Te deranjează când copilul meu plânge?

b-126

Uneori apar situaţii în care trebuie să merg să rezolv ceva şi se nimereşte că o fac cu copilul după mine. N-avem nici bunicii aproape, nici bonă şi nici pe altcineva care să stea cu Iris vreo ora sau două, cât aş avea nevoie uneori. M lucrează, câteodată chiar mai mult decât am vrea, nu de puţine ori ne vedem rapid doar seara, şi atunci pe fugă, între cină şi baia lui Iris.

Aşa că, azi, fiind musai, dar musai să ajung la bancă, am luat plodul cu mine. Ne-am plimbat cu autobuzul, ne-am oprit în faţa tuturor vitrinelor ca să admirăm manechinele, am mâncat covrigi stând cu fundul pe bordură, am alergat, una din noi (ghici care) şi-a julit un genunchi şi i s-au rostogolit lacrimi rotunde pe obraji, cealaltă a pupat bubiţa, uite-aşa până am ajuns la banca.

Văzându-se în loc nou, Iris s-a pus pe zburdat ca o căpriţă pe pajişte, aşa că n-a fost nici o şansă să ne aşezăm şi noi la rând, ca oamenii civilizaţi. Pentru scurtă vreme, o drăguţă doamnă funcţionară pe care o cunoaştem, a întreţinut-o desenând cu ea şi învârtind-o pe scaunul rotativ (mulţumim Stela!). Rândul format din vreo cinci persoane înainta greu, Iris începea să se plictisească, aşa că am scris împreună pe o coală de hârtie, am ghicit cifrele de pe tastura robotului la care plăteşti facturi, am cântat încetişor, până când răbdarea ei s-a terminat.

Ce face un copil de doi ani în situaţia asta? Se smiorcăie o vreme, după care plânge de-a binelea, iar copila mea cu siguranţă nu face excepţie de la regulă.
Ce face un adult aflat la rând în situaţia asta? Se simte deranjat, uite cum el stă frumuşel şi civilizat la rând, iar copilul ăla urlă şi trage de mamă-sa, care nu mai reuşeşte să-i închidă gura odată. Şi dă uşor dezaprobator din cap, aproape imperceptibil, dar suficient încât mama să observe că nu e tocmai în regulă că nu-şi mai potoleşte odrasla. Sau oftează zgomotos, lăsându-şi greutatea de pe un picior pe altul, aruncându-le mamei şi copilului priviri neprietenoase. Poate îşi dă şi ochii peste cap şi înjură uşurel în barbă, că ce naiba, nici măcar aici n-are linişte.

Nici mie nu-mi place să aud un copil plângând, nici măcar când e al meu. Dar fix pentru că-i al meu, n-am de ales decât să-l ascult şi atunci când urlă nemulţumit. Însă tu, tu ai de ales. În loc să-ţi dai ochii peste cap, îmi poţi oferi locul tău la rând dacă te deranjează plânsetele copilului meu. În felul asta plecăm mai repede iar tu nu mai eşti nevoit să ne auzi. Nu-i corect, ştiu, şi tu te grăbeşti, nu e vina ta că n-am eu cu cine să las acasă copilul, le ai şi tu pe ale tale.

Şi zău că nu mă supăr dacă nu mă inviţi să trec în faţa ta, eu pot aştepta cu un copil care ţipă şi trage de mine, nu e prima şi nici ultima oară, însă mă supăr dacă tu te încrunţi la copilul meu de parcă ar fi un mic zmeu ce-ţi deranjează ţie zen-ul, când de fapt ai putea face ceva să ajuţi.

Hai, noi să fim sănătoşi, că rânduri mai sunt destule.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Tehnica “prin învăluire”

22-151

Toată lumea ştie că celor mici nu le place deloc atunci când le spui “nu”. Nu te căţăra pe dulap, nu-ţi băga porumb în nas, nu mânca gândacul ăla, nu te las să mă loveşti, hei, nu băga păpuşa în budă.
Cu un copil de doi ani, cea mai sigură modalitate ca să-i declanşezi un tantrum, e să-i spui “nu”. Când sunt mici, aşa cum e Iris acum, copiii nu au capacitatea să înţeleagă că de cele mai multe ori când li se refuză ceva, e pentru binele lor. O creştem pe Iris liberă, o lăsăm să descopere lumea aşa cum înţelege ea să o facă, însă atunci când e necesar, îi spunem “nu”. Şi nu îi place, bineînţeles.

Deocamdată Iris e la vârsta la care încă îi mai pot distrage atenţia, aşa că profit din plin. Şi ca să nu se frustreze auzind “nu” prea de des, folosesc tehnica pe care am numit-o “ prin învăluire”. 🙂

– Vedem tata.
– Tata e la serviciu.
– Vedem tata, acum. Tata, vau tata vedem. (devine agitată şi pregăteşte botic)
– Îl vedem puiule, sigur că îl vedem. Imediat ce vine de la serviciu, îl vedem pe tata. Şi-i sărim în braţe, şi-l pupăm, şi-l gâdilăm de numa’.
See what I did there? I-am distras atenţia de la faptul că M nu e acasă şi i-am direcţionat-o către ceva pozitiv. Către bucuria pe care o va simţi când el se va întoarce. Şi funcţionează! Tristeţea pleacă în treaba ei şi-mi lasă copila în pace. Fără să fiu nevoită să îi spun “nu, tata nu e acasă, nu-l poţi vedea acum pentru că e la serviciu”.

La fel se întâmplă şi dacă stăm deja de trei sferturi de ceas admirând “turnuleţele” bisericii (castelului) şi e timpul să ne îndreptăm spre casă.
– Haide Iris, mergem?
– Stăm cu mama a castei. Nu megem. Pace casteiu.
– Iris, câte turnuleţe are castelul, le numărăm?
– Unu, doi, tei, patu.
– Pfoai, aşa multe? Patru? Ştii ceva, hai să vedem dacă putem să facem patru paşi de uriaş, ce zici? Hai, unu..
– Tei, patu. (călcând hotărâtă să facă cel mai mare pas de care e capabilă).
– L-ai uitat pe doi, hai să luăm de la capăt paşii de uriaş. Unu..
– Uiaş maie maie a fucut Iis. Tei, patu, bavooo.
Şi uite-aşa în pas de uriaş ajungem acasă fără plânsete şi fără să fiu nevoită să-i spun “nu, nu mai stăm la castel pentru că e târziu deja, se întunecă şi trebuie să mâncăm cina”.

Desigur că tehnica asta nu funcţionează întotdeauna, sunt convinsă şi de faptul că va veni o vreme în care nu-i voi mai putea distrage atenţia atât de uşor.
Însă până să procedez aşa, îmi cam dădeam singură foc la valiză, spunându-i “nu” atunci când poate nu era tocmai necesar.
Mi-e clar ca atunci când eu păstrez un ton pozitiv, copila reacţionează conform acestuia şi e mult mai dispusă să coopereze decât atunci cand îi neg ceva din start.

Totuşi, nu întotdeauna pot apela la metoda ”prin învăluire” , desigur că apar şi situaţii care impun refuzuri ferme. Atunci când prin acţiunile ei îşi pune în pericol siguranţa, sau ar putea răni pe altcineva, “nu” este categoric şi deloc negociabil. Din partea mea, căci M se înmoaie imediat şi are tendiţa să transforme “nu” în “da”, doar ca să nu plângă podoaba. Tată de fată, ce să-i faci! 🙂

Nu mi-e teamă de cuvântul ăsta şi nici nu fug de el, dar când îl pot evita sau înlocui, o fac.
Voi cum procedati?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Doi ani

22-13

Poate într-o zi vei întreba cum erai tu la doi ani.

Păi, draga mea, ia ţi povestesc cum. Eşti un copil foarte activ, nu stai niciodată locului, eşti în permanentă mişcare, alergi întruna. Independentă, vrei faci totul singură, urci şi cobori singură scările, mergi la plimbare fără ţii de mână (deşi din cauza asta mereu ne certăm).

Eşti curioasă şi te bucuri de lucruri simple, de o păpădie, de o pisică, de cerul albastru, de ploaie, de tot ce te înconjoară.
Iubeşti copiii foarte tare, indiferent ce vârstă au, sunt fetiţe sau băieţei. Îi îmbrăţişezi şi vrei -i duci pe toţi cu tine acasă.

Eşti veselă, doamne cât de veselă eşti şi ştii încă faci gropiţe în ambii obraji când zâmbeşti. Râzi cu o poftă de ţi se zguduie întreaga făptură, râzi cu toată faţa şi râsul îţi e molipsitor.

Îţi exprimi afecţiunea în cuvinte şi gesturi, ne iei în braţe, te alinti şi te pisiceşti.
Al doilea an cu tine a fost diferit de primul. Acum mergi şi vorbeşti iar personalitatea ţi se conturează din ce în ce mai bine (câteodată prea bine 🙂 ).

uit la tine copilă şi nu ştiu prin ce minune ai ajuns fix la noi, fix în casa asta a noastră, cum am fost noi binecuvântaţi cu norocul ţi fim părinţi.
Te iubim, copilă dragă!

În curând e 16:10, minunea mea. În curând împlineşti doi ani.
La Mulţi Ani, Iris, zăpăcita mea!

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook

Acum vreau cu tata, nu cu mama

22 (203)

De când am născut-o şi până acum, copila a stat lipită de mine ca magnetul de frigider. Am mâncat cu ea în braţe, am lucrat cu ea în braţe, m-am plimbat cu ea în braţe, am stat pe budă cu ea în braţe, am făcut cumpărături cu ea în braţe, am dormit cu ea în braţe, you get the picture.

Nevoia ei de mine a fost permanentă, când era tristă, veselă, flămândă, la somn sau ca partener de joacă. Mi-a arătat şi m-a învăţat că eu sunt stâlpul ei, că în preajma mea totul miroase a siguranţă şi confort, că rolul de mamă aduce pe lângă responsabilitate şi multă satisfacţie emoţională.

Copila împarte totul cu mine, îşi doreşte să văd tot ce vede ea, să gust ce gustă ea, să ating tot ce ea găseşte interesant, facem totul împreună pentru că e mai uşor să descoperim lumea când noi două ne ţinem de mână. Recunosc, mă flata rolul ăsta, însă uneori mi-aş fi dorit să fie tată-su preferatul, măcar o zi pe săptămână.

Şi puf, deodată, prin nu ştiu ce magie, când vreau s-o duc la somnul de prânz zice: “nu mama, tata baţe duce sus”. Şoc şi groază, seara, la baie scena se repetă: “tata baţe, duce baie”. Odată ajunsă sus şi la baie, n-a vrut să fie culcată de el, nici să-i facă tata baie, tot pe mâna mamă-sii s-a lăsat, însă chiar şi aşa, tot e nou ce se întâmplă acum.

“Tata citeşte” şi fuge la el ducând cu amadoua mâinile cartea cu hipopotami şi girafe, apoi se aşează pe canapea, lipindu-şi corpul mic de el. Uneori îşi lasă capul pe umărul lui, în timp ce el îi povesteşte despre piraţi, sirene şi comori ascunse. Cu o mâna, îi mângâie părul blond, iar ea, ca niciodată, stă acolo fără să se mişte, ca o pisică ce toarce mulţumită. Mă uit la ei cu coada ochiului, încercând să mă mişc cât mai puţin, ca nu cumva să destram vraja.

Îi ia faţa între mâinile ei, se uită în ochii lui serioasă şi-i spune: “tata ae babă”, şi-l trage demostrativ de barbă, ca apoi adauge: “Iis ae băbie”. E drept că altădată, îmi spune şi mie că am barbă, dar jur că n-am, zău aşa, nu credeţi tot ce spun copiii.

“Imbăţişăm, tata”  întinde mâinile către tată-su. O ia pe sus şi o lipeşte strâns de el în timp ce Iris îşi odihneşte obrazul pe al lui şi îşi împreunează mâinile în jurul gâtului lui. Se mişcă uşor cu ea în braţe, legănând-o în timp ce o ţine la fel de strâns, cu un zâmbet larg, zâmbet care-i cuprinde întreg chipul. No apăi care muiere nu simte că i se înmoaie genunchii cu aşa tablou în faţa ochilor?

“Cred că o să fii geloasă în momentele în care o să vrea la mine, mai mult decât la tine”, mi-a zis M într-o zi.
Nu ştie că aşa ceva nu s-ar putea întâmpla vreodată, că eu am aşteptat momentul ăsta aşa cum alte femei aşteaptă să se mărite. Să îi văd pe ei doi petrecând mai mult timp împreună, să o văd pe ea cum îşi doreşte să fie lângă el, cum îi caută aprobarea şi cum faţa i se luminează când o găseşte în privirea şi zâmbetul lui.

Să fiu martoră la cât de gingaş o ridică în braţe, de parcă ar fi un bibelou de porţelan, la cum niciodată nu îşi pierde răbdarea cu ea, la cum o încurajează în micile ei explorări şi la cum ea îi caută mâna în parc, atunci când îşi pierde echilibrul. Cum îi spune că e frumoasă şi că o iubeşte, la felul în care îi clădeşte încrederea în ea, cuvânt cu cuvânt, îmbrăţişare cu îmbrăţişare.

Mă uit lung la ei şi ştiu că l-aş alege tot pe el să-i fie tată, din nou şi din nou şi din nou.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Dragostea ca o manea

a (269)

Nu-s vreo romantică incurabilă, nu leşin de încântare când primesc flori sau bomboane de ciocolată, nu l-am strigat pe M niciodată nici iubi, nici scumpi, motănel, brotăcel sau pui mic. Nu găsesc în mine vreo dorinţă să-mi exprim iubirea prin diminutive sau drăgălăşenii siropoase, not exactly my cup of tea.

Cu Iris însă, lucrurile s-au aşezat diferit din punctul ăsta de vedere, de când i-am văzut mutra, imediat ce mi-au aşezat-o pentru prima dată în braţe. De-atunci mă tot uit la ea, fără să mă satur de spectacolul pe care mi-e dat zilnic să-l văd. Evident că pentru mine, ea e perfectă. Îmi lungesc gâtul după ea prin casă, să nu pierd vreun zâmbet sau vreo strâmbătură nouă. Şi involuntar, când îi văd moacă aia adorabilă, îmi ies pe gură următoarele:

Minunea mea, iubirica mea, sufletul meu, oh da, chiar şi viaţa mea, miracolul meu, comoara mea. Apoi, mă loveşte în moalele capului când îmi dau seama că iubirea asta pentru fiică-mea sună fix ca o manea: inima mea bate pentru tine, te voi adora şi iubi în fiecare noapte şi zi, etc.
Ce faci tu copilă din mine?

Nu, “prinţesa mea” încă nu i-am spus, nici de duşmani sau bani n-am amintit, sper ca totuşi să mă pot opri la timp.
M-am scuturat mai tare decât un câine ud, am scuipat de trei ori în sân şi am dat repede la maxim Metallica, în speranţa că mă va ajuta să nu recidivez.
Hai, cu doamne-ajută înainte!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Tu ce exemplu îi dai copilului tău?

 

E o după-amiază obişnuită în parc, suntem la locul de joacă unde aleargă câţiva copii, unii  părinţi se ţin după ei, alţii stau pe bănci cu telefoanele la ureche şi mai ridică uneori câte un ochi să-şi observe odraslele.
Se aud strigăte, chiote, mai câte un plânset, fix ca într-un parc unde se joacă copii de vârste diferite. Iris se caţără pe tobogan. E în picioarele goale şi extrem de încântată de aderenţa pe care o are la căţărat, se tot uită la mine şi la tată-su, asigurându-se că suntem martori la evoluţia ei de alpinistă.

Lângă ea se opresc doi băieţei ce seamănă între ei, socotesc că sunt fraţi, cel mare pare să aibă cam opt ani, cel mic cred că în jur de şase. Iris se duce imediat să-i îmbrăţişeze, conform obiceiului. Băieţii sunt tunşi chilug, îmbrăcaţi neîngrijit şi cam murdari. Cel mare are o privire hotărâtă şi când mă uit la el îmi susţine privirea fără să clipească. Înţeleg repede că nu ştie la ce să se aştepte de la noi, iar experienţa l-a învăţat să fie mereu suspicios, în gardă. Cel mic se uită cu o privire nevinovată când la Iris, când la fratele cel mare.

Iris îl mângâie pe obraz pe băieţelul mai mare şi-i spune:
– Bună. Şi paşi?
Băieţelul face pe durul şi îl văd cum încearcă să îşi stăpânească un zâmbet. Se uită iarăşi la mine serios şi neîncrezător, apoi se uită la M, neştiind dacă are voie să interacţioneze cu Iris. Îi zâmbesc cât pot de cald, iar el îmi întoarce zâmbetul şi se îmbujorează niţel. Iris insistă.
– Şi paşi? Băiezei, şi paşi?
– Bine, măi bebe, îi zice el şi-i atinge uşor părul. Tu ce faci?
– Iis butică, băiezei butică, Iis nasu, băiezei nasu, face Iris inventarul, în zâmbetele copiilor.

Fratele cel mic ţine în mâini o cămaşă cu pătrăţele, încearcând fără success să o întoarcă de pe dos. Resemnat, ridică ochii la cel mare, privindu-l insistent şi rugător. Băieţelul cel dur ia cămaşa, o întoarce, şi apoi cu o răbdare care mi-a rupt sufletul în bucăţele, poticnindu-se la mâneci, îl ajută pe frate-su să se îmbrace.
Ne mutăm cu toată gaşca de la tobogan la balansoar, fraţii vin şi ei după noi. Cel mare se strâmbă şi scoate sunete care o fac pe Iris să râdă în hohote, ca mai apoi să mă facă şi pe mine să râd, tot în hohote. Cel mic zâmbeşte şi îşi soarbe fratele mai mare din priviri.

Alergând apar alţi copii, care se îndreaptă ţintă spre cei doi fraţi şi le spun:
– Voi n-aveţi voie să vă jucaţi aici. Hai, valea.
Fratele mare îşi aşterne imediat pe chip privirea aia dură pe care mi-a arătat-o şi mie mai devreme, iar cel mic se ascunde uşor în spatele lui.
– N-auziţi bă? Ia, roiu de-aici, n-aveţi voie, sunteţi surzi?
Mă uit în jur să văd dacă părinţii copiilor sunt şi ei în parc. Sunt acolo, da, sparg seminţe pe bancă.

M intervine:
– Parcul e loc de joacă pentru toţi copiii, bineînţeles că au şi ei voie.
Fraţii se uită unul la celălat cu ochii cât cepele, parcă nu le vine să creadă că uite, le-a luat cineva apărarea.

La rândul nostru,  facem ochii mari mai apoi, când după scurt timp, un alt băieţel se apropie de cei doi fraţi şi le zice:
– Aveţi grijă, când plecaţi de aici, după colţ vă aşteaptă nişte bărbaţi, i-am văzut eu. Or să va răpească şi-o să vă fure organele ca să le vândă. Pe voi vă aşteaptă.

Say what? Vorbesc aici despre copii cu vârstă mai mică de zece ani, şi unii şi ceilalţi. De unde au dorinţa asta de a-i speria pe cei mai slabi sau mai puţin norocoşi decât ei? Să fie doar imaginaţia lor bogată sau să fim noi adulţii cei de la care învaţă să facă treaba asta?
Să-i alunge pe cei murdari, să-i excludă pe cei diferiţi, să fie răutăcioşi cu copiii săraci, să nu ştie ce e toleranţa sau acceptarea fiecăruia aşa cum e? Ce ne învăţăm copiii, ce le transmitem, ce modele suntem noi pentru ei?

De ce ne facem pioşi cruci când trecem pe lângă biserici, dar în acelaşi timp, le permitem copiilor noştri să se comporte astfel, chiar sub privirile noastre? Ce şanse să nu se transforme în infractori au cei doi fraţi de care vă povestesc? Ce şanse, când părinţii nu îi îngrijesc, iar semenii lor îi alungă? Cu ce au greşit sufletele astea? Cu ce sunt ei vinovaţi că acasă nu-i îngrijeşte şi nu-i spală nimeni? Cum vor putea să fie ei buni in viitor, dacă nimeni nu le arată bunătate?

Azi mi-e lehamite. De tot şi de noi toţi.
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

O vorbă bună pentru proaspăta mămică

hand-on-shoulder

Ieri ne-am vizitat medicul de familie, am avut cu ea o întrevedere de rutină. Doamna doctor e o tipă tânăra, mamă de copil mic la rândul ei, aşa că e lesne de înţeles că vizitele astea ale noastre se lungesc cu trăncăneala multă despre copii. În mod predictibil, la fel a fost şi ieri când ne-am văzut.

Ceea ce nu ştie doamna doctor e că de fiecare dată când o văd, mi se încălzeşte uşurel sufletul. Nu pentru că vorbăria noastră ar fi foarte interesantă, nici pentru că ea ar fi vreun un medic ieşit din comun, ci dintr-un motiv cu totul personal.

Eram mamă de câteva zile când doctoriţa a venit pentru vizita la domiciliu a noului născut.  Iris nu lua bine în greutate, eu mă găseam în plin baby blues, înfricoşată, prinsă într-un blocaj emoţional din care nu ştiam cum să ies şi despre care nu aveam curaj să vorbesc nici măcar cu M. Frica mă paraliza de zile întregi şi mă găseam deodată în imposibilitatea de a mă bucura de maternitate.

Eram sigură că n-o să mă descurc cu ghemotocul care-mi stătea în braţe zi şi noapte, îmi doream doar să fug, să ies pe uşă şi să nu mă mai întorc niciodată la uriaşa responsabilitate pe care o aveam de-acum înainte. Vizualizam de-a dreptul cum închid uşa în urma mea şi plec, fără să privesc vreo clipă în urmă. Ca apoi imediat, vina să muşte adânc din mine, să mă lase fără vlagă şi plină de remuşcări.

După ce a consultat-o şi întors-o pe Iris pe toate părţile, s-a uitat fix în ochii mei şi m-a întrebat:
– Tu cum te simţi?

Proaspetele mame ştiu că după ce nasc, toată atenţia merge către nou născut, aşa cum este firesc să fie. Însă de multe ori, cei din jur tind să uite de ele, socotind cumva că poate instinctul matern le va călăuzi şi vor ştii ele ce să facă, se vor descurca într-un fel sau altul. Deseori însă, nu e atât de simplu.

Aşa că, întrebarea doamnei doctor, mi-a umezit ochii rapid. N-am început să plâng, nici nu mi-au curs lacrimi, însă cred că ea a remarcat imediat că eram stoarsă emoţional.
Şi-a aşezat mâna pe umărul meu şi privindu-mă în continuare în ochi, mi-a spus pe cel mai blând ton:
– Nu va fi mereu aşa, cel puţin nu atât de greu cât e acum. Iar tu te vei descurca şi veţi fi bine amândouă. Eşti o mama bună pentru copilul tău.

Nu-mi mai ştiu dacă exact astea au fost cuvintele ei, însă cu certitudine mesajul era asemănător. Mi-a strâns uşor umărul şi mi-a zâmbit. Un zâmbet cald şi calm.
După ce a plecat, am plâns. Şi am mai plâns de-atunci de multe ori, dar ştii ce? A avut dreptate, a devenit mai uşor, iar noi amândouă am fost bine. Şi da, sunt o mama bună pentru copilul meu.

Ea probabil că nici nu-şi mai aminteşte, însa mâna aceea pe umărul meu, cuvintele ei spuse pe un ton atât de potrivit în circumstanţa respectivă, au făcut diferenţa pentru mine.
Mulţumesc!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
Sursă foto aici

Update: vreo două săptămâni fără scutec

BartoszBudrewicz

De la prima propoziţie, jur pe roşu că nu, nu i-am mai pus scutec decât la somn, indiferent de accidentele de pe parcurs. Care bineînţeles că s-au întâmplat şi încă se mai întâmplă chiar şi acum, după aproximativ două săptămâni.

Prima săptămâna a fost cu suişuri şi coborâşuri, cu zile în care uneori pur şi simplu a refuzat să se aşeze pe oliţă şi zile în care a cerut singură, anunţându-mă că face pipi. Cam alandala, pentru că eram sigură că e confuză şi nu înţelege foarte bine care sunt aşteptările noastre de la ea. Iar eu nu-mi doream nici un moment să simtă vreo presiune sau să creadă că ce face nu e bine, atunci când nu reuşea. Însă i-a plăcut maxim fără scutec, aşa că am hotărât să mergem înainte aşa, fără. În continuare cu miros de budă pe alocuri, dacă v-aţi întrebat vreo clipă cum mai stăm la capitolul ăsta.

Prima regulă, pe care nici n-am încălcat-o de altfel, a fost să n-o aşez pe oliţă atunci când ea nu voia. I-am amintit însă de o mie de ori pe zi, să-mi spună dacă are nevoie şi la intervale scurte de timp, dacă mă lăsa, o puneam pe oliţă. De cele mai multe ori productiv, de fiecare dată bucurându-ne împreună zgomotos de reuşită. Pe partea cealaltă, atunci când se întâmpla să fie productivă, însă nicidecum în oliţă, trăgeam adânc aer în piept şi zâmbind îi spuneam că nu-i nimic, o să încerce din nou data viitoare, că uite pantalonii îi spălăm, curăţăm totul şi gata, nu e nici o dramă.

Astfel, cred că nu a simţit că mă dezamăgeşte dacă nu face musai în oliţă, şi nu s-a simţit vinovată când s-a scăpat pe ea. Cred că atitudinea pozitivă e extrem de importantă atunci când te hotărăşti să înveţi copilul la oliţă.

În a două săptămână, accidentele s-au rărit considerabil, Iris fie spunea “pipi” atunci când avea nevoie la oliţă, fie se ducea la uşa băii, prindea clanţa şi îmi arunca de acolo priviri tăcute şi pline de înţeles. Cât stă pe oliţă cântăm, ne jucăm, sau facem orice altceva îi place.
Recunosc că mi-a fost teamă de potty training, mi-a fost frică de tot ce presupune procesul asta. Însă în mod cu totul surprinzător, a fost chiar mai uşor decât aş fi îndrăznit să sper.

Şmecheria e să pleci la drum cu aşteptări minime, să respecţi ritmul copilului şi să nu-l forţezi dacă nu vrea. Eu m-aş fi oprit imediat dacă Iris ar fi devenit nervoasă, anxioasă sau dacă ar fi plâns. Şi să nu-ţi baţi capul cu faptul că alţi copii fac la oliţă, când al tău încă poartă scutece, află că nu-i nici o grabă, las’ că sigur n-o să meargă la liceu cu pampersul în rucsac.
Take it cool and easy!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursa foto: aici

Dragi chiloţi, bine aţi venit!

child-potty-training

E seară, târziu. Iris doarme în camera ei, noi doi stăm tolăniţi, cu picioarele aruncate pe canapea. Nu-i des că apucăm să petrecem prea mult timp împreună, doar noi doi. Vreo două ore răzleţe, de obicei seara, înainte de culcare. Capul îmi e sprijinit de umărul lui, stau acolo cuminte şi savurez liniştea, nu chiuie, ţipă, aleargă, nu vrea la mama nici un copil, pot ţine chiar şi ochii închişi dacă vreau.
M se mişcă puţin. Apoi iarăşi. Mă uit la el, uşor iritată că-mi deranjează momentul, şi îl vad cum adulmecă aerul ca un căţel.

– Ce faci?
Nu-mi răspunde, însă iar îl văd cu nasul în vânt.
– Care-i baiu’? insist eu
– Miroase a budă, ce naiba? Simţi? Chiar miroase a budă.
Mă pufneşte râsul, M are nasul fin, nimic nu-i scapă.
– Azi a fost prima zi în care am lăsat-o pe Iris fără scutesc, fireşte că n-o să miroasă a panseluţe.

Profit de faptul că e cald şi poate sta cât mai golaşă fără să îmi fac griji că ar putea răci. Până acum am aşezat-o pe oliţă de câte ori mi-am amintit, însă fără să fiu nepărat constantă sau să insist pentru că nici Iris n-a părut interesată. În ultimele zile însă a început să se aşeze pe ea voluntar, uneori în joacă, alteori productiv. Aşa că am decis să facem o încercare, i-am dat scutecul jos, i-am pus o pereche de gogoşari de bumbac care-au încântat-o foarte tare, apoi pe parcursul zilei i-am amintit des să-mi spună când are nevoie. Simplu, aşa-i? Not! Păi credeţi că mirosea a budă degeaba?

Bineînţeles că nu şi-a amintit, şi a făcut nu în oliţă, ci pe lângă, imediat ce s-a ridicat de pe ea. Mi-am asumat de la început faptul că şi covorul sau obiecte de mobilier vor lua, mai mult sau mai puţin, parte la procesul ăsta. Parte din strategie e faptul că după ce face în gogoşari, o las o vreme aşa, fără s-o schimb, ca să simtă cât de inconfortabil e să stea udă. Însă Iris nu-i vreo simandicoasă, nu s-a lăsat deranjată de asemenea detalii nesemnificative. Ai chiloţii uzi? Nu-i nimic, viaţă merge înainte, las’ că se usucă ei.

Trei zile am pus-o pe oliţă cât de des am putut, încercând totuşi să n-o fac atunci când se arăta deranjată. Am făcut împreună mini petreceri cu dans, chiote şi felicitări de fiecare dată când oliţa era folosită în scopul pentru care a fost creată. După două zile, gogoşarii uzi de pe ea au devenit incomozi şi a început să vocifereze ca să-i pun alţii uscaţi. I-am explicat că ar putea evita deranjul ăsta dacă ar folosi oliţa în loc să ude chiloţeii, însă desigur că n-a reuşit de fiecare dată. Însă s-a străduit, trebuie să-i recunosc neapărat meritele şi să o laud!

N-o să vă povestesc despre ce s-a întâmplat cu numărul doi, că v-aş întrista. Insist însă să-i mulţumesc mamei mele, care spăla scutecele la mâna când eu eram bebeluş. Îmi pare rău şi mulţumesc, mama!

În a patra zi, îmi reproşam că parcă prea stresez copila amintindu-i toată ziua să se aşeze pe oliţă. Afară am ieşit în fiecare zi tot fără scutec, asigurându-mă însă că stă pe oliţă înainte de plecare şi că nu ne îndepărtăm prea tare de casă. A patra a fost cu noroc, fiind prima zi în care n-a fost nevoie să curăţ covorul sau alte suprafeţe, Iris neavând nici un accident.

Noaptea şi la somnul de prânz, am decis să-i pun scutec în continuare, fiind încă necesar. N-a plâns nici o clipă, nu s-a opus  deloc  când a văzut oliţa, iar atunci când  a refuzat, i-am respectat dorinţa. Greu de crezut că am ajuns şi în punctul ăsta, că Iris a crescut aşa repede şi că în curând va împlini doi ani. Iar eu mă bucur de fiecare clipă, de fiecare zi, de fiecare teritoriu nou cucerit, chiar dacă uneori mai miroase şi a budă.

Voi reveni cu update-uri 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursa foto aici

Pupici magici

mom-kiss

E grăbită. Uneori am impresia că ea a învăţat direct să alerge, nicidecum întâi să meargă. Picioarele i se mişcă într-una, chiar şi în rarele momente când e aşezată. Cu alergatul ăsta vin la pachet tot soiul de căzături, momente în care se împiedică, se duce de-a berbeleacul, dă cu capul, se rostogoleşte, uneori îşi juleşte genunchii sau altădată nasul.

Aleargă tare şi fără frică, îşi aruncă picioarele ca Phoebe din “Friends”, fără să se gândească la consecinţe, savurând momentul aşa cum numai un copil poate. Numai că de multe ori nu-şi foloseşte sistemul de frânare şi se mai izbeşte de câte-un perete, uşă, copac, şi exemplele pot continua. Bordurile le sare de parcă s-ar antrena pentru vreo olimpiadă, gardul îl escaladează ca o alpinistă precoce, sare şi apoi se aruncă în fund pe canapea, dar niciodată nu renunţă din pricina unei căzături.

Am hotărât de la început că nu ne vom ambala la fiecare lovitură sau buşitură banală, ca să n-o speriem (deşi nu ne-a ieşit mereu). Aşa că de cele mai multe ori după ce cădea, se ridica singură şi apoi îşi vedea mai departe de ale ei.

De curând însă devenise uşor drama queen, mă privea pe sub sprâncene când era prăvălită, apoi pe ton smiorcăit îmi spunea “a uovit” şi îmi arăta partea corpului care fusese “vătămată”, chiar dacă lovitura era fără dubiu nesemnificativă şi nedureroasă.

Aşa că, nevrând să-i anulez direct drama în desfăşurare, şi ca ştie că îi validez emoţiile, în acelaşi timp încercând să evit dezvoltarea obiceiului de a plânge la fiecare pas împiedicat, am pus în practică şi noi, bine cunoscutul sistem cu pupatul.

Funcţionează  şi la noi ca la toată lumea. Copilul aleargă, se împiedică, poc, cade. Se ridică, afişează un bot teartal în direcţia mă-sii, şi o anunţă dramatic:
– Iis a uovit. (Iris s-a lovit)
Mă-să de colo, încercând să evite eye contact aducator de bocete:
– Oh, îmi pare rău, sper că nu te-ai lovit prea tare.
– Iis aiegat, a căzut, a uovit. ( Iris a alergat, a căzut şi s-a lovit).
– Păi, încearcă să fii mai atentă, o să cazi mai rar.
Iris se îndreaptă rănită către mă-sa, cu botul încă acolo, la loc de cinste. Ridică un picior şi cere:
– Mama, a pupat. (Să pupe mama)

Pupă mă-să. Pupă cu foc piciorul, apoi când copila renunţă la bot, pupă şi fălcile, şi mâinile. O gâdilă puţin, până se zbate şi-o ia din loc. Alergând, cum altfel?

– Pupişi madici (pupici magici), spune copila cu gura până la urechi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
   Sursa foto: aici