După două nopţi, îmi vine să mă apuc iar de fumat. Două nopţi ca-n timpurile cu colici.
“Copilului meu n-o să-i dau suzetă”, spuneam pe când eram încă cu burta la gură, convinsă că am eu soluţia pentru toate neplăcerile care ar putea apărea odată cu venirea lui pe lume.
Când privesc peste umăr şi-mi amintesc că vorbeam ca o expertă, bazându-mă doar pe ce citisem, despre lucruri pe care încă nu le trăisem pe propria-mi piele şi fără să ştiu ce mă aşteaptă, mai că-mi vine să-mi dau una peste gură.
Iris a fost un bebeluş care a plâns mult. Tare mult. Cu lacrimi mari, în hohote şi ripostând mereu cu vehemenţă dacă îndrăzneam să o întind pe orice suprafaţă, fie ea pătuţ sau cărucior. De somn nici nu putea fi vorba. Eram uimită de cum un nou născut poate sta treaz atâta vreme şi aş fi făcut orice ca plânsul să înceteze măcar zece minute. O legănam stând în picioare ore în şir şi dormeam în fund ţinând-o pe ea în braţe.
Suzeta a fost salvarea, un compromis de fapt, însă la momentul respectiv unul dulce, care ne-a adus un dram de linişte. I-a fost prietenă, a calmat-o când nici măcar braţele mele nu mai reuşeau, aşa că atunci a fost soluţia perfectă. Adormea mai uşor, aşadar am încurajat-o s-o folosească, deşi ştiam cumva că va veni şi ziua în care voi plăti.
Eh supriză mare, ziua aia e aici. Corecţie: nopţile alea sunt aici.
Am tot citit cum mulţi părinţi povestesc că la copiii lor, procesul de renunţare la suzetă a fost mult mai uşor decât şi-au imaginat şi că le pare rău că nu au încercat mai devreme. Că de fapt nu a fost aşa o traumă mare pentru copil şi că orice învăţ are şi dezvăţ. Foarte fain, însă în cazul nostru nu e valabil, la noi drama e în plină desfaşurare.
Iris nu mai foloseşte suzeta în timpul zilei de multă vreme, însă a păstrat-o mereu pe timpul nopţii. Când doarme, are în permanenţă una în gură, şi mai ţine încă una în mâna, nu e altă cale. Pe cea din mâna o pipăie şi o studiază cu buricele degetelor până adoarme. Dacă scapă una din ele, se trezeşte, plânge şi apoi nu mai adoarme decât foarte greu. Când scapă o suzetă şi copila începe să se tânguie, mă trezesc, întind mâna după una din cele două suzete de rezervă (da, avem şi două din-astea), i-o întind, fac cruce cu limba în cerul gurii şi sper să adoarmă la loc.
Dacă începe să plângă, mă ridic, o consolez până se linişteşte şi adoarme iar.
Pe măsură ce noaptea înaintează, după ce epuizez suzetele de rezervă, mă ridic să trag pătuţul şi bâjbâi pe întuneric după obiectele mult râvnite, în timp ce Iris se ambalează din ce în ce mai tare. Apoi scenariul cu crucea în cerul gurii şi speranţele mele să adoarmă se repetă. De câteva ori pe noapte. De 1 an şi nouă luni. Aşadar, datorită suzetei care la început o ajuta, acum nu se mai odihneşte aşa cum ar trebui. Remarcaţi ironia, aşa-i? Eu din plin.
Aşa că am hotărât că dacă vreau să avem parte de odihnă, e momentul să scoatem suzeta din uz, în speranţa că va dormi mai bine fără ea.
În ziua cu pricina i-am spus de câteva ori că suzeta va merge la un alt copil, la un bebeluş care are nevoie mai mare de ea. I-am explicat că ea e ceva mai mare acum, că mă are pe mine în locul suzetei atunci când adoarme şi că o să stau lângă ea în fiecare seară, atâta timp cât mă vrea acolo. I-am mai spus şi cum fără suzetă dinţii ei vor fi mai frumoşi (ăsta e alt motiv pentru care renunţăm la ea, mi se pare că dinţii i s-au deplasat uşor), însă evident că partea asta n-a interesat-o deloc.
Povestea cealaltă însă a părut să fie pe placul ei, mai că i-ar fi dus chiar ea suzeta, bebeluşului fictiv.
După ce pe parcursul zilei i-am amintit de câteva ori că la culcare suzeta va fi plecată deja, seara a găsit-o pe Iris uşor pregătită. Când am întins-o în pătuţ a întrebat de suzetă, apoi şi-a răspuns singură “babuş, sasa (suzeta) pecat”.
Apoi deodată a înţeles că ceva îi lipseşte şi că nu ştie ce să facă cu mâinile şi gura. A urmat o oră în care, printre barele pătuţului, mi-a cerut să o pup din două în două minute, s-a foit, a frământat aşternutul, a vorbit şi a cântat, ba chiar am crezut la un moment dat că a adormit pentru că se liniştise. Am înţeles apoi că era doar liniştea dinaintea furtunii. Au urmat treizeci de minute de urlete. Nu plânset domolit, urlete.
Am mângâiat-o, ne-am ţinut de mâna şi i-am vorbit pe ton linştit, în speranţa că asta o va calma. Abia după jumătate de oră a adormit epuizată, încă suspinând. S-a trezit după o oră şi a plâns din nou. Am mutat-o în pat lângă mine şi a continuat să plângă, mai domlolit însă. După ce s-a liniştit, mi-a cerut să o aşez din nou în pătuţul ei, unde iarăşi s-a foit şi a mai plâns puţin. Apoi somnul a învins-o şi adormit până aproape de dimineaţă, când s-a trezit să ceară apă. A căutat iar cu mânuţele suzeta în pătuţ, a cerut-o, a încercat să plângă dar a adormit din nou. Cu toate că aveam nervii întinşi la maxim şi că-mi rupea sufletul în bucăţele s-o văd plângând astfel, faptul că a dormit câteva ore consecutive fără să se trezească, mi-a dat speranţe.
Două ore au trecut în cea de-a două seară până să adoarmă. A cerut suzeta, i-am amintit ce s-a întâmplat cu ea şi apoi n-a mai întrebat. Însă a plâns. Mai zdravăn decât în prima seară, mai cu jale şi mai cu patimă. Ca în vremurile cu colici.
Am ţinut-o în braţe, s-a liniştit, şi-a lăsat capul moale pe umărul meu şi am sperat că va adormi acolo. Însă n-a reuşit, suzeta a făcut parte din rutina ei de somn atâta amar de vreme, încât acum îi era foarte greu să adormă fără ea.
Ne-am întins amândouă în pat şi i-am spus o poveste, apoi am căutat împreună o jucărie mai mică pe care să o poată ţine în mâna. Asta a funcţionat, căci a adormit cu un ursuleţ de plastic. S-a trezit ulterior după ce l-a băgat în gură şi a constatat că nu era suzeta. Iarăşi plâns, iarăşi dramă. Am plâns şi eu, aproape că eram tentată să scot suzeta şi să i-o dau ca să o liniştesc. Însă ştiu că e mai bine pentru ea să n-o mai folosească, aşa că am alungat gândul. A adormit şi iarăşi somnul i-a fost lin şi fără treziri până dimineaţă.
Azi la prânz însă, a plâns jumătate de oră şi a dormit doar douăzeci de minute, aşa că mă gândesc deja cu teamă la ce ne va aduce seara asta.
Suzeta are beneficiile ei, însă dacă aş putea s-o iau de la capăt, aş prefera să ne lipsim de ea. Prea e plin de suferinţă procesul de renunţare, prea greu pentru un copil mic să se despartă de ea.
Am făcut bine? Am făcut rău că am inventat o poveste şi am minţit-o? Nu ştiu, zău nu ştiu. Ştiu însă că odihna noastră e importantă, atât a ei cât şi a mea. Iar suzeta devenise un impediment demn de luat în seama.
La voi cum a fost?
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto aici
Dosar de Mamă 