Ieri ne-am vizitat medicul de familie, am avut cu ea o întrevedere de rutină. Doamna doctor e o tipă tânăra, mamă de copil mic la rândul ei, aşa că e lesne de înţeles că vizitele astea ale noastre se lungesc cu trăncăneala multă despre copii. În mod predictibil, la fel a fost şi ieri când ne-am văzut.
Ceea ce nu ştie doamna doctor e că de fiecare dată când o văd, mi se încălzeşte uşurel sufletul. Nu pentru că vorbăria noastră ar fi foarte interesantă, nici pentru că ea ar fi vreun un medic ieşit din comun, ci dintr-un motiv cu totul personal.
Eram mamă de câteva zile când doctoriţa a venit pentru vizita la domiciliu a noului născut. Iris nu lua bine în greutate, eu mă găseam în plin baby blues, înfricoşată, prinsă într-un blocaj emoţional din care nu ştiam cum să ies şi despre care nu aveam curaj să vorbesc nici măcar cu M. Frica mă paraliza de zile întregi şi mă găseam deodată în imposibilitatea de a mă bucura de maternitate.
Eram sigură că n-o să mă descurc cu ghemotocul care-mi stătea în braţe zi şi noapte, îmi doream doar să fug, să ies pe uşă şi să nu mă mai întorc niciodată la uriaşa responsabilitate pe care o aveam de-acum înainte. Vizualizam de-a dreptul cum închid uşa în urma mea şi plec, fără să privesc vreo clipă în urmă. Ca apoi imediat, vina să muşte adânc din mine, să mă lase fără vlagă şi plină de remuşcări.
După ce a consultat-o şi întors-o pe Iris pe toate părţile, s-a uitat fix în ochii mei şi m-a întrebat:
– Tu cum te simţi?
Proaspetele mame ştiu că după ce nasc, toată atenţia merge către nou născut, aşa cum este firesc să fie. Însă de multe ori, cei din jur tind să uite de ele, socotind cumva că poate instinctul matern le va călăuzi şi vor ştii ele ce să facă, se vor descurca într-un fel sau altul. Deseori însă, nu e atât de simplu.
Aşa că, întrebarea doamnei doctor, mi-a umezit ochii rapid. N-am început să plâng, nici nu mi-au curs lacrimi, însă cred că ea a remarcat imediat că eram stoarsă emoţional.
Şi-a aşezat mâna pe umărul meu şi privindu-mă în continuare în ochi, mi-a spus pe cel mai blând ton:
– Nu va fi mereu aşa, cel puţin nu atât de greu cât e acum. Iar tu te vei descurca şi veţi fi bine amândouă. Eşti o mama bună pentru copilul tău.
Nu-mi mai ştiu dacă exact astea au fost cuvintele ei, însă cu certitudine mesajul era asemănător. Mi-a strâns uşor umărul şi mi-a zâmbit. Un zâmbet cald şi calm.
După ce a plecat, am plâns. Şi am mai plâns de-atunci de multe ori, dar ştii ce? A avut dreptate, a devenit mai uşor, iar noi amândouă am fost bine. Şi da, sunt o mama bună pentru copilul meu.
Ea probabil că nici nu-şi mai aminteşte, însa mâna aceea pe umărul meu, cuvintele ei spuse pe un ton atât de potrivit în circumstanţa respectivă, au făcut diferenţa pentru mine.
Mulţumesc!
Dosar de Mamă 