Mă doare ochiu’ cândvăd. Mă doare de-mivinesă–mi pun patch d-ăla de pirat, să nu maivăd deloc.
“Fată, poop, vorbim”
“ Pooooop eu pe el de băiat frumos”
“Poop fetele, cochetele”
“Ne vedem mâine, te pooop”
Bre, pisi! I’ve got some shitty news for you!
Pisi, of tupisi, tu nu pupi pe nimeni când zici “poop”. Haisă–ţi explic de ce, tupisi. Când vrea săfacănumărul doi laoliţă, fiică–mea zice “mama, Iis faţe pupu”. Zice că face pupu, pisi, ştii de ce? Pentru cămă–sii nu-i place deloc cum sunăcaca, aşacă am învăţat-o săzică pupu, carevine de la poo, măipisi.
Şizăucă nu pupici face cândseaşează pe oliţă. Ghici pisi, ghici ce face fiică–mea acolo? Ei, păi vezi pisi? Hai, te pup fată.
Când am ajuns noi în parc, ei erau deja acolo, bunicaşi nepotul, un băieţel de vreo trei ani. El sejuca pe tobogan, iar eaîlaşteptaaşezată pe o bancă, urmărindu-l atentă cu privirea. Nu seuitabunicaîn telefon, nici nu citea ziarul, cu mâinileîmpreunateînpoală, doar aşteptarăbdătoare.
Zâmbea, clatindu-şi ochii cu imaginea copilului ce alerga vesel prin nisipul jilav. Uneori băieţelulse oprea şi-i făcea cu mâna, iar ea, bunica, îirăspundeaimediat, cu un surâs larg şi bezele suflate de pe vârful degetelor.
Alteori, copilul venea să-i cearăapăsau un covrigel şi-atunci bunicaîi cuprindea obrajii înroşiţi cu palmele şi-l pupadrăgăstos pe frunte.
Văd cum bunicaîşiîndreaptă privirea către un domn grizonat, careîmpinge un cărucior pe aleea ce înconjoară parcul. Domnul îi face semn cu degetul mare ridicat, că totul e înregulă, că are situaţia sub control. Bunicazâmbeşte iar. Zâmbeştemultbunicaasta, zâmbeşteşi cu guraşi cu ochii, emanălinişteşi nu mă pot săturaprivind-o.
Îmi imaginez că bunicii şi-au luat cei doi nepoţila plimbare, oferindu-i astfel fiicei lor o clipă de linişte, doar pentru ea. Dragii de ei!
Băieţelulcadeşiîncepesăplângă. Aleargăcătrebunicaşi i searuncăînbraţe, iar eaîlţine acolo şiîi spune ceva ce eu nu pot auzi, până suspinele se potolesc. Îiştergenasulşi iar surâde. Zâmbescşi eu pentru călinişteadin jurul acestei bunici e molipsitoare, aproape că m-aş duce şi eu laeasă–mişteargănasulşisă–mişoptească ceva la ureche.
Răspundela telefon bunicaşicaută cu privirea ceva pe aleea din jurul parcului. Îlvăd pe bunic cum cu paşi repezi seîndreaptăcătre locul de joacă, scuturânduşorcărucioruldincarese aud plânseteascuţite. E vizibil agitat, seapleacăasupracăruciorului vorbindu-i bebeluşului, dar acestaplângeîncontinuare. Bunicul priveşteneliniştitîn jur, apoi iar lacărucior, şi–mivinesă merg să-l iau înbraţesă-i spun că totul vafi bine.
Bunica cu nepoţelulse apropie de bunic, cum altfel dacă nu zâmbind, şiîlvăd pe cel dinurmărelaxându–seimediat. Bunica e acolo, iabebeluşulînbraţeşi-l alinăuşor, cântându-i un cântec de leagăn.
Pornesc spre casă, băieţelulînfaţa lor, pedalând tricicleta, urmat de bunicul ce împingecăruciorul gol şi de bunicazâmbitoare ce ţine un bebeluşliniştitînbraţe. Seîndepărteazăîncet cu toţii, iar eu rămân acolo, înurma lor. Zâmbind, cum altfel?
Dacăînchid ochii, pot şi acum simţi gerul ciupindu-mi obrajii înroşiţi. Seîntunecă, eu mă uit însus, lastâlpul de iluminat dinfaţa blocului şiurmăresccăderea fulgilor mari de zăpadă. Ninge, iar stradanoastră e plină, am ieşit cu toţiiafară, tragem de frânghiisăniile pe carepărinţii le-au scos de prin beciuri sau balcoane.
Fularul prea lung, împletit de soră–mea, îmiatârnă printre picioare, după ce mi l-am legat stângaci, singură, lagât. Lamâini, întremănuşişihainaîncheiată anapoda, miseîntrezăreşte pielea încheieturilorsubţiri. Mi s-a desfăcutşiretul de laghetuţăşi nu ştiu cum săîl leg la loc, aşacăpăşescîncercândsă nu mă împiedic, întimp ce gheatapuţincamlargă face clamp clamp.
Am făcut un trenuleţdinsăniişi cu el am alunecat aşa tocmai pânălacapătulstrăzii, înţipeteşi chiote de copii. Uite, ăsta e omul de zăpadă pe care l-am făcut cu toţii, n-are oală pe cap, şi nici morcov în loc de nas, dar are un zâmbetmarefăcutdin pietricele dupăcare am scormonit prinzăpadă. Mi-e frig la spate, cred cămi-a ieşitbluzadin pantalonii de fâşgroşişimă cuprinde o tristeţeadâncă,fărăsăînţeleg de ce.
Îmidau jos mănuşile ude şi–mi suflu abur cald în palme. Ochii mise umplu de lacrimi şitristeţeamăapasă acum şimaitare. Ninge cu fulgi imenşi, în jurul meu e doar veselie, prietenii mei aleargă bulgarindu-seşiţipând, dar mie-mi vine a plânge.
Şi-apoi deodată o văd, uite-o, ea e, mama, seîntoarce de la serviciu. Păşeşte cu grijă, e atentăsă nu alunece. Mijeşte ochii şipriveşte printre fulgi lagrămada de copii adunatăînstradă, iar eu ştiucămăcaută pe mine. Alerg cătreeaşisimt cum toatătristeţeameaserisipeşte.
Măia de mânaşimă duce încasă. Îmibagăbluza bine în pantaloni şiîmiîndeasăcăciula pe urechi. Îmiaranjează fularul lagâtşiîmiîncheiehăinuţa, nasture cu nasture. Îmipipăie picioarele asigurându–secă nu sunt reci, apoi strânge bine şireturile ghetuţelor şi le leagă cu fundiţe egale. Mi-e bine şi cald şimă abandonez atingerilor ei care–misuntatât de dragi. Aşrămâne acolo, nemişcată, sub grija ei, pentru tot restul copilăriei mele. Îminetezeşte cu palmacutele hainei, îmi intide o pereche de mănuşi uscate şi–mi spune:
– Hai, fugi lajoacă, dar să nu pleci departe, rămâi pe lângă bloc.
Fug lajoacă, fug cu ghetuţele mele bine legate şigâtul acum protejat de fular, cu mâinile uscate şi cu urechile acoperite de căciulă. Alerg şitragdupăminesania de lemn, afară ninge cu fulgi marişi eu nu maisunttristă.
Îmi place să fac baie cu ea. Ne jucăm cu spumă, ne-o suflăm una alteia în faţă, ne facem bărbi mari ca a lui Moş Crăciun şi apoi râdem una de cealaltă arătându-ne cu degetul, stropim încăperea cu apă de sus până jos şi ne jucăm cu raţele de plastic în timp ce cântăm “răţuştele mele”.
Însă uneori îmi doresc o pauză, visez cu ochii deschişi cum mă închid în baie singură, cum stau cu ochii închişi întinsă în cada plină cu apă caldă, cum mă răsfăţ cu tot soiul de geluri de duş, balsamuri şi creme frumos mirositoare, cum mă spăl de toată oboseală adunată, cum stau acolo până mi se murează buricele degetelor.
– Ştii ce? Eu urc să fac o baie.
– Fugi, îmi zice M.
Şi aşa fac, fug, dau drumul apei să curgă, sar repede în cadă, mă întind fain frumos şi închid ochii, în timp ce apa începe să-mi încălzească trupul. Oftez cu satisfacţie, e exact ca-n visele mele, baia mult râvnită.
– Mama! Mamaaa! Une e mama?
Mi se opreşte respiraţia, nu, nu, nu mama, mama acum vrea doar să facă o baie din-aia relaxantă, să i se vadă doar nasul din atâta spumă şi să miroasă a flori. Îmi ciulesc urechile şi ascult.
Trop trop, i se aud paşii mici pe scări. Trop trop trop, se aud şi a lui tată-su, după ea.
– Mama, vei a mama.
– Hai mai bine să mergem în dormitor să ne ascundem în dulap, ce zici? îl aud pe M, şi-i trimit bezele, mânca-l-ar mama, cum încearcă el să îi distragă atenţia ca să mă relaxez puţin şi eu.
– Nu duiap acundem, a mama megem.
– Sau mai bine am putea merge să cântăm la chitară, zdrang zdrang, haide.
Da, da, şoptesc eu din cadă, încercând să-mi conving copila prin puterea gândului că zdrăngănitul chitarei e cea mai bună idée din lume. Du-te cânta la chitară puiule, întoarce casa cu fundul în sus, ascunde-te în dulap şi scoate toate hainele de acolo, doar lasă-mă să fac baie singură.
Nu cred că bate puterea gândului până la ea, pentru că, acum cu ochii mari, privesc cum clanţa se mişcă, cum mâinile mici încearcă fără success să deschidă uşa.
– Mama, mamaaaaa, mama faţe baieeee!
Bun, din momentul ăsta ştiu că baia mea relaxantă va rămâne exact ce a fost la început. Un vis frumos. Iris încă trage de clanţă şi ţipă la uşă, în timp ce M încearcă să o ia de-acolo. Strig:
– Las-o să intre.
Nu trebuie să zic de două ori, hopa, imediat se deschide uşa, iar copila, intră în baie cu lacrimi de crocodili pe obraji, dar cu ditamai zâmbetul răsărit pe mutricică, acum că mă vede.
– Mama faţe baie. Şi Iis.
– Nu puiule, acum face baie doar mama, dar dacă vrei, poţi să stai aici cu mine.
Adună răţuştele de plastic de pe marginea căzii şi mi le aruncă pe rând în apă.
– Mama faţe baie cu iaţeleee. Iăţuşteie meieeee pe apă s-au duuus. Cântă şi mama cu Iis şi iăţuşteie gaibine.
Cântăm împreună despre răţuşte care stau cu capu-n apă şi codiţa sus, în timp ce îmi clătesc părul. În jurul meu se umple de spuma lăsată de şampon şi mă gândesc că, poftim, totuşi nu mă pot plânge că n-am avut parte de nişte clăbuci, aşa cum mi-am dorit.
Intră şi M în baie, acum suntem în formaţie completă, eu în cadă, ei pe lângă, o imagine uşor bizară.
– Puiule, sigur nu vrei să mergi să te ascunzi? Tu te ascunzi şi tată te caută, hm? încearcă M pe un ton plin de entuzism.
– Nu ma vei acunde Iis duiap, mama faţe baie. Şi Iis faţe baie.
M se uită la mine cu o umbră de vinovăţie pe faţă, pe mine mă pufneşte râsul.
– Las-o să stea aici, nu mai durează mult până ies oricum.
Imediat ce M închide uşa, Iris se răzgândeşte.
– Tataaaaa, vedem pe tata. Iis mege cu tata.
Simt cum apa s-a răcit, mă gândesc dacă să ies, sau să dau drumul robinetului din nou ca să se încălzească.
M vine, o ia de mână pe fiică-sa şi ies împreună din baie. Fac doi paşi şi Iris se cere înapoi la mine.
Mă hotărăsc să nu mai dau drumul la apă caldă, pare că totuşi va trebui să ies. Iris intră cu un zâmbet mare pe chip. Mă ridic şi mă întind după prosop. Iris mă priveşte cu atenţie,apoi arată cu degetul şi zice:
– Mama aie ţâte, ca vaca.
Casc gura, fac ochii mari, apoi încep să râd în hohote. Aşa îmi trebuie, data viitoare o să-mi amintesc să-i spun că vaca are uger. M-am relaxat până la urmă, aşa e, dar am făcut-o râzând, nu într-o cadă plină cu apă caldă.
Mă uit în stânga. Un căluţ verde stă răsturnat şi abandonat lângă nişte cuburi colorate. Mă uit în dreapta. Animalele de lemn din ferma lui Iris sunt împrăştiate pe covor, lângă ceva roşu ce pare a fi coajă de măr scuipată.
Boris ursul, are pe-o ureche căciula lui M, iar Iris aleargă în cerc cu chiloţii mei pe cap.
Hainele uscate, împăturite şi aşezate frumos într-un turn în urmă cu cinci minute, stau dezolate pe podea, într-o grămadă pestriţă. Îmi tremură bărbia şi îmi dau lacrimile.
Creioanele colorate sunt înşirate unele lângă canapea, altele s-au alăturat deja pieselor lego şi celor de puzzle care locuiesc sub canapea.
Fereastra mare din living e decorată cu artă abstractă, lucrată cu un marker permanent negru, de un artist necunoscut.
În cănile de plastic cu care se joacă Iris, găsesc pământ din ghiveciul cu flori. Pe pereţi, acelaşi artist necunoscut a testat toate culorile din trusă, trasând dungi şi cercuri pe suprafeţe întinse.
În bucătărie, chiuveta e plină cu vase, iar gresia cu magneţii de pe frigider. Sub scaunul lui Iris, găsesc bucăţi uscate de fasole verde şi ceva ce ar putea fi dovleac sau cartof dulce. Inspir adânc.
Acum copila încearcă să se încalţe cu cizmele lui tată-su, iar chiloţii mei încă îi decorează căpuşorul. E veselă şi se distrează, îşi târâie picioarele încălţate cu cizmele mari printre jucăriile împrăştiate în camera, apoi mă strigă asigurându-se c-o văd.
Aşa arată viaţa şi casa mea! Cunosc mame care au unul sau mai mulţi copii şi în acelaşi timp, casele lor arată ca în reviste. Nu ştiu zău cum reuşesc.
Aţi putea crede că poate eu nu fac mai nimic toată ziua dacă declar că aşa îmi arată casa, însă v-aţi înşela. Mă gândeam la un moment dat că totuşi problema e la mine, ori prea o las pe fiică-mea să ridice casa cu fundul în sus, ori n-am nici un talent în a-mi organiza timpul în aşa fel încât să termin ce am de muncit, să gătesc, să strâng tot ce e împrăştiat, să mă joc cu Iris, să întind şi să strâng haine, să fac curăţenie şi să scot copila în parc.
Am înţeles mai apoi că nu le pot face pe toate, că sunt una singură şi că am limitele mele. Că dacă mă supăr obsesiv pe faptul că nu apuc să fac curăţenie lună niciodată, atunci ajung să mă simt învinsă, neputincioasă, bună de nimic.
Aşa că încerc să nu mai pun presiune pe mine şi să le fac pe rând, când, cum şi dacă se poate. Azi gătesc pentru două zile, mâine fac curăţenie la baie, poimâine poate în dormitorul lui Iris, în altă zi în sufragerie. Evident că în felul ăsta niciodată nu e curăţenie în toată casa, dar zău că nici nu plânge nimeni din cauza asta. Îmi dau seama că de fapt eram singura care se învinovăţea şi încerca să cureţe zăpada cu lopata în timp ce încă ningea.
So, I decided not to give too many fucks anymore. Da, casa mi-e dezordonată, uneori fiică-mea scuipă mâncarea din gură exact unde are chef, iar alteori covorul miroase a pipi. Nu pot controla tot ce se întâmplă şi nici nu mai vreau asta.
Viaţa e dezordonată uneori, aia e, acum respiră adânc şi treci mai departe!
Pentru o vreme, pe când Iris încă era chiriaşă a burţii mele, am trăit cu impresia că urma să fie băieţel. Ce mai, eram siguri că e flăcău şi ne dădeam de-a dura, încercând să-i găsim un nume. Amândoi aveam drept de veto nelimitat la propunerile celuilalt, drept pe care de altfel l-am şi folosit din plin la fiecare sugestie a lui M.
Nu, că ăla e prea popular, nu, că ăla rimează cu ceva nasol, nu, că ştiu o persoană care nu-mi place ce poartă numele asta, nu, că îmi aminteşte de profu’ de mate din generală, nu bre, nimic nu se potrivea.
În cele din urmă am abandonat misiunea şi am hotărât c-o să-l strigăm Băiatu’, Copilu’, sau Fasolică, cum îi spuneam deja, urma să vedem când se năştea.
Surpriză însă, când la ecografia 4D, doamna doctor, destul de acră dacă mă întebaţi pe mine, ne-a zis : mda, aha, uhm, e fată. Dar ştiaţi asta deja, nu?
Cum, băiatul lui tata era de fapt fată? Păi noi nu fată aşteptăm, măi doamnă doctor, ia mai uitaţi-vă acolo cu atenţie, nu vă grăbiţi, că noi aveam alte planuri, poate n-aţi văzut bine. M o să joace fotbal cu el în curte, o să meargă împreună la pescuit şi o să-l înveţe să facă pipi stând în picioare, iar eu o să îi fac cele mai bune fursecuri din lume, o să învăţ să mă joc cu maşinuţe şi tancuri, să lupt în duel cu sabie de lemn şi o să-mi amintesc cum stă treaba cu căţăratul în copaci.
Nu dom’le, fată era, doamna doctor zicea că sigur nu se înşeală. Aşa că am început, tot cu drept de veto, să căutăm un nume pe care copila să-l poarte toată viaţa. Singurele pe care îmi amintesc că le-am propus atunci au fost Aura şi Ilinca (la care M a zis scurt “nu”) însă nu reţin niciunul sugerat de M.
Stiu însă perfect cum, în timp lucram, m-a lovit în moalele capului. Iris, ăsta era, n-aveam nici o îndoială că era numele perfect pentru copila mea. Am întrebat-o:
“Îţi place? Te întreb ca să nu zici mai apoi că ţi-am ales nume nasol ”. Poc, a dat cu piciorul în partea stânga, eu am considerat că m-a aprobat, aşa că am transmis mai departe la tată-su:
– Iris.
– Nu.
– De ce nu? E perfect, se potriveşte la fix. Iris, ascultă şi tu cât de frumos e. Iris. Scurt. Imaginează-ţi-o. Iris. Nici nu există alt nume care să i se potrivească aşa bine.
– Nu.
– Hai mă!
– Nu.
Democraţie, drept de veto, aia era, am oftat şi am trecut mai departe, deşi îmi mai ziceam în şoaptă: Iris. Iris. Iris, hai la mama. Iris, la masă! Iris, te iubesc! Iris, bobocica mea!
După câteva zile, în mijlocul unei conversaţii, M mă întrerupe şi-mi spune:
– Ştii ce, m-am mai gândit şi de fapt îmi place.
– Ce?
– Numele?
– Care nume?
– Iris.
– Oh, zău? Chiar îţi place?
– Da, sigur îmi place.
Aşa că nu i-am mai zis Fasolică, cum o numisem până atunci, deodată copilul nostru avea nume. Iris. Nume de floare. Floare de Iris.
Apoi , am hotarât să îi mai punem un nume, unul care să aibă legătură cu familiile amândurora. Întâmplarea face ca amândoi să avem câte o soră pe care o cheamă Adina, şi ca pe naşa lui Iris să o mai cheme şi ghici cum? Exact, Adina. Tot întâmplarea face ca eu să-mi iubesc sora foarte tare şi gândul că fiică-mea o să poarte şi numele ei, să-mi dea multe vibraţii bune şi fluturi în stomac.
Aşa că aia e, băiatu’ lu’ tată e fată. O cheamă Iris. Şi Adina. Şi o iubim de numa’.
De când a început Iris să vorbească, avem grijă să fim o familie cât se poate de politicoasă. Puterea exemplului, right?
Adevărul gol goluţ e că atunci când era mai micuţă şi mergeam cu ea în parc, trăgea de jucăriile altor copii şi mai mereu se lăsa cu supărare mare când evident, ei refuzau să le împartă cu ea. Indiferent că duceam şi noi un rucsac plin cu lopeţi, greble, găletuşa, pluşuri, minge, păpuşă, tot jucăriile altora erau mai interesante şi nu o dată a fost nevoie să plecăm de la locul de joacă fix pentru că nu o puteam linişti altfel.
E greu să fii copil mic, să nu înţelegi cum adică alea sunt jucăriile copilului, nu ale tale, şi dacă nu vrea să le împartă cu tine, aia e, trebuie să te conformezi. Şi ce dacă plânge şi el, uite ce lopăţică roşie interesantă are, e mult mai drăguţă decât asta verde a ta, de care oricum te-ai plictisit deja. Uite, o să i-o tragi din mână până când îi dă drumul, iar dacă nu reuşeşti, o să plângi cu lacrimi mari şi o să strigi în gura mare: “dau, dau, daaaaauuu”.
I-am explicat de nenumărate ori că fiecare copil are voie să refuze să împartă, la fel cum de altfel face şi ea cu jucăriile ei, rareori renunţă la ele în favoarea altcuiva. I-am spus că totuşi, uneori copiii decid să împartă sau să se joace împreună cu alţi copii, însă ca să ajungem la aşa rezultat, e importantă abordarea.
Aşa au intrat în vocabularul ei “te rog” şi “mulţumesc”. A înţeles curând că vorba dulce mult aduce şi după ce trăgea de jucăriile altora, uneori îşi amintea, se oprea şi zicea “te iog, te iog sumos”. Bineînţeles că nu funcţiona întotdeauna, dar în felul ăsta a învăţat încet să îşi controleze (într-o mică măsură, e drept) impulsurile, să-şi ia o clipă ca să judece că parcă smucitul jucăriilor nu dă rezultate prea bune, şi atunci mai bine încerca să ceară frumos.
Acasă, menţinem tonul, la rândul nostru folosim “te rog” atunci când îi cerem să facă sau să aducă ceva şi îi mulţumim întotdeauna, în felul ăsta ea învaţă mai uşor. Uneori le încurcă, aduce mingea, mi-o întinde şi spune “te iog”, sau “mutumec”, apoi râde încântată de aşa ispravă.
O vreme am trăit cu impresia că nu ştie de fapt când să le folosească şi că le zice doar aşa, alandala, însă zilele trecute mi-a demonstrat foarte clar că mă înşel, când:
– Iris, adună magneţii de pe jos şi pune-i la locul lor pe frigider dacă nu te mai joci cu ei.
S-a uitat la mine încruntată şi m-a atenţionat:
– Mama spui te iog.
M-am făcut uşor purpurie în obraji, avea dreptate copila, n-o rugasem.
Iris e fascinată de castele. Toate clădirile mai înalte cu forme ascuţite, le socoteşte ca fiind clădiri somptuoase, demne de a fi numite castele, iar bisericile şi mănăstirile sunt cele care se aseamănă cel mai bine cu ele.
Aşa că nu se poate să ieşim din casă fără să vizităm lăcaşurile de cult (care-s mai multe decât avem nevoie dacă mă întrebaţi pe mine) din micul nostru orăşel.
– Mama, vedem casteu ab.
Nu e de mirare că înainte de toate, când ieşim la plimbare, ne postăm în faţa bisericii ortodoxe şi stăm acolo ca două panseluţe, privindu-i minute în şir turnuleţele şi minunându-ne de aşa grozăvie. Încă n-a ieşit nimeni să ne dea un colţ de pâine, însă bănuiesc că nu mai durează mult până o să se întâmple şi asta.
Apoi, în drum spre parc, e musai să trecem şi pe la “casteu mauo”, care e de fapt mănăstirea, unde mai stăm încă vreo zece minute, cântând şi făcând trecătorii să zâmbească. Nu, nici de aici n-a ieşit nimeni încă să ne dea nişte mărunţiş.
Apoi poposim la catedrală, că deh, doar nu puteam să nu bifăm fix cel mai nou şi mai puţin necesar lăcaş de cult, într-un orăşel cu abia şapte mii de locuitori, din care mare parte sunt musulmani. Să-mi iertaţi înverşunarea, însă aş prefera ca banii ăştia să fie investiţi în alte lucruri, care de altfel lipsesc cu desăvârşire de aici.
În sfârşit, la întoarcerea spre casă, ne oprim şi la geamie, căreia Iris îi mărturiseşte că se duce acasă să mănânce, că uite se întunecă şi imediat se aprinde becul portocaliu din faţa casei.
Din nou, a doua, a treia, a patra şi fiecare altă zi, o luăm de la capăt, cu turul mai sus prezentat, eu fiind ghidul, iar Iris turista care se bucură cu aceeasi inocenţă de fiecare dată. Nu i-am zis că pe lângă cele pe care le vizităm în fiecare zi, mai avem încă o biserică ortodoxă şi una catolică, socotesc ca ajunge atâta pioşenie în fiecare zi.
În fiecare carte caută pagina cu castelul, pe care îl studiază amănunţit, îi numără turnuleţele, îşi trece drăgăstos palma pe luciul foii şi zăboveşte acolo vreme îndelungată.
Nu ştiu dacă e trecătoare fascinaţia asta pe care o are pentru turnuri, însă ea durează deja de câteva luni bune. Aşa că de ziua ei am hotărât să-i luăm un castel, unul gonflabil, cu turnuleţe, suficient de mare să poată sări în el, să se întindă, să-şi ducă şi jucăriile în el.
Desigur că eu am fost responsabilă cu căutatul online, şi am tot căutat câteva zile la rând, pentru că nu găseam fix ce voiam să-i luăm. Am uitat să menţionez un aspect important, cel mai important din povestea asta. Nu-mi place rozul, deloc, deloc. Nu-mi place că aproape toate hainele care se găsesc pentru fetiţe sunt roz, nu sunt nici mare fană a prinţeselor sau a rochiţelor umflate, cu volănaşe şi nici a coroniţelor.
Ca să înţelegeţi cât de puţin îmi place rozul, aflaţi că Iris a avut cărucior albastru, bicicletă mov, aşternut portocaliu, pereţii camerei îi sunt vopsiţi cu verde, etc, tocmai pentru că am încercat să minimalizez prezenţa respectivei culori în viaţa noastră.
Iris nu are deocamdată nici o preferinţă pentru vreo culoare anume, aşadar, chill everybody, no harm done to the kid.
Şi ghici ce? Găsesc în sfârşit castelul perfect pentru copilă, cu patru turnuri, suficient de mare să poată zburda şi sări în el, bun de pus în curte dar şi în casă, cu pereţi laterali pentru siguranţă, ce mai, fix ce îmi doream şi ştiam sigur că i-ar plăcea şi ei.
Cu o mică menţiune. Castelul era roz bonbon, şi nu doar pe ici colea, rozul predomina, roz ţipător, roz din-ăla de nu-mi place mie, de te dor ochii când te uiţi la el şi apoi îl visezi toată noaptea. Şi bonus, bineînţeles că avea desenate în toată splendoarea lor şi patru prinţese cât Iris de mari, două pe unul din pereţi, altele două pe turnurile de la intratea în castel.
Sigur că mai aveam şi alte variante, însă niciuna care să se potrivească atât de bine cu ce şi-ar fi dorit ea. No bun, l-am găsit, ăsta era, dar mă durea capul numai când mă uitam la el. Zău, nu exagerez, eu când vă spun că nu-mi place rozul nu glumesc. Aşa că ce era de făcut?
Vă spun eu ce! Chiar în momentul ăsta, din partea cealaltă a livingului, dintr-un castel foarte, foarte roz, cu patru turnuleţe, mă privesc galeş patru prinţese, cu taliile de viespe îmbrăcate în rochii cu volănaşe şi tot tacâmul.
Ocupă cam jumătate din sufragerie, însă felul în care se bucură Iris când se joacă în el, merită toate durerile de cap pe care mi le dă.
Aşadar culoare roz şi prinţeselor, bine aţi venit în viaţa mea!
Sâmbătă pe la ora prânzului, M îmi trimite un mesaj:
– Hopa, mi-am amintit că în seara asta trebuie să merg la nuntă. Se însoară Toni.
– Cum în seara asta?
– Mda, mi-am amintit dimineaţă, credeam că e săptămâna viitoare, dar nu. Se însoară azi. Te uiţi tu de costumul meu? Că nu l-am dus la curăţătorie după ultima nuntă şi nu ştiu în ce stare e.
De când o avem pe Iris, M participă singur la evenimente de genul ăsta. Nunţile se întâmplă seara/noaptea, Iris atunci doarme, nu-mi doresc nici să o ţin în zgomot şi agitaţie, nici să-i deranjez programul de somn, mai ales că oricum încă doarme aiurea şi o noapte de somn nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Cum n-avem cu cine s-o lăsăm, rămân eu cu ea, iar M onorează invitaţiile atunci când se impune ca măcar unul din noi să fie prezent. E drept că nu mă supăr deloc să lipsesc, pentru că nu mă dau în vânt după nunţi sau alte adunări asemănătoare.
Scot costumul din husă şi îl verific, pare în regulă, M îl poate purta în seara asta. Apoi dau cu ochii de cămaşă. Pfuai, cămaşa. Înjur încet în barbă, mama ei de cămaşă, acum va trebui s-o calc.
Să ne înţelegem, nu doar că nu-mi place deloc, dar deloc să calc, nici măcar nu ştiu s-o fac prea bine. Adică, un tricou pot să calc decent, deşi nici asta nu practic decât în situaţii excepţionale, însă faţă în faţă cu o cămaşă de nuntă sunt realmente neputincioasă.
Ştiu că sunt femei cărora le place, ba mai mult, care chiar se relaxează călcând. Poate că netezirea materialului cu fierul încins le dă o stare de linişte, le ajută să-şi pună ordine în gânduri, poate că le încearcă o reală satisfacţie să agaţe pe umeraş o cămaşă perfect călcată, cu dungile de la mâneci drepte şi fără de cusur. Pot înţelege asta, însă în ce mă priveşte, călcatul nu-mi poate oferi vreun soi de plăcere vreodată. Din contră, mă irită teribil.
Aşa că pusă faţă-n faţă cu nunta din seara respectivă şi cu faptul că nu prea aveam de ales, am hotărât să calc totuşi cămaşa. M-am gândit că masa rotundă din bucătărie ar trebui să fie potrivită pentru corvoada asta, bineînţeles că nu avem o masă normală de călcat, pentru că nu călcăm şi ar fi o investiţie inutilă. No bun, am căutat jumate de casă până am găsit fierul de călcat, am scuipat în palme, am întors cămaşă pe dos (doh, atâta lucru ştiu chiar şi eu), i-am netezit cu gesturi de profesionist încreţiturile după ce am întins-o pe suprafaţa de lucru şi m-am pus pe treabă.
Ce mi s-o fi părut aşa de greu înainte, uite ce frumos rămânea materialul întins după ce treceam cu fierul peste el şi ce-aveam eu să mă mai laud când ajungea M acasă, că uite, reuşisem pentru prima dată să-i calc cămaşa. După ce m-am felicitat singură o vreme şi am hotărât că mi se cuvine poate şi o medalie, hopa, am dat de mâneci şi manşete.
Iris mă întreba curiosă, fiind pentru prima oară (da, aţi citit bine, prima oară în doi ani) că mă vedea prestând activitatea asta:
– Mama ce face?
– Calc o cămaşă, Iris. De fapt nu, puiule, nu prea calc, încerc. Mama încearcă să calce o cămaşă.
Am trecut de mâneci, m-am făcut că nu observ dungile strâmbe şi inegale, apoi am ajuns la umeri. Unde am rămas vreo douăzeci de minute, găsindu-mă în incapacitatea de a înţelege cum doamne-iartă-mă trebuie aranjată cămaşa aia pe masă, ca să pot ajunge cu fierul la fiecare bucăţică de material, în acelaşi timp respirând adânc din când în când, în încercarea de a nu arunca minunata cămaşă fix la gunoi.
Iris mă încuraja:
– Mama încearcă.
Încercam, da, însă încercăm din greu să nu mă enervez. Ca să-mi regăsesc pacea interioară, am luat o pauză să caut pe net filmuleţe cu oameni pricepuţi, care îţi arată cum să calci corect. Şi l-am găsit pe nenea ăsta care calcă o cămaşă cu mişcări precise, cu o îndemânare ce m-a făcut imediat geloasă, învârte cămaşă aia de câteva ori si ţac pac, gata. Unde mai pui că o şi împătureşte frumos în timp ce-o calcă.
Ei, păi poate el şi eu nu, cum vine asta. Hai cu “mama încearcă” la treaba iarăşi. No bun, fă ca el, apasă bine fierul ăla, stai, pune pauză că se mişcă prea repede, ce naiba, că parcă nu aşa trebuia să iasă, dă-i de la început, nu înjura în gura mare că te aude copilul, păi şi eu fix aşa ca el am făcut, de ce nu-mi iese, de ce, de ce, de ce, nu pot frate, nu mai vreau să calc, nu mai, gata, îmi bag picioarele.
S-a dus M la nuntă, cum să nu se ducă, s-a dus îmbrăcat în blugi şi o cămaşă cu pătrăţele. Pe care culmea, am călcat-o în doi timpi şi trei mişcări. I-am scris mesaj, curioasă:
– Mai e cineva îmbrăcat că tine?
– Da, fotograful! mi-a răspuns el.
P.S. Ia poftiţi de vizionaţi mai jos cum calcă nenea ăsta.
Eu nu prea cred că tu ai plecat, de fapt cred că te-ai ascuns. Ai obosit aici cu toate, umerii ţi s-au lăsat, privirea-ţi tot mai încruntată ţintuia deja asfaltul, iar aparenta ta veselie, ascundea dureri bine ferecate cu lanţuri ruginite de timp. Aşa că te-ai hotărât să te ascunzi puţin, măcar pentru o vreme.
Eşti undeva pe-o insula pustie, ai înotat cu greu până acolo şi când ai atins malul, ai început să râzi în hohote. Ai dus palma streaşină la ochi, te-ai uitat către linia orizontului şi ai oftat adânc, uşurat, obosit, dar mulţumit că ai ajuns.
Pun pariu că ai alergat pe nisip ca un bezmetic, şi că ai cântat ceva în gura mare, poate Metallica, sau poate altceva. Ţi-ai lăsat barba şi părul să crească şi ai învăţat un papagal să vorbească, aşa, ca Robinson Crusoe. Doar că al tău vorbeşte cu accent moldovenesc şi spune bancuri deocheate la care tu râzi de fiecare dată.
Sunt sigură că te distrezi de minune şi că n-ai nici o grijă-n lume acum. Dansezi în jurul focului la lumina lunii şi când oboseşti, te întinzi pe nisip şi priveşti stelele. Nu-ţi pui dorinţe când vezi vreuna căzătoare, nu mai e nevoie, acum ai tot ce ţi-ai dorit.
Poate câteodată îţi pare rău că n-ai un ochean magic, să poţi privi prin el până hăt departe acasă, când ţi se face dor. De fiecare dată când te-ai uita prin el, ai putea să vezi că noi nu te-am uitat. Că nu suntem supăraţi pe tine, doar trişti că tu ai vrut să te ascunzi o vreme.
Rămâi cu bine Robinson, rămâi cu bine pe insula ta!
Dosar de Mamă 