să stea cu colegii, nici să recite poezia, ba nu te lăsa nici măcar să-l iei în brațe.

Iar tu,  cred că aveai nevoie și tu de una. De o îmbrățișare. Una care să te liniștească. De niște brațe care să se închidă în jurul tău și care să te facă să te simți în siguranță. De un umăr pe care să-ți sprijini fruntea. De cineva care să-ți spună că e în regulă. Că ți se pare, nu se uită nimeni urât nici la tine și nici la copilul tău. Că el nu face nimic ieșit din comun. Nici țipetele, nici tăvălitul pe jos, nici refuzurile repetate de a colabora, nu sunt ieșite din comun. Pun pariu că toate astea le face și acasă uneori.

Însă acum, sunteți aici, în văzul tuturor, iar tu te simți depășită. Și poate trădată de propriul copil. Căruia i-ai explicat de sute de ori cum va fi la serbare. Cu care ai repetat poezia de nșpe ori și ești sigură că a memorat-o. Dar uite că acum parcă îți face în ciudă. Și toată lumea se uită la voi, la tine mai ales. Sigur șușotesc și își spun că nu ești în stare să-ți controlezi propriul copil. Poate chiar au dreptate, la naiba. Uite alții ce frumos stau pe scaune, uite-i cum recită și râd. Numai al tău nu vrea. Sigur faci tu ceva greșit, sigur nu ești o mamă la fel de bună ca celelalte.

Te văd. Și dacă aș fi mai curajoasă, m-aș duce și ți-aș da îmbrățișarea aia. Te-aș duce la o cafea și ți-aș cumpăra o prăjitură cu frișcă. Apoi ți-aș vorbi. Ți-aș spune că n-ați făcut nimic greșit, nici tu și nici copilul tău. Uită-te la el, privește-l cât e de speriat. E prima lui serbare. L-ai îmbrăcat altfel decât de obicei, să nu crezi că el nu a observat. În clasă nu sunt doar colegii și educatoarea, ci încă o grămadă de necunoscuți.

Nu înțelege de ce insiști să se așeze lângă ceilalți copii, el vrea să stea doar lângă tine, unde se simte în siguranță. Dar tu deja te-ai supărat și îi vorbești printre dinți, așa că singura lui plasă de siguranță s-a rupt. Vede că ți-ai pierdut răbdarea și acum îngrijorarea lui s-a dublat. Ar vrea să-i accepți spaima, să înțelegi că nu vrea decât să-l mângâi, să-i primești toată furia fără să i-o respingi. Dar nu știe cum să-ți spună toate astea, pentru că e mic. Așa că țipă și se tăvălește pe jos, în timp ce pe tine te trec toate sudorile.

Dragă mămică, nici o serbare nu merită ca al tău copil să se simtă așa. Crede-mă când îți spun că nimeni nu te judecă. Toate mamele au fost în locul tău, măcar o dată. Ești stresată și uiți ce e important acum. Copilul este. Nu serbarea, nu Moș Crăciun, nu educatoarea sau ceilalți părinți. Pentru tine, cea mai importantă persoană de acolo e copilul tău. Ia-l în brațe și dă-i voie să nu-i placă serbarea. Dă-i voie să nu participe, dă-i voie să nu recite poezia, să nu cânte cântecelul, dacă el nu vrea.

Toate astea ți le-aș spune. Căci nu doar copilul tău are nevoie de înțelegere, ci și tu. Iar eu te văd, și te înțeleg.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay


740 Shares

Buzele și înghețata

– Mama, îmi dai înghețată?
– Iris, abia ai mâncat micul dejun, deci nu. Poate mai târziu.
– Îmi place înghețata.
– Știu. Și mie îmi place.
– Nu vreau să-i dai și lui Zmeurică.
– Păi nici n-o să mănânce multă vreme altceva decât lapte.
– Să nu-i dai nici după ce o să crească. Să-mi dai numai mie, el doar să se uite cum mănânc eu.
– Ei, asta sigur n-o s-o pot face.

Îmi întoarce spatele și zice:
– De Zmeurică o să-mi placă doar dacă o să aibă păr roz.
– Mi-e teamă că n-o să-l aibă roz.
– Atunci albastru.
– Nici.
– Mov?
– Nu.
– Verde?
– Nu prea cred.
– Atunci o să fie un bebeluș plictisitor.
– Iris îți promit că viața cu un bebeluș e oricum, numai plictisitoare nu e.

Mă privește în ochi și îmi spune:
– Mie nu-mi plac băieții cu buze.
– Cum adică?
– Îmi plac doar ăia care n-au buze.
– Irisule, eu n-am văzut niciodată un băiat fără buze.
– Nici eu, dar numa’ ăia îmi plac.
– Ok, înțeleg, dar sunt curioasă,  de ce?
– Că nu mănâncă înghețată.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook
Sursa foto : Pixabay.com

88 Shares

Du-te 2018, du-te învârtindu-te


Anul asta care trece, n-a fost chiar  cel mai bun de până acum pentru noi. Primele luni ale lui 2018 au venit cu rutina noastră obișnuită, apoi cu varicelă la mine, cu gândul unui nou copil prinzând tot mai multe rădăcini în mințile noastre și cu veselia lui Iris umplând orice gol.

Apoi, pe neașteptate, un telefon primit în prag de noapte, ne-a scos din zona noastră confortabilă. Față în față cu boala, ne-am trezit neputincioși și speriați. Legați de mâini. Am sperat, am tăcut, am interiorizat spaime și am plâns. Am așteptat. Apoi a venit. Ea, moartea.

Niciodată nu poți fi pregătit pentru asta. Lipsa fizică a unei persoane iubite e înfiorătoare. Incapacitatea de a “repara” situația te devastează. Permanența morții devine un gând mereu prezent. E ca un vierme care își face încetișor drum într-un măr sănătos, mușcând din carnea zemoasă și lăsând în urmă numai stricăciune . Zilele trec ca într-un coșmar.

Timpul estompează durerea, însă creierul păstrează amintirea ei în permanență.E ca un junghi, care îți amintește nemilos, din când în când, prin ce ai trecut.  

Faptul că ne-am întâlnit cu moartea la un nivel atât de personal, ne-a schimbat. Ne-a dat peste cap viețile și ne-a îndepărtat, în loc să ne apropie. Am călcat pe vârfuri luni întregi, iar eu încă mai sper ca lucrurile să se reașeze. Nu e ca în filme, deși ar fi bine să fie așa. Nu se rezolva totul cu o îmbrățișare. Nu poți repara lucrurile doar cu cuvinte. Durerea e un lucru tare perfid si de atunci, dinamica vieții noastre nu mai e aceeași.

Iar viața asta e ca un tăvălug nebun, un om plecă dintre noi, altul vine. Zmeurică e cel care e pe drum acum. Se va naște într-o lume în care mai are trei bunici, nu patru.  Trei e totusi un număr bun, știu asta, însă patru ar fi fost ideal.

Anul ăsta mai degrabă am pierdut prieteni decât invers. Am văzut cum se așterne distanța între oameni, cum zilele de tăcere se transformă în săptămâni și apoi în luni. Durerea îți face și asta, te reduce la tăcere, iar oamenii nu știu în general cum să te ajute, așa că mai degrabă fug, căci asta  e mai ușor de făcut.

Așa că du-te 2018, du-te învârtindu-te. Du-te și lasă-ne să ne vindecăm, să ne lingem rănile și să ne regăsim unii pe ceilalți. Du-te, ca să lăsăm în urmă amărăciunea asta ce pare că ni s-a lipit de trupuri și de haine. Du-te și nu te mai întoarce niciodată!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook


88 Shares

Ce îmi lipsește de când sunt însărcinată

Viața de  gravidă are farmecul ei, de acord. Dar hai să nu uităm că vine și cu niscaiva restricții. Unele care mie nu-mi convin deloc, pe bune. Majoritatea țin de mâncare cu care nu mă mai pot îndopa, dar nu numai.
Păi, ia să vedem, ce-mi lipsește mie de când sunt însărcinată:

– Brânză cu mucegai.
Vise dom’le, vise, nițică pâine prăjită cu brânză albastră, încă o vreme, doar în vise. Vai, sau o salată cu branza asta.  Sufăr tare după ea, îmi lungesc gâtul pe la raftul cu lactate când merg la cumpărături. Dar aia e, nu-i voie!

– Somonul afumat.
Am încercat să fac paste cu somon afumat gătit, dar nu-i nici de departe același lucru cu the real thing.

– Berea.
Mda, eu sunt de la Miercurea-Ciuc, unde primim bere cu biberonul, încă din  copilărie. Glumesc, evident, însă sunt băutoare de bere, iar acum îi duc dorul. Noroc ca există cea fără alcool.

– Cafeaua.
Vorbesc de aia adevărată, cu cofeină, care te trezește dimineață și îți pornește motoarele, nu de poșirca asta decofeinizată pe care mi-o fac în fiecare zi.

– Șoricii.
Am cumpărat într-o seară, însă am realizat curând după asta că nu sunt recomandați în sarcină. I-am adulmecat că un câine flămând, însă rațiunea a învins ( și de data asta) așa ca n-am mâncat.

– Maioneza.
Vine Crăciunul, cu salată boeuf pe fiecare masă. Si salata de vinete. Nu mai zic nimic, I rest my case.

– Blugii fără burtă.
Hainele normale în general. Alea care nu se mulează pe fiecare curbă nouă care mi-a apărut.

– S-o duc pe Iris mult în brațe.
Din păcate nu mai pot. Ea are peste 16 kg, e grea, iar eu n-o mai pot duce deloc. O țin în brațe, însă nu pot înainta cu ea.

– Să nu mai merg la toaletă la fiecare jumătate de ora.
Mai ales noaptea. Nici nu mă întind bine în pat, abia îmi găsesc în sfârșit o poziție confortabilă, când, surpriză, trebuie să merg la buda. Iarăși!

– Să nu mai gâfâi.
Sarcina asta e foarte diferită de prima. Mi se scurtează răsuflarea repede, la un singur rând de scări urcate. Merg la pas cătinel, nu mă mai pot grăbi. Desigur că toate hainele astea de iarnă nu ajută deloc. Mă simt grea, ce să mai, cam asta e senzația.

Nu mă plâng, să știți. Din contră, mă bucur de Zmeurică ăsta care crește în mine, de fiecare șut în vezică și de fiecare durere de șale care mă încearcă. Știu că toate-s pentru timp scurt, și mai ales, că sunt însărcinată pentru ultima dată, așa că am de gând să mă bucur de tot ce mi se dă.

Vouă ce v-a lipsit în sarcină? 🙂
Credit foto: Pixabay.com
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook


66 Shares