Tehnica “prin învăluire”

22-151

Toată lumea ştie că celor mici nu le place deloc atunci când le spui “nu”. Nu te căţăra pe dulap, nu-ţi băga porumb în nas, nu mânca gândacul ăla, nu te las să mă loveşti, hei, nu băga păpuşa în budă.
Cu un copil de doi ani, cea mai sigură modalitate ca să-i declanşezi un tantrum, e să-i spui “nu”. Când sunt mici, aşa cum e Iris acum, copiii nu au capacitatea să înţeleagă că de cele mai multe ori când li se refuză ceva, e pentru binele lor. O creştem pe Iris liberă, o lăsăm să descopere lumea aşa cum înţelege ea să o facă, însă atunci când e necesar, îi spunem “nu”. Şi nu îi place, bineînţeles.

Deocamdată Iris e la vârsta la care încă îi mai pot distrage atenţia, aşa că profit din plin. Şi ca să nu se frustreze auzind “nu” prea de des, folosesc tehnica pe care am numit-o “ prin învăluire”. 🙂

– Vedem tata.
– Tata e la serviciu.
– Vedem tata, acum. Tata, vau tata vedem. (devine agitată şi pregăteşte botic)
– Îl vedem puiule, sigur că îl vedem. Imediat ce vine de la serviciu, îl vedem pe tata. Şi-i sărim în braţe, şi-l pupăm, şi-l gâdilăm de numa’.
See what I did there? I-am distras atenţia de la faptul că M nu e acasă şi i-am direcţionat-o către ceva pozitiv. Către bucuria pe care o va simţi când el se va întoarce. Şi funcţionează! Tristeţea pleacă în treaba ei şi-mi lasă copila în pace. Fără să fiu nevoită să îi spun “nu, tata nu e acasă, nu-l poţi vedea acum pentru că e la serviciu”.

La fel se întâmplă şi dacă stăm deja de trei sferturi de ceas admirând “turnuleţele” bisericii (castelului) şi e timpul să ne îndreptăm spre casă.
– Haide Iris, mergem?
– Stăm cu mama a castei. Nu megem. Pace casteiu.
– Iris, câte turnuleţe are castelul, le numărăm?
– Unu, doi, tei, patu.
– Pfoai, aşa multe? Patru? Ştii ceva, hai să vedem dacă putem să facem patru paşi de uriaş, ce zici? Hai, unu..
– Tei, patu. (călcând hotărâtă să facă cel mai mare pas de care e capabilă).
– L-ai uitat pe doi, hai să luăm de la capăt paşii de uriaş. Unu..
– Uiaş maie maie a fucut Iis. Tei, patu, bavooo.
Şi uite-aşa în pas de uriaş ajungem acasă fără plânsete şi fără să fiu nevoită să-i spun “nu, nu mai stăm la castel pentru că e târziu deja, se întunecă şi trebuie să mâncăm cina”.

Desigur că tehnica asta nu funcţionează întotdeauna, sunt convinsă şi de faptul că va veni o vreme în care nu-i voi mai putea distrage atenţia atât de uşor.
Însă până să procedez aşa, îmi cam dădeam singură foc la valiză, spunându-i “nu” atunci când poate nu era tocmai necesar.
Mi-e clar ca atunci când eu păstrez un ton pozitiv, copila reacţionează conform acestuia şi e mult mai dispusă să coopereze decât atunci cand îi neg ceva din start.

Totuşi, nu întotdeauna pot apela la metoda ”prin învăluire” , desigur că apar şi situaţii care impun refuzuri ferme. Atunci când prin acţiunile ei îşi pune în pericol siguranţa, sau ar putea răni pe altcineva, “nu” este categoric şi deloc negociabil. Din partea mea, căci M se înmoaie imediat şi are tendiţa să transforme “nu” în “da”, doar ca să nu plângă podoaba. Tată de fată, ce să-i faci! 🙂

Nu mi-e teamă de cuvântul ăsta şi nici nu fug de el, dar când îl pot evita sau înlocui, o fac.
Voi cum procedati?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s