Update: două săptămâni fără suzetă

pacifier-tree-e1414004799948

No bun, au trecut două săptămâni fără suzetă, rog a se nota că nu i-am înapoiat-o copilei deloc şi uite că am supravieţuit amândouă. Eu mi-s mai încercănată decât de obicei, însă pentru un scop nobil. Gata, copila mea nu mai foloseşte suzeta deloc, ba acum chiar se odihneşte mai bine.

V-am povestit cum au arătat primele două nopţi şi tot atunci îmi exprimam teama de cum vor arată următoarele. Nu vă speriaţi, tot procesul ăsta n-a durat chiar două săptămâni si sa ştiţi că nopţile alea două au fost singurele cu plâns sfâşietor.

Ulterior a adormit doar cu o uşoară tânguială, ţinându-mă pe mine de mână, întrebând răzleţ şi de suzetă. Am repetat de fiecare dată împreună, cum a plecat către un bebeluş mai mic, care avea mai mare nevoie de ea. A fost de ajutor şi faptul că la plimbare chiar a văzut un bebe mic în cărucior, cu suzeta în gură, aşa că îi aminteam de el de fiecare dată, iar ea s-a arătat mulţumită cu explicaţia asta. Apoi într-o seară, a adormit fără să mai menţioneze mult iubitul obiect.

Însă fără excepţie, în fiecare seară, în somn, căuta cu degetele şi plescăia cu buzele după suzetă. Bietul bobocel, încă mai are seri când bâjbâie în pătuţ, tot în somn, însă când e trează nu o mai cere şi nici nu mai aminteşte de ea.

Încercarea a fost cu succes şi acum simt o reală uşurare, înţelegând că am avut totuşi dreptate. Într-adevăr, suzeta îi deranja somnul, faptul că o scăpa venea la pachet cu întreruperi dese, care nu îi permiteau uneori să adoarmă la loc, implicit să se odihnească.

Recunosc că după primele nopţi cu urlete, începusem să am îndoieli şi să simt remuşcări că o privez de alinarea suzetei, însă ştiam şi că nu făceam decât să ne învârtim într-un cerc vicios: somn, scăpat suzeta, trezit, urlat, somn, scăpat suzeta şi tot aşa. Acum somnul de noapte s-a îmbunătăţit simţitor, e mai profund, iar copila mai tihnită, mă-sa mai veselă.
Somnul de zi însă s-a scurtat considerabil odată cu eliminarea suzetei, însă n-o să mă plâng, zău aşa 🙂

Aşadar, curaj, there is hope and freedom after all  🙂
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Sursa foto aici

Primele două nopţi fără suzetă

BabiesPacifiers

După două nopţi, îmi vine să mă apuc iar de fumat. Două nopţi ca-n timpurile cu colici.

“Copilului meu n-o să-i dau suzetă”, spuneam pe când eram încă cu burta la gură, convinsă că am eu soluţia pentru toate neplăcerile care ar putea apărea odată cu venirea lui pe lume.
Când privesc peste umăr şi-mi amintesc că vorbeam ca o expertă, bazându-mă doar pe ce citisem, despre lucruri pe care încă nu le trăisem pe propria-mi piele şi fără să ştiu ce mă aşteaptă, mai că-mi vine să-mi dau una peste gură.

Iris a fost un bebeluş care a plâns mult. Tare mult. Cu lacrimi mari, în hohote şi ripostând mereu cu vehemenţă dacă îndrăzneam să o întind pe orice suprafaţă, fie ea pătuţ sau cărucior. De somn nici nu putea fi vorba. Eram uimită de cum un nou născut poate sta treaz atâta vreme şi aş fi făcut orice ca plânsul să înceteze măcar zece minute. O legănam stând în picioare ore în şir şi dormeam în fund ţinând-o pe ea în braţe.

Suzeta a fost salvarea, un compromis de fapt, însă la momentul respectiv unul dulce, care ne-a adus un dram de linişte. I-a fost prietenă, a calmat-o când nici măcar braţele mele nu mai reuşeau, aşa că atunci a fost soluţia perfectă. Adormea mai uşor, aşadar am încurajat-o s-o folosească, deşi ştiam cumva că va veni şi ziua în care voi plăti.
Eh supriză mare, ziua aia e aici. Corecţie: nopţile alea sunt aici.

Am tot citit cum mulţi părinţi povestesc că la copiii lor, procesul de renunţare la suzetă a fost mult mai uşor decât şi-au imaginat şi că le pare rău că nu au încercat mai devreme. Că de fapt nu a fost aşa o traumă mare pentru copil şi că orice învăţ are şi dezvăţ. Foarte fain, însă în cazul nostru nu e valabil, la noi drama e în plină desfaşurare.

Iris nu mai foloseşte suzeta în timpul zilei de multă vreme, însă a păstrat-o mereu pe timpul nopţii. Când doarme, are în permanenţă una în gură, şi mai ţine încă una în mâna, nu e altă cale. Pe cea din mâna o pipăie şi o studiază cu buricele degetelor până adoarme. Dacă scapă una din ele, se trezeşte, plânge şi apoi nu mai adoarme decât foarte greu. Când scapă o suzetă şi copila începe să se tânguie, mă trezesc, întind mâna după una din cele două suzete de rezervă (da, avem şi două din-astea), i-o întind, fac cruce cu limba în cerul gurii şi sper să adoarmă la loc.

Dacă începe să plângă, mă ridic, o consolez până se linişteşte şi adoarme iar.
Pe măsură ce noaptea înaintează, după ce epuizez suzetele de rezervă, mă ridic să trag pătuţul şi bâjbâi pe întuneric după obiectele mult râvnite, în timp ce Iris se ambalează din ce în ce mai tare. Apoi scenariul cu crucea în cerul gurii şi speranţele mele să adoarmă se repetă. De câteva ori pe noapte. De 1 an şi nouă luni. Aşadar, datorită suzetei care la început o ajuta, acum nu se mai odihneşte aşa cum ar trebui. Remarcaţi ironia, aşa-i? Eu din plin.
Aşa că am hotărât că dacă vreau să avem parte de odihnă, e momentul să scoatem suzeta din uz, în speranţa că va dormi mai bine fără ea.

În ziua cu pricina i-am spus de câteva ori că suzeta va merge la un alt copil, la un bebeluş care are nevoie mai mare de ea. I-am explicat că ea e ceva mai mare acum, că mă are pe mine în locul suzetei atunci când adoarme şi că o să stau lângă ea în fiecare seară, atâta timp cât mă vrea acolo. I-am mai spus şi cum fără suzetă dinţii ei vor fi mai frumoşi (ăsta e alt motiv pentru care renunţăm la ea, mi se pare că dinţii i s-au deplasat uşor), însă evident că partea asta n-a interesat-o deloc.
Povestea cealaltă însă a părut să fie pe placul ei, mai că i-ar fi dus chiar ea suzeta, bebeluşului fictiv.

După ce pe parcursul zilei i-am amintit de câteva ori că la culcare suzeta va fi plecată deja, seara a găsit-o pe Iris uşor pregătită. Când am întins-o în pătuţ a întrebat de suzetă, apoi şi-a răspuns singură “babuş, sasa (suzeta) pecat”.
Apoi deodată a înţeles că ceva îi lipseşte şi că nu ştie ce să facă cu mâinile şi gura. A urmat o oră în care, printre barele pătuţului, mi-a cerut să o pup din două în două minute, s-a foit, a frământat aşternutul, a vorbit şi a cântat, ba chiar am crezut la un moment dat că a adormit pentru că se liniştise. Am înţeles apoi că era doar liniştea dinaintea furtunii. Au urmat treizeci de minute de urlete. Nu plânset domolit, urlete.

Am mângâiat-o, ne-am ţinut de mâna şi i-am vorbit pe ton linştit, în speranţa că asta o va calma. Abia după jumătate de oră a adormit epuizată, încă suspinând. S-a trezit după o oră şi a plâns din nou. Am mutat-o în pat lângă mine şi a continuat să plângă, mai domlolit însă. După ce s-a liniştit, mi-a cerut să o aşez din nou în pătuţul ei, unde iarăşi s-a foit şi a mai plâns puţin. Apoi somnul a învins-o şi adormit până aproape de dimineaţă, când s-a trezit să ceară apă. A căutat iar cu mânuţele suzeta în pătuţ, a cerut-o, a încercat să plângă dar a adormit din nou. Cu toate că aveam nervii întinşi la maxim şi că-mi rupea sufletul în bucăţele s-o văd plângând astfel, faptul că a dormit câteva ore consecutive fără să se trezească, mi-a dat speranţe.

Două ore au trecut în cea de-a două seară până să adoarmă. A cerut suzeta, i-am amintit ce s-a întâmplat cu ea şi apoi n-a mai întrebat. Însă a plâns. Mai zdravăn decât în prima seară, mai cu jale şi mai cu patimă. Ca în vremurile cu colici.
Am ţinut-o în braţe, s-a liniştit, şi-a lăsat capul moale pe umărul meu şi am sperat că va adormi acolo. Însă n-a reuşit, suzeta a făcut parte din rutina ei de somn atâta amar de vreme, încât acum îi era foarte greu să adormă fără ea.

Ne-am întins amândouă în pat şi i-am spus o poveste, apoi am căutat împreună o jucărie mai mică pe care să o poată ţine în mâna. Asta a funcţionat, căci a adormit cu un ursuleţ de plastic. S-a trezit ulterior după ce l-a băgat în gură şi a constatat că nu era suzeta. Iarăşi plâns, iarăşi dramă. Am plâns şi eu, aproape că eram tentată să scot suzeta şi să i-o dau ca să o liniştesc. Însă ştiu că e mai bine pentru ea să n-o mai folosească, aşa că am alungat gândul. A adormit şi iarăşi somnul i-a fost lin şi fără treziri până dimineaţă.
Azi la prânz însă, a plâns jumătate de oră şi a dormit doar douăzeci de minute, aşa că mă gândesc deja cu teamă la ce ne va aduce seara asta.

Suzeta are beneficiile ei, însă dacă aş putea s-o iau de la capăt, aş prefera să ne lipsim de ea. Prea e plin de suferinţă procesul de renunţare, prea greu pentru un copil mic să se despartă de ea.

Am făcut bine? Am făcut rău că am inventat o poveste şi am minţit-o? Nu ştiu, zău nu ştiu. Ştiu însă că odihna noastră e importantă, atât a ei cât şi a mea. Iar suzeta devenise un impediment demn de luat în seama.
La voi cum a fost?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto aici

Recunoştinţă pentru prietenie

DPP_5404.JPG

N-am avut o tonă de prieteni niciodată, nici în copilărie, nici în adolescenţă, nici acum.
Mda, sunt una din persoanele alea care nu reuşesc să închege uşor o conversaţie, atunci când întâlnesc pe cineva pentru prima dată. O conversaţie normală, obişnuită, cu un necunoscut, mă poate face instant să mă simt incomod, inconfortabil, uşor iritată chiar.

Nu-s timidă şi nici sfioasă că o panseluţă, însă deodată, devin foarte conştientă de mine însămi, butonul de autoapărare de declanşează automat, fără să-l pot controla sau bloca, şi încerc (de obicei cu succes) să mă sustrag din situaţia respectivă, chiar dacă asta uneori poate dă impresia de nepoliteţe. Nu este, însă.

Să spun că relaţiile sociale sunt o bagatelă pentru mine, ar fi o minciună sfruntată. Probabil că are de-a face cu experienţe trecute şi zăvorâte în sertare umflate de vreme, dar şi cu teama de a fi rănită sau respinsă. Care există şi în mine, şi în tine, şi în oricare ea sau în oricare el.

Aşa că nu-s mulţi oamenii cu care am reuşit să creez şi să păstrez relaţii speciale. Deşi de când sunt mamă, încerc cum şi cât pot să depăşesc bariera asta, de dragul puradelului din dotare, desigur.

Zilele trecute, pentru prima dată Iris a spus “mama pânde” (mama plânge) uşor confuză, neînţelegând ce înseamnă că îmi curg lacrimile. Nu m-am ascuns de ea, i-am explicat cât m-am priceput eu, că mama e puţin tristă, că un om drag a plecat departe şi că va trece multă veme până la următoarea revedere.
I-am explicat zâmbind că sunt lacrimi bune, lacrimi care se cer plânse, că aşa-s femeile, mai emoţionale la despărţiri şi uneori plânsul le ajută să treacă peste situaţii dificile.
M-a pupat maimuţica de câteva ori , parcă pricepând că astfel îmi oferă consolarea perfectă.

Au fost, femeia asta dragă mie şi familia ei, în vacanţă la noi, timp de două săptămâni. Nu ne mai văzusem de doi ani jumătate. Acum m-a văzut prima dată cu Iris în braţe, şi am surprins-o cu lacrimi în ochi atunci când şi-a îndreptat privirea asupra noastră. De fiecare dată când o văd (deşi mult prea rar în ultimii ani) e parcă abia ne-am fi despărţit cu o zi în urmă.
Lângă ea nu mă simt niciodată incomod sau inconfortabil, butonul ăla de autoapărare rămâne neatins, conversaţia cu ea curge mereu lin, cu râsete multe şi uneori cu mâna ei după umerii mei.

Sunt recunoscătoare că face parte din viaţa mea şi vreau să ştie asta. Auzi, tu?

Îţi mulţumesc că mă faci să râd.
Îţi mulţumesc pentru toate felicitările pe care mi le trimiţi de Crăciun (chiar dacă eu nu trimit aproape niciodată).
Îţi mulţumesc pentru când eşti dureros de sinceră cu mine. Dar şi pentru când ştii că e mai bine să mă menajezi.
Îţi mulţumesc că îmi dai spaţiu atunci când am nevoie. Şi că nu te superi dacă-ţi scriu abia după două săptămâni.
Mulţumesc că mă accepţi şi mă vrei în viaţa ta, exact aşa cum sunt.
Mulţumesc că îmi arăţi mereu că sunt importantă pentru ţine.
Îţi mulţumesc pentru când îmi spui că sunt o mamă bună Irisului meu.
Îţi mulţumesc că nu te ascunzi de mine atunci când eşti vulnerabilă.
Mulţumesc că mă ţii de mâna când am nevoie.
Şi nu în ultimul rând, mulţumesc că mi-ai spus să-mi dau jos de pe cap căciula aia “de babă”.

Te iubesc că eşti aşa curajoasă şi pentru că mă inspiri şi pe mine să fiu la fel. Pentru că deşi de multe ori e în derimetrul tău, mereu te gândeşti la alţii şi abia apoi la tine. Te iubesc pentru că eşti o mama răbdătoare, deşi tu nu crezi asta. Te iubesc pentru că eşti veselă şi mereu insişti să vezi partea plină a paharului.
You are my supergirl!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când n-am curaj şi pentru al doilea, deşi mi-l doresc

DSC_2068

Zilele astea avem musafiri de departe, printre care şi Ana, o fetiţă frumoasă de patru ani. Ana nu vorbeşte româneşte decât foarte puţin, însă pe Iris nu o deranjează deloc aspectul ăsta.

Se duce alergând peste ea, îi înconjoară talia cu braţele şi conform năravului, o pupă. Ana nu e mereu încântată de dragostea asta pe care fiică-mea i-o aplică cu forţa, aşa că în timp ce e îmbrăţişată stă dreaptă ca un băţ, mişcându-şi doar ochii către mamă-sa sau către mine, în încercarea de a găsi o scăpare. Când Iris mai sare calul şi insistă zgomotos să meargă peste ea, Ana întinde mâna, o împinge uşor ca să priceapă odată că nu mai vrea şi-i zice “no Iris”.

Dacă Iris ignoră refuzul Anei, cu siguranţă se lasă cu smiorcăială, cel puţin una din ele ajungând să fie nemulţumită. La fel se întâmplă şi în momentele în care Ana se joacă liniştită. Iris deodată îşi doreşte fix jucăria respectivă, fix atunci, doar ca să o abandoneze imediat ce Ana renunţă la ea resemnată. Aşa că un adult e mai tot timpul arbitru între ele. Pentru părinţii cu doi copii sună cunoscut, aşa-i?

Şi mă gândesc în momentele alea că tare greu trebuie să fie cu doi copii, mai ales dacă-s mici amândoi. Mă întreb cum se împart părinţii care au doi sau mai mulţi copii, cum se descurcă cu de două/trei ori mai multe responsabilităţi şi nevoi. Cum fac faţă financiar.  Şi-mi spun şoptit că nu, nu cred să mai pot incă o dată.

Ca mai apoi…

..într-o dimineaţă am făcut clătite cu cele două maimuţele, cu Ana care m-a ajutat serioasă la amestecatul aluatului, întrebându-mă mereu dacă face bine şi cu Iris care migra între noi două, fericită tare că gătim împreună. Ana s-a dovedit grijulie cu Iris când, ridicată pe vârfuri a întins mâna, în încercarea de a atinge cuţitul de pe masă. A luat-o de acolo si i-a explicat că e periculos, să nu mai pună mâna altădată.

Apoi s-au alergat şi Iris s-a prăpădit de râs în timp ce Ana scotea repetitiv limba la ea. Râdea cu poftă, cu hohote pline şi sonore de i se scutura toată făptura. Ana i-a răspuns la îmbrăţişare, poate nu aşa lung cum i-ar fi plăcut lui Iris, însă suficient încât să-mi înmoaie mie genunchii şi să-mi umezescă ochii.

Mereu am ştiut că vreau mai mult de un copil, iar faptul că Iris iubeşte compania altor copii atât de tare e un motiv în plus să mă gândesc la asta tot mai des.

Nu, nu am nicio veste mare să vă dau, însă s-o avem zilele astea pe Ana cu noi mi-a apăsat toate butoanele alea.
Alea care-mi amintesc cum a fost să am in braţe un nou născut mirosind a lapte. De perioada aia de care n-am crezut vreodată că-mi va fi dor, deşi alte mame îmi spuneau asta.
De cum a fost să-mi alăptez copila, apoi s-o adorm la piept cu vorbe şoptite. De zâmbetele ştirbe din somn. De împlinirea pe care am trăit-o de când am născut-o.

Şi-mi imaginez cum ar arăta casa cu încă un copil în ea. Cu de două ori mai multă gălăgie, teamă, dezordine şi responsabilitate. Dar şi cu de două ori mai multă dragoste.

Uite-aşa mă trezesc că stau cu genunchii la piept, sprijinindu-mi coatele şi visând.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Sursa foto: aici

Timpul trece şi pentru părinții tăi. Tu cum te porți cu ei?

1465905

Aveam douăzeci de ani când am hotărât că era timpul să devin independentă. Adicătelea, să nu mai stau la aceeaşi adresă cu ai mei, ci să mă mut şi să mă descurc cu propriile-mi puteri. Părinţii au încercat să mă convingă că poate ar fi bine să mai aştept, însă nu s-au opus când m-am arătat hotărâtă.

Independenţa asta a mea era relativă totuşi, pentru că o dată pe zi mergeam la ai mei să mănânc, de obicei la prânz. Mă minţeam singură, că merg doar ca să fie mama liniştită că am mâncat măcar o mâncare gătită şi caldă pe zi, însă în realitate, aspectul ăsta mă ajuta. Nu-mi rămâneau prea mulţi bani după ce îmi plăteam facturile, aşa că o masă pe zi, uneori chiar două, făceau diferenţa în bugetul meu limitat. Unde mai pui că mă simţeam bine să fiu în continuare sprijnită de ai mei, îmi plăcea să merg să-i văd în fiecare zi şi recunosc că era plăcut să ştiu că încă îmi poartă de grijă.

Însă iubeam de-a dreptul faptul că locuiam singură, că nu era necesar să dau socoteală nimănui despre când plecam sau când mă întorceam. Sau unde mă duceam şi cât stăteam acolo.
Ai mei mergeau de obicei la biserică duminica. Apartamentul lor e într-un capăt al oraşului, garsoniera în care locuiam eu se afla în celălalt capăt, iar biserica la care mergeau era mai aproape de mine, decât de ei.

Aşa se face că în duminica cu pricina, după slujbă, m-am trezit cu ei la uşă. Recunosc că n-aveam nici un chef de ei sau de altcineva. Ajunsesem acasă spre dimineaţă, după o sâmbătă noapte ca la douăzeci de ani, eram încă uşor mahmură şi nu-mi doream decât să dorm. N-am fost deloc politicoasă când au intrat, am răspuns cu jumate de gură la întrebări şi n-am participat mai deloc la conversaţie, parcă diandins, să le fie clar că nu-s bine veniţi şi că mai bine se duceau acasă la ei decât să vină la mine.

Mi-era somn, eram irascibilă şi mă comportam ca o răsfăţată imbecilă. Veniseră cu gândul să mâncăm prânzul împreună, cumpăraseră un pui şi plănuiau să-l gătim la mine. Bineînţeles că n-am ajutat-o pe mama când s-a apucat de gătit, am rămas în vârful patului cu telecomanda în mâna şi ochii mijiţi în televizor, raspunzandu-i monosilabic lui tata care încerca să mă antreneze într-o discuţie.

Am ţinut-o în ritmul asta până când mâncarea a fost gata, apoi i-am văzut pe ai mei că se îmbracă. Opa, mă gândeam, stai că ceva nu e în regulă. Când am întrebat ce se întâmplă, mama s-a întors şi m-a privit. Vai, cum s-a uitat la mine. Dezamăgită, tristă, uimită, vedeam că e toate astea în ochii ei. Mi-a spus că e mai bine dacă ei pleacă, că e evident că m-au deranjat şi apoi m-a mustrat uşor. Tata n-a zis nimic, s-a încălţat uşor, a închis uşa în urmă şi duşi au fost.

Am rămas în holul garsonierei fixând uşa, încercând să scap de privirea mamei, căutătura aceea plină de dezamăgire. Veniseră bine dispuşi să petreacă o după-amiază împreună cu mine, având grijă să mă şi hrănească, iar eu îi alungasem purtându-mă că o vită încălţată. Ba chiar rămăseseră, în ciuda comportamentului meu, până când mâncarea fusese gata, asigurându-se că o să am ce bagă în persoană-mi nerecunoscătoare şi abia apoi plecaseră.

Ăla a fost momentul în care am înţeles pentru prima dată pe deplin, că nimic nu poate răni mai tare un părinte, ca indiferenţa propriului copil. Am avut mustrări de conştiinţa întreaga zi, iar următoarea dimineaţă am fugit la ei. Mama era în bucătărie, şi când i-am văzut faţa am început să plâng. M-a iertat desigur, însă multă vreme am purtat ruşinea acelui moment pe umeri. Făcusem destule tâmpenii în trecut, mai mari decât asta, n-am fost niciodată adolescenta model, însă ăla a fost momentul care mie mi-a deschis ochii.
Îmi iubesc părinţii cu patimă şi din cauză că acum ne despart câteva sute de kilometri, tânjesc după ei în fiecare zi. Poate pentru că acum sunt mamă, nu ştiu, poate din cauza asta vin peste mine tot felul de amintiri şi trăiri.

Poate din cauza asta mă revolt când văd în jur tineri care aleg cu bună ştiinţă să-şi ignore părinţii, să nu-i facă parte din viaţa lor, să-i pună pe aşteptare sau să-şi facă timp pentru ei doar atunci când n-au de ales. Să nu le împărtăşească planuri şi decizii, să-i lase de multe ori să se simtă vinovaţi chiar şi atunci când bieţii de ei sunt fără vină. Să-i lase tânjind după o zi împreună, sau după o voce caldă în receptor, să-i repeadă că ştiu ei mai bine şi că n-au nevoie de sfatul lor. Să-i lase întrebându-se mereu ce-ar fi putut face ca lucrurile să stea diferit, să-i macine îndoiala şi dorul în fiecare clipă.

I-aş lua de umeri şi i-aş scutura temeinic, le-aş da două palme care să-i trezească şi să le înroşească obrajii, apoi le-aş striga fix în ureche, ca să mă audă: timpul trece! Şi pentru mama! Şi pentru tata! Şi pentru tine!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Sursa foto: aici

 

Dana copilăriei mele

il_570xN.553229562_eis6

Când îmi amintesc de copilărie, desigur că-mi văd părinţii şi sora acolo, însă mai e o persoană pe care o asociez cu perioada respectivă. O fetiţă blondă, slăbuţă, care face parte din copilăria mea, la fel de mult ca şi familia.

Am fost copil în perioada aia în care fetiţele săreau coarda, şotronul şi lăsau toată îmbrăcămintea din dulap fără elastic, din plăcerea de a ţopăi în faţa blocului. N-aveam o tonă de jucării, ai mei nu-şi permiteau să-mi cumpere tot ce-mi trecea mie prin cap că-mi doream, însă niciodată nu duceam lipsă de modalităţi de distracţie.

Dana era prietena mea cea mai bună. Locuia la blocul vecin, la parter. Ne-am născut la două zile distanţă, în acelaşi an, eu pe 16, ea pe 18, aşa că minţeam uneori că suntem gemene, şi nu înţelegeam de ce adulţii nu ne credeau atunci când le spuneam datele.

Ne petreceam aproape fiecare moment liber împreună. Părinţii mei bodogăneau deja când, dacă mă trimiteau să iau pâine, eu prima dată mergeam să-i bat Danei la uşa, ca s-o chem cu mine. Cumpăram pâine caldă, proaspătă din care rupeam bucăţi cu coajă crocantă şi le ronţăiam cu poftă până ajungeam înapoi acasă.

Ne jucam de-a vecinele, de-a magazinul şi de-a gimnastele la bara de bătut covoare din spatele blocului. Tot acolo făceam corturi din paturi prinse cu cârlige de rufe. Plănuiam să ne mărităm cu gemeni, ca să fim împreună mereu.

Fugeam din faţa blocului fără să cerem voie şi cutreieram oraşul, sau mergeam la pădurea de la marginea lui, unde ne jucam de-a monştrii pădurii. Ne spuneam una alteia secretele inocente, şi ne consolam când eram supărate.

Îmi amintesc că într-un an de ziua mea, am primit o broscuţă care sărea dacă îi învârteai cheiţa. Danei i-a plăcut aşa tare încât m-am ţinut de capul mamei două zile, că să-i cumpărăm una şi ei. Îmi mai amintesc şi ce mândre am fost amândouă, când colegii şi diriginta ne-au lăudat, după ce am pus în scenă “Bubico” la o serbare. Îmi amintesc că râdeam mult, Dana era veselă aproape mereu.

În anii ce au urmat, fiecare a călcat pe drumul ei, iar pe la sfârşitul adolescenţei ne-am intersectat din nou. Tot veselă era Dana, şi încă mă făcea să râd cu lacrimi.
Acum e departe Dana, plecată din ţară de mulţi ani, o văd doar în poze pe facebook. Şi-mi amintesc cu părere de rău că înainte să plece, ne-am certat ca neghioabele, aşa cum o face omul la douăzeci de ani şi apoi nu ne-am mai vorbit.

Dacă citeşti rândurile astea, Dana, să ştii că-mi pare rău şi că uneori mă gândesc la tine. Şi te văd iar copilă, slăbuţă şi blondă, râzând în gura mare, cu capul dat pe spate, aşa, ca-n zilele demult trecute.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Tu eşti o mamă bună!

IMG_0955

Poate că nu ţi-a spus nimeni demult. Poate că ai uitat câte faci într-o singură zi şi la câte ai renunţat de când eşti mamă. Poate crezi că nimeni din jur nu vede ce treaba bună faci. Poate că nici tu nu ştii că eşti. Dar eşti, tu eşti o mama bună!

Pentru că atunci când au nevoie de alinare, copiii la tine vin. Tu le ştergi lacrimile şi nasurile, tot tu te ţii de cuvânt atunci când le spui că totul va fi bine.

Pentru că întotdeauna pui nevoile lor mai presus de ale tale. Ei mănâncă primii, ei fac baie primii, ei merg la culcare primii.

Pentru că pupicii tăi magici vindecă vânătăi, zgârieturi şi julituri, iar confortul braţelor tale readuce mereu zâmbetul, chiar şi pe chipul celui mai trist copil. Ai visat vreodată că simpla ta mângâiere poate face asemenea minuni?

Pentru că ştii să spui “nu” când copiii îţi cer lucruri care pot fi periculoase pentru ei sau când se pun în situaţii nesigure. Tu ştii că e necesar să impui şi limite, şi că acel “nu” este de multe ori cea mai mare dovadă de dragoste pe care le-o poţi arăta.

Pentru că deşi îţi e teamă şi te îngrijorezi tot timpul, mergi înainte oricum.

Pentru că îţi iubeşti copilul necondiţionat, pentru ce reprezintă el, pentru unicitatea lui, nu pentru ce ţi-ai dori tu ca el să fie. Îl iubeşti chiar şi atunci când te scoate din minţi, când urlă, când nu-i pasă că te răneşte, când e nepoliticos sau răutăcios. Îl iubeşti în egală măsură şi nu-ţi condiţionezi iubirea niciodată.

Pentru că le permiţi copiilor tăi să greşească , apoi îi ajuţi să înveţe din greşelile lor. Pentru că înţelegi că nu sunt perfecţi, aşa cum nici tu la rândul tău, nu eşti perfectă.

Pentru că îţi găseşti mereu timp pe care să-l petreci cu copilul. Chiar dacă alegi să stai acasă sau să te întorci la serviciu, întotdeauna ai şi timp pe care îl dedici doar copilului, ca el să ştie sigur că îţi place să te joci cu el, să fiţi împreună.

Pentru că înţelegi că uneori faci greşeli dar ştii că ele nu te definesc pe tine ca mamă. Pentru că uneori trebuie să iei lucrurile aşa cum vin şi că încerci te descurci cât mai bine cu ce primeşti.

Pentru că oricât de tare te-ai enerva sau ţi-ai pierde răbdare, nu îl loveşti sau bruschezi niciodată.

Pentru că îţi respecţi copilul aşa cum respecţi un adult. Pentru că îi permiţi să aibă propriile preferinţe. Care poate uneori n-o să-ţi placă prea tare. Însă ştii cât de important e pentru dezvoltarea sa să-l laşi să îşi formeze propriile opinii.

Pentru că nu îţi e teamă sau ruşine să îi arăţi sau să îi spui că îl iubeşti. Pentru că un copil care ştie şi simte că e iubit, va creşte frumos şi încrezător în propriile forţe.

Pentru că îl ţii în braţe , îl priveşti admirativ cu gura căscată şi nu-ţi vine să crezi ce minune ai ştiut tu să creezi.

Pentru că atunci când îi ieşeau dinţii sau avea colici şi plângea în fiecare noapte, deşi ai fi dat orice pentru zece minute de somn, îl ţineai în braţe, legănai, mângâiai, şi îi şopteai cuvinte liniştitoare, ore în şir.

Nu te mai îndoi de tine, dar atunci când totuşi cazi în capcana asta, aminteşte-ţi că tu eşti cea mai importantă persoană din viaţa copiilor tăi. Iar ei nu au nevoie că tu să fii perfectă. Au nevoie doar de prezenţa şi dragostea ta.

Iubeşte-te, dragă mama. Iubeşte-te şi pe tine, aşa cum îţi iubeşti copiii.
Pentru că tu eşti o mama bună!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Declaraţii de dragoste

IMG_0077

V-am  mai spus că-i pupăcioasă. Ştampilează tot ce prinde la locul de joacă; fetiţe, băieţi, uneori chiar părinţi sau bunici, cu sau fără voia lor. Se prinde bine cu pumnişorii de hainele celui ce urmează a fi pupat, rânjeşte încântată de ce urmează ea să facă, se ridică pe vârfuri (ca mamă-sa când îl pupă pe tată-su), ţinteşte, şi ţoc un obraz, ţoc bărbia, ţoc repede şi celălalt obraz, de obicei în timp ce victima se zbate să scape cât mai repede.

Pupă păpuşile, castroanele, cărţile, jucăriile de baie şi pot continua în ritmul ăsta până mâine. Pupatul e întotdeauna însoţit de un “muaaaa” prelung şi sonor, care atestă încântarea pe care i-o produce acţiunea în sine. Iubirea manifestată astfel nu e aplicată şi la cerere însă, se întâmplă doar în condiţiile impuse de pupătoare, după propriile preferinţe, care nu pot fi influenţate de fel.

De curând însă, manifestările de felul ăsta o vizează şi pe mamă-sa. Hop, deodată copila i se caţără în braţe, îi ia faţa între mânuţe, îi mângâie obrajii mai apăsat, aşa cum ştie ea, trage puţin şi de ochelari, apoi îi aplică o pupătură umedă fix pe buze. Zâmbeşte satisfăcută şi plescăie din guriţa aia ca o căpşună. O strânge în braţe, în timp ce-şi lasă capul numai o clipă pe umărul ei şi-i spune :
– Mama, bichisesc.
– Şi mama te iubeşte, maimuţico.

Mamei i se înmoaie genunchii, i se aburesc ochelarii temeinic, inima îi bubuie cu mii de başi în timp ce strânge copila la piept, cu răsuflarea tăiată.
– Te iubeşte mama, minunea mea.
Copila se zbate, atinge podeaua cu picioarele, şi pe vârfuri, fuge la joacă.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Confesiunea unei mame care uneori îşi pierde răbdarea

DSC_0423

Niciodată n-am excelat la capitolul răbdare. susţin altceva despre mine ar fi o minciună gogonată. Ştiu mi pierd răbdarea repede, nu încerc conving sunt altfel şi atunci când o fac cu Iris, învinovăţesc crunt.

Când eşti acasă cu copilul, îi eşti dedicat acestuia 100%, orice altceva cade în plan secund. Aşteptările pe care le ai tu ca mamă, nu sunt conforme cu realitatea aproape niciodată. Timpul tău nu mai există decât atunci când cel mic doarme, dar de cele mai multe ori atunci te ocupi de treburile pe care nu apuci le faci altădată.

Poate munceşti de acasă şi o faci printre picături, în timp ce copilul ţi se agaţă de picioare şi se cere în braţe.
Poate cere mănânce clătite, pe care apoi le refuză cu o strâmbătură, imediat ce i le prepari şi i le pui în farfurie.
Poate eşti nemulţumită n-ai mai fost la coafor de câteva luni bune pentru n-ai cu cine laşi copilul, iar capul tău arată o matură uzată.
Poate uneori te îndoieşti faci treabă bună cu propriul tău copil, atunci când priveşti în curtea altuia.
Poate eşti răcită şi ai nevoie stai întinsă, dar copilul urlă vrea în parc.
Poate vrei stai pe buda fără bată fiicata toba la bulanele tale.
Poate vrei mănânci o farfurie cu mâncare fără te ridici de o sută de ori.
Poate te enervezi.

Şi ridici tonul. Te răsteşti la copil cu nervi şi cu reproş, cu tonul ăla pe care ai fost sigură tu n-o -l foloseşti niciodată. Copilul e vinovatul, din cauza lui nu mai poţi faci nimic, din cauza lui viaţa a devenit atât de grea şi nu-ţi mai aparţine. Din cauza lui tu eşti mereu obosită şi de multe ori e greu rămâi calmă. Şi zici despre cum tu încerci le faci pe toate bine şi uite nu-ţi iese, dar pe măsură ce turui, te loveşte în moalele capului. Vinovăţia. Zbang, zbang, potoleştete, femeie.

Nu vorbesc despre tine, aici vorbesc despre mine. Da, îmi pierd răbdarea şi da, uneori nu sunt mama care am crezut voi fi. Şi de fiecare dată când asta se întâmplă, vinovăţia loveşte din plin, lăsându surprinsă şi fără vlagă. Scufundându în sentimentul propriul meu copil poate enerva uneori, încercând înţeleg cum îmi permit eu mie, mi se întâmple aşa ceva. Şi atunci îmi pierd încrederea în mine. În capacitatea mea de a fi o mama bună pentru ea. Ea care e bucăţică din mine. Şi plâng de frustrare. Un plâns amar, uneori vindecător, alteori doar amar.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto: aici

Când copilul meu s-a înecat cu mâncare

choking-cautions-Jan07-istock

Iris mănâncă singură de multă vreme, cu mâinile sau cu linguriţa, nimerind uneori gura, alteori podeaua. O ajut atunci când mănâncă supă, pentru nu prea reuşeşte ajungă cu lingura plină până la gură.
Fructele i le dau întregi sau jumătăţi, iar acolo unde sunt sâmburi îi elimin. Chiar dacă se murdăreşte foarte tare şi e necesar curăţ serios după fiecare masă, prefer se descurce singură pentru o ajută şi cucerească independenţa.

În timpul ultimei răceli uşoare, a avut muci. Pe care oricât am îndemnat-o, n-am reuşit s-o învăţ sau s-o conving -i sufle, aşadar am apelat din nou la batista bebeluşului care a făcut-o plângă de mi-a sfâşiat sufletul în bucăţele mici. Totuşi, bănuiesc nici batista aia nu scoate tot pentru încă avea muci şi uneori se îneca uşor cu ei, nimic de speriat însă. Aşa am continuat la recomandarea pediatrului îi pun ser fiziologic în nas, aşteptând -i înghită şi apoi -i elimine.

În ziua despre care vreau va povestesc, tocam legume pentru ciorbă. Ea, tropa tropa pe lângă mine, cu mâinile întinse, cerea i se dea. A ronţăit o bucată de ardei, apoi bucăţele de morcov tocate. Toate bune şi frumoase, n-am observant nicio modificare în comportamentul ei decât după jumătate de oră când îşi servea salata tacticos cu mâinile.
A început tuşească uşor, însă nu m-am îngrijorat în primă fază. Mai tuşise în zilele alea cu răceală din cauza mucilor cu care se îneca, aşa n-am reacţionat. Însă deodată a început plângă tare, aparent fără motiv. După care imediat a început tuşească iar, de data asta mai violent, ca apoi încerce vomite, fără reuşească.

Am înţeles imediat se îneacă şi val vârtej am luat-o din scaun. Tusea era însoţită de un hârâit, copila era înspăimântată neînţelegând ce i se întâmplă şi se agăţa de mine cu braţele ce acum păreau nişte gheare mici. Am început -i aplic lovituri pe spate, încercând s-o ajut elimine obstrucţia, însă Iris se înroşise şi culoarea ameninţa devină purpurie. Se oprea din tuşit doar pentru a urla, uitânduse la mine cu o privire înfiorătoare. Era foarte speriată şi tusea ei suna tot mai urât şi mai violent, timpul se dilatse şi parcă totul se petrecea în reluare.

Încercam rămân calmă şi căutam cu disperare în cotloanele minţii ce trebuie fac în asemenea situaţie. Înţelegeam perfect în casă suntem doar noi două şi eu sunt singura persoană care o poate ajuta. La începutul diversificării citisem şi informasem legat de procedurile folosite atunci când un copil se îneacă. Şi bine am făcut.
M-am aşezat în spatele ei, am încojurat-o cu braţele, pumnul stâng l-am poziţionat sub stern cu degetul mare în sus, l-am cuprins cu palma dreapta şi am apăsat, împingând în sus. Am aplicat manevra de vreo trei ori până când Iris a eliminat spre surprinderea mea nu salata, ci morcovi şi o tonă de muci.

Obrajii îi reveneau la culoarea normală, insă ochii îi erau umflaţi şi brăzdaţi de vinişoare roşii de la efortul depus. Era speriată peste măsură şi încă multă vreme nu s-a lăsat dată jos din braţe.

Am sunat de îndată medicul întreb dacă mai e nevoie o duc la urgenţă însă acesta m-a liniştit spunândumi am reacţionat excelent dacă obstrucţia a fost eliminată, copila respiră normal şi nu se aude wheezing, atunci e în regulă.
Abia după ce am văzut-o se joacă de parcă nu fusese în pericol cu puţină vreme înainte, am izbucnit în plâns. Şi-am tot plâns până nu mi-a mai fost frică.

Urmăriţi clipul de mai jos şi învăţaţi cum reacţionaţi în situaţia în care copilul se îneacă. Paza bună trece primejdia rea!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursa foto aici