Dragi chiloţi, bine aţi venit!

child-potty-training

E seară, târziu. Iris doarme în camera ei, noi doi stăm tolăniţi, cu picioarele aruncate pe canapea. Nu-i des că apucăm să petrecem prea mult timp împreună, doar noi doi. Vreo două ore răzleţe, de obicei seara, înainte de culcare. Capul îmi e sprijinit de umărul lui, stau acolo cuminte şi savurez liniştea, nu chiuie, ţipă, aleargă, nu vrea la mama nici un copil, pot ţine chiar şi ochii închişi dacă vreau.
M se mişcă puţin. Apoi iarăşi. Mă uit la el, uşor iritată că-mi deranjează momentul, şi îl vad cum adulmecă aerul ca un căţel.

– Ce faci?
Nu-mi răspunde, însă iar îl văd cu nasul în vânt.
– Care-i baiu’? insist eu
– Miroase a budă, ce naiba? Simţi? Chiar miroase a budă.
Mă pufneşte râsul, M are nasul fin, nimic nu-i scapă.
– Azi a fost prima zi în care am lăsat-o pe Iris fără scutesc, fireşte că n-o să miroasă a panseluţe.

Profit de faptul că e cald şi poate sta cât mai golaşă fără să îmi fac griji că ar putea răci. Până acum am aşezat-o pe oliţă de câte ori mi-am amintit, însă fără să fiu nepărat constantă sau să insist pentru că nici Iris n-a părut interesată. În ultimele zile însă a început să se aşeze pe ea voluntar, uneori în joacă, alteori productiv. Aşa că am decis să facem o încercare, i-am dat scutecul jos, i-am pus o pereche de gogoşari de bumbac care-au încântat-o foarte tare, apoi pe parcursul zilei i-am amintit des să-mi spună când are nevoie. Simplu, aşa-i? Not! Păi credeţi că mirosea a budă degeaba?

Bineînţeles că nu şi-a amintit, şi a făcut nu în oliţă, ci pe lângă, imediat ce s-a ridicat de pe ea. Mi-am asumat de la început faptul că şi covorul sau obiecte de mobilier vor lua, mai mult sau mai puţin, parte la procesul ăsta. Parte din strategie e faptul că după ce face în gogoşari, o las o vreme aşa, fără s-o schimb, ca să simtă cât de inconfortabil e să stea udă. Însă Iris nu-i vreo simandicoasă, nu s-a lăsat deranjată de asemenea detalii nesemnificative. Ai chiloţii uzi? Nu-i nimic, viaţă merge înainte, las’ că se usucă ei.

Trei zile am pus-o pe oliţă cât de des am putut, încercând totuşi să n-o fac atunci când se arăta deranjată. Am făcut împreună mini petreceri cu dans, chiote şi felicitări de fiecare dată când oliţa era folosită în scopul pentru care a fost creată. După două zile, gogoşarii uzi de pe ea au devenit incomozi şi a început să vocifereze ca să-i pun alţii uscaţi. I-am explicat că ar putea evita deranjul ăsta dacă ar folosi oliţa în loc să ude chiloţeii, însă desigur că n-a reuşit de fiecare dată. Însă s-a străduit, trebuie să-i recunosc neapărat meritele şi să o laud!

N-o să vă povestesc despre ce s-a întâmplat cu numărul doi, că v-aş întrista. Insist însă să-i mulţumesc mamei mele, care spăla scutecele la mâna când eu eram bebeluş. Îmi pare rău şi mulţumesc, mama!

În a patra zi, îmi reproşam că parcă prea stresez copila amintindu-i toată ziua să se aşeze pe oliţă. Afară am ieşit în fiecare zi tot fără scutec, asigurându-mă însă că stă pe oliţă înainte de plecare şi că nu ne îndepărtăm prea tare de casă. A patra a fost cu noroc, fiind prima zi în care n-a fost nevoie să curăţ covorul sau alte suprafeţe, Iris neavând nici un accident.

Noaptea şi la somnul de prânz, am decis să-i pun scutec în continuare, fiind încă necesar. N-a plâns nici o clipă, nu s-a opus  deloc  când a văzut oliţa, iar atunci când  a refuzat, i-am respectat dorinţa. Greu de crezut că am ajuns şi în punctul ăsta, că Iris a crescut aşa repede şi că în curând va împlini doi ani. Iar eu mă bucur de fiecare clipă, de fiecare zi, de fiecare teritoriu nou cucerit, chiar dacă uneori mai miroase şi a budă.

Voi reveni cu update-uri 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursa foto aici

6 thoughts on “Dragi chiloţi, bine aţi venit!

  1. Vai, la noi a fost o mare tragedie in acel moment. Cand vedea olita plangea de mama focului si nu vroia sa stea nici cum pe ea (cumparasem olita clasica ).Pana cand deja incepuse sa apara oliţele un pic mai extravagante adica cântau la fiecare pişu ,aveau forme si culori care atrageau orice copil dificil. Am cumparat si eu una care avea culoarea galbena si avea un puişor pe ea care cânta ori de cate ori reusea sa faca pişu ii spuneam :”Bravo mami uite vezi cânta puiu :))))”Acea olita a fost salvarea noastra. …..mult timp zicea “mami câtă puiu “si era si el fericit 🙂

  2. Cred ca fiecare mama are propria aventura cu olita :))) Eu recunosc ca am asteptat pana in jur de 2 ani si 7,8, 10 luni, apoi aventura a fost una mai usoara, fara “daune” colaterale :)))) O felicitam pe Iris si pe mamica ei curajoase amandoua :))))

  3. Noi suntem în stadiul asta încă, de olita nici nu vrea sa audă :)) și chiloței…și ce dacă sunt uzi :)). Totuși îmi spune când face…după ce a făcut.

Leave a Reply