Category: Diverse

E joi după-amiaza. M a plecat după Iris la grădiniță, eu și bunicii vorbim despre ziua următoare. Cea în care urmează să se nască Zmeu.

Facem planuri, ne întrebăm emoționați cu cine o să semene ăsta micu’, ei își beau cafeaua de după-amiază, în timp ce eu doar adulmec pofticioasă mirosul ce iese din cănile lor.

Mașina lui M parchează, apoi deodată văd agitație în curte. Iese și tata, apoi mama. O aud pe Iris plângând panicos și mă gândesc: mâine merg să nasc, azi n-are voie să se întâmple nimic rău, oh Doamne, te rog, nimic nimic.

Ies în curte unde îi văd pe toți ghemuiți lângă un Ozzy căzut la pământ, inert, în timp ce Iris strigă: tata, Ozzy nu e bine, Ozzy nu e bine.

Simt că inima îmi sare o bătaie. Ozzy! Pe bune, universule, pe bune? Mă așez în iarbă lângă el, îi iau capul mare în mâini și mi se face frică. Îmi înghit lacrimile, ajunge că plânge Iris, nu e cazul să încep și eu. Ozzy are ochii imobili, tulburi și foarte măriți. Arată ca un câine turbat. Ca un câine turbat și mort. Din fericire însă nu este nici mort și nici turbat. E leșinat, cu toate cele 40 kg ale sale, iar eu simt că îmi cade cerul în cap.

Nu-mi poate muri câinele azi, nu se poate întâmpla tocmai acum. Abia are șase ani, iar eu mâine merg să nasc și trebuie s-o fac știind că toată lumea e bine acasă. Mă înțeleg cu M din priviri, eu fug în casă după bani, el cu mama iau dulăul pe sus și-l duc repede la mașină. Iris urlă, eu îmi țin cu greu lacrimile în colțurile ochilor, toți trăim momentul cu îngrijorare maximă.

Îl iubesc pe blănosul ăsta din tot sufletul și nu vreau să pățească nimic rău.

Seara curge greu, în timp ce așteptăm vești despre Ozzy, pe care M l-a dus la clinica veterinară, iar eu încerc să mă concentrez și pe alte lucruri. Verific bagajul pentru spital, actele, analizele și încerc să o liniștesc pe Iris care suferă că mâine dimineață trebuie să ne despărțim.

Burta mi-e foarte grea, nu mă simt prea bine, mă doare spatele și am emoții tot mai mari. Mâine vine Zmeurică, mâine nasc al doilea copil.

M se întoarce de la clinică cu un Ozzy bolnav, care a stat ore bune cu perfuzii și căruia i s-au făcut nenumărate investigații. Aflu că o afecțiune a ficatului l-a doborât așa de brusc și că a fost la un pas de moarte. Pentru el urmează alte zile cu perfuzii și alte analize. E apatic, nu arată deloc bine, mi se rupe sufletul să-l văd așa.

Ne ducem cu toții la culcare îngrijorați pentru câine și pentru ziua importantă care urmează. O giugiulesc pe Iris și o privesc lung după ce adoarme. De mâine i se dă viața peste cap. Știu că va fi frumos, dar sunt convinsă că și greu.

Încerc să adorm, dar nu e cale. Mă doare spatele în continuare și nu găsesc nici o poziție comodă. Transpir și-mi trec o mie de gânduri prin cap. Mi-e frică de operație. Îmi amintesc încă foarte viu frigul din sala de operații, neputința și realitatea faptului că doi oameni îmi umblă prin corpul deschis.

Încerc să mă gândesc la altceva, dar nu reușesc. Durerea de spate devine tot mai insistentă și simt presiune în zona pelviană. Mă ridic din pat pentru că acum e singura poziție vag comodă. Îmi trece prin cap că ăsta e începutul travaliului, dar alung gândul rapid. Nu se poate, îmi zic, nu așa în miezul nopții, doar dimineață sunt programată pentru cezariană. Nu vreau să plec noaptea la spital, în timp ce Iris doarme. Vreau să ne luăm rămas bun cum se cuvine, e important pentru ea. Trebuie să rezist până dimineață, poate astea sunt totuși contracții false.

Însă din-astea false am mai tot avut și nu erau așa. Astea de acum nu-mi permit să stau într-un loc, ci mă îndeamnă să mă plimb prin cameră, mă doare deja destul de neplăcut și încep să fiu convinsă că sunt contracții ce preced nașterea.

Toată lumea doarme. Nu știu cum ar trebui să procedez, dacă să mai aștept sau dacă să-l trezesc pe M. Decid să mai aștept totuși, așa că-mi reiau plimbarea prin cameră, ba pentru scurtă vreme reușesc chiar să mă întind pe pat.

Durerea se întețește și simt nevoia să stau pe vine, așa că mă las ușor în jos. Acesta este momentul în care mi se rupe apa. E un moment care mă blochează. Înțeleg imediat că voi naște înainte de ora programată și că va trebui să-mi trezesc medicul din somn.

Iris doarme. Când se va trezi eu nu voi fi acasă și mi-e ciudă că sunt nevoită să plec fără să-i explic de ce.

Intru în camera lui M și-l strig ușor pe nume o dată, de două ori, de trei ori, fără ca el să-mi răspundă. Apoi zic tot încet: “mi s-a rupt apa”, iar el se ridică direct în fund, ca ars.

Fac rapid un duș în timp ce tremur ca varga. De emoție, de șoc și de frică. Asta e, mă duc să nasc în toiul nopții. Îi trezesc și pe ai mei, ne luăm rămas bun emoționați, în șoaptă, apoi eu și M urcăm în mașină. Pe drum durerea revine. Nu ascultăm muzică, șoseaua e goală, M gonește serios către spital, iar eu spun:
– Ca-n filme.
M zâmbește și atât. E speriat și el, văd bine.

La primiri urgențe mi se confirmă că membranele s-au rupt și că sunt în travaliu. Îmi sun medicul și-l informez despre situație, iar el îmi zice că vine la spital. Mă mai liniștesc puțin. Sunt dusă la monitorizare și aici aștept rezultatul ultimelor analize, în timp ce contracțiile devin tot mai dese și mai dureroase.

M a rămas undeva pe hol, însă comunicăm pe whatsapp. Îi scriu și soră-mii că stau să nasc, apoi ne aducem aminte împreună de episodul din Friends în care naște Rachel și facem puțin mișto de situație. Mă mai relaxez puțin.

Între timp ajunge și medicul meu. După ce schimbăm două vorbe, mă liniștesc. E calm și relaxat ca întotdeauna, exact așa cum eu nu sunt de obicei, iar calitățile astea ale lui mă fac să mă simt în siguranță.

Mă uit la ceas și îmi dau seama că Iris o să se trezească în curând. Când bunica o să-i explice de ce nu sunt acolo, o să plângă. Imediat îmi vine și mie să plâng. Mi-l imaginez pe M așteptând și îmi pare rău că e singur.

În timp ce sunt pregătită de operație mi se face iar frică. Am mai trecut prin asta, la naiba, îmi spun, trebuie să mă adun, dar nu reușesc nicicum. Îmi caut doctorul cu privirea, iar el îmi face complice cu ochiul, ca și cum mi-ar zice: “hai, măi, c-o să fie bine, liniștește-te”.

Trăiesc operația în spaimă și mi se face rău. Asistentele mă țin de vorbă, îmi dau seama și pentru asta le sunt recunoascătoare. Simt când copilul este scos din mine și aud exclamații de mirare. Înțeleg din reacțiile tuturor că e un bebeluș mare. Îi aud plânsetul și lacrimile îmi curg incontrolabil. Am născut. Gata, de-acum suntem patru. De azi am doi copii.

Aud doctorul întrebând: “cât are? ” și o voce feminină răspunde: “4,150 kg”.

Înțeleg acum de ce ultima lună a fost așa de grea. Zmeurică era foarte mare, în timp ce eu nu-s tocmai vreo voinică, în mod normal cântăresc vreo 56 de kg.

Am stat în spital trei zile, doar eu și proaspătul meu fiu. Am avut timp berechet să ne cunoaștem și ne-am plăcut imediat unul pe celălalt. E un tip serios, molcom și moale, pufos ca o bucățică de nor. Îi plac îmbrățișările, pupicii și ascultă cu interes maxim tot ce îi povestesc. Mă urmărește cu privirea și mi se cuibărește perfect în brațe. Nu-mi puteam dori un copil mai bun.

Iris a fost foarte bucuroasă să-l vadă, l-a pipăit peste tot, l-a cerut imediat în brațe și i-a declarat că e un zmeurel drăguț.

P. S. Ozzy e mai bine, însă în continuare sub tratament.

P. P. S. Numele lui Zmeurică este Carol, însă probabil în familie îl vom striga Zmeu 😁

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Am dus la termen sarcina cu Iris, născând-o la treizecișinouă de săptămâni și patru zile, așadar nu văd nici un motiv să nu-l port și pe Zmeurică tot până la capăt. Cel puțin asta îmi doresc. Aș vrea să mai stea acolo, să se coacă temeinic precum o franzeluță rumenă în cuptor.

Sarcina a ajuns la treizecisișapte de săptămâni, iar dacă s-ar naște acum, Zmeurică ar fi considerat un copil născut la termen, deoarece organele i-ar putea funcționa singure. Totuși, mamă-sa l-ar ruga să mai stea acolo o țâră, să nu se grăbească și să vină doar peste vreo două săptămâni, ca să aibă o greutate potrivită. Acum două săptămâni cântărea 2,500 kg.

Mă simt greoaie, mare și rotundă. Nu mai stau confortabil în nici un fel de poziție, burta ba mă apasă, ba mă înțeapă sau mă doare. Dorm bucățele mici pentru că stau incomod, apoi și pentru că merg la toaletă de doisprezece ori pe noapte. Mă mănâncă pielea, peste tot. Mi s-au umflat degetele de la mâini și de la picioare. Mi-e în continuare frică de naștere și am vise urâte în legătură cu ea.

Următorul control la ginecolog e programat peste o săptămâna, probabil că atunci vom stabili și data nașterii, asta desigur dacă Zmeu cooperează și nu se naște până atunci.
Abia aștept să-l văd. Să-mi plimb privirea pe chipul lui, să caut acolo asemănări cu soră-sa. Să văd dacă are păr sau nu, dacă e blond sau brunet, dacă are ochii albaștri și frumoși ca ai lui Iris. În curând voi avea nu unul, ci doi copii. Cumva, mintea mea încă nu cuprinde pe de-a-ntregul informația asta.

M stă și el ca pe ace, deși nu-mi spune nimic, iar Iris oscilează între entuziasm că i se naște fratele și supărarea că mamă-sa tebuie să plece la spital.

Cam astea-s veștile de la noi. Știu că nu scriu suficient în perioada asta, însă pur și simplu nu pot, gândurile mi-s în altă parte, dar promit să revin cu forțe și povești noi.
Voi ce mai faceți?

“Dosar de Mama” e si pe Facebook
Foto: Pixabay

Mă tot întreabă lumea cum și unde urmează să nasc. Unde cred că-i mai bine și în ce fel. Apăi, ce să zic, eu nu știu cum și nici unde e mai bine pentru altă femeie, știu doar pentru mine, însă mi-e clar că toate vrem să ne fie cât mai bine, să ne simțim în siguranță și să naștem copii sănătoși. Să ne recuperăm rapid și să intrăm în noua rutină cu mintea limpede.

Mi-am dorit foarte tare s-o nasc natural pe Iris, dar ea a  fost în poziție pelviană, cu fundul la ieșire și nașterea vaginală mi-a fost interzisă. Am suferit ca un câine o vreme, m-am certat eu pe mine, m-am războit cu depresia și apoi am trecut peste. Am înțeles între timp la câtă suferință inutilă m-am supus, că n-am făcut nimic greșit, că trebuie să învăț să let it go, vorba Elsei.

Știu că sunt femei care nasc natural al doilea copil după ce pe primul l-au adus pe lume prin operație cezariană, însă varianta asta nu e pentru mine, oricât le-aș admira pe ele.

Voi naște așadar prin cezariană, la un spital de stat. Eh, hai, treacă–meargă cu cezariana, o să zică multe dintre voi, dar la stat, pe bune, tu ești nebună? Nu, nu-s deloc, v-aș răspunde, Iris a văzut lumina zilei în același spital, și atât ea cât și eu ne-am externat întregi și sănătoase de acolo. Deși recunosc că aveam așteptări sumbre legate de nașterea la stat, în realitate treburile n-au stat așa. Am fost o pacientă oarecare, într-un spital oarecare, tratată corect și n-am plecat de-acolo cu nicio traumă.

Desigur că alegerea mea nu se potrivește multor altor femei, exact din cauza asta vă  ziceam la începutul acestui articol, că e inutil să mă întrebați pe mine cum e mai bine. Cel mai bine e acolo unde și cum vă simțiți voi confortabil, indiferent care e alegerea voastră.

Să fim bine cu toții, zic, chiar dacă naștem natural sau cu operație, indiferent că o facem într-o clinică privată sau într-un spital de stat.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

A venit  și martie. Adicătelea de-acum pot zice că luna viitoare nasc. Treabă ce-mi dă palpitații. Am emoții și frici multiple, unele legate de naștere, altele de faptul că Iris rămâne acasă în timp ce eu voi fi la spital, apoi de viitorul trai în patru.

N-avem nici un plan. Nici măcar despre cum vor fi aranjamentele de somn, care unde și cu cine o să doarmă, de fapt nu ne-am organizat în nici un fel pentru nici un aspect. De data asta vom lua totul așa cum vine și ne vom adapta la situație pe parcurs.

Ieri m-am apucat să fac bagajul pentru spital, căci da, voi naște la o maternitate de stat. Mi-am călcat cămășile de noapte, am împachetat scutece, șervețele umede și tampoane, apoi am netezit cu mâna hăinuțe minuscule și pufoase. Și uitându-mă la ele, mi-am dat seama că am uitat o grămadă de lucruri de data trecută până acum. De exemplu, nu mai știu cum trebuie îmbrăcat un nou născut. Adică, ok, îi pun un scutec, un body cu mâneci lungi, dar dedesubt se mai pune ceva sau nu? Că zău, am încercat ieri toată ziua să-mi amintesc asta. Cum a fost la Iris, cum o îmbrăcam pe ea. Dar în capul meu e o ceață deasă care nu pare să se ridice nicicum.

Burta împlinește 34 de săptămâni în curând. Zmeurică e foarte activ în continuare, eu mă simt bine chiar dacă dorm puțin și cu multe întreruperi. Citesc cât pot despre alăptare în speranța că de data asta o să-mi reușească mai bine. Dacă aveți sfaturi despre aspectul asta, le primesc cu mare drag.

Cam atât din lumea  noastră. Voi ce mai faceți? 🙂
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursă foto Pixabay

Mă întreabă din senin:
– Mama, dacă se termină iubirea?
– Cum să se întâmple așa ceva, puiule? Iubirea mea n-o să se termine niciodată. Te iubesc până la stele, până în alte galaxii, până mă rătăcesc și apoi îmi găsesc drumul înapoi. O iubire de felul ăsta nu se poate termina niciodată.
– Nu, mama. Iubirea mea pentru tine. Dacă se termină?
Deschid gura și nu știu ce să-i zic. Cum adică să se termine iubirea ei pentru mine? De ce s-ar întâmpla asta? Ce-oi fi făcut eu greșit de își pune asemenea întrebare? Îmi dreg glasul și încerc să par convingătoare:
– Nu cred că se poate termina nici iubirea ta pentru mine.
– De ce?
– Păi, vezi tu, iubirea dintre o mamă și copilul ei e cea mai specială dintre toate iubirile care există.
– De ce?
– Pentru că o mamă își crește copilul în burtă, înainte să-l nască. Acolo în corpul ei îi modelează obrăjorii și urechile, tălpițele și ochii, tot acolo îl ține în siguranță și la căldurică până când e gata să fie născut. Apoi îl hrănește la țâță cu laptele ei, îl leagănă cu brațele, îi liniștește plânsetele, îi păzește somnul, îl protejează cum știe ea mai bine. Copilul o iubește la rândul lui pe mama, încă din burtică. De-aia o lovește uneori cu piciorușele sau mâinile.
– Ca să-i spună că o iubește?
– Exact.
– Așa face și Zmeurică?
– Da, și la fel ai făcut și tu. Știam că mă iubeșți încă de când erai în burtica mea.
– Și când se termină iubirea asta?

E clar că n-o să renunțe la întrebarea asta, și eu nu știu deloc ce să-i răspund. Îmi vine să mă fac că n-aud și să-i distrag atenția, însă știu că după o vreme mă va întreba din nou. Bănuiesc însă că nu are nevoie de un răspuns, ci că de fapt încearcă ea să-mi spună mie ceva și nu găsește altă cale s-o facă. Așa că încerc să o ajut:
– Crezi că poate iubirea ta pentru mine se termină atunci când eu sunt supărată și poate țip la tine?
– Nu, nu atunci.
– Atunci când tu vrei să–ți citesc sau să ne jucăm și eu îți spun că trebuie să mă lași să lucrez?
– Nu.
– Atunci când îmi ceri înghețată și eu te refuz?
– Nu.
– Când te cert?
– Nu.
– Atunci când îți spun că sunt prea obosită și am nevoie de puțină liniște?
– Nu, nu, nu atunci.
– Atunci când?
– Iubirea mea pentru tine o să se termine când n-o să mai fiu favorita ta.
Mi se strânge sufletul. Deci e despre Zmeurică, e despre îngrijorările ei, despre nesiguranțele legate de venirea fratelui pe lume. Iarăși. Aș vrea să urlu în momentele astea. Să–mi bag capul în nisip. Însă nu pot să fac asta, n-am voie, nu-mi permit.

– Irisule, tu mereu vei fi favorita mea, n-o să–ți poată lua nimeni locul, niciodată.
– Ba nu.
– Ba da. Noi două avem între noi o magie făcută de zâne, care e imposibil de desfăcut.
– Ce fel de magie?
– E una despre dragoste. Făcută cu o baghetă aurie și cu sclipici plin de iubire. Zânele au presărat peste noi sclipiciul ăsta și au făcut magia pentru totdeauna, nimeni și niciodată n-o s-o poată desface. Eu te voi iubi mereu și tu mă vei iubi pe mine mereu.
– Când iubirea mea o să se termine, eu n-o să te mai iubesc.
– Poate că uneori o să se mai scuture puțin din praful ăsta magic cu sclipici, și atunci o să mă iubești mai puțin. Însă nu-i nimic.
– Nu? N-o să te superi?
– Nici vorbă. O să am eu destulă dragoste pentru amândouă, până când tu o să te hotărăști să mă iubești din nou. Eu o să aștept răbdătoare. Ți-am zis că e o magie specială și că nu poate fi desfăcută nicicum. Indiferent ce se întâmplă, noi două o să ne iubim.
– E roz sclipiciul ăsta?
– În special roz, da. Zânele știu că–ți place foarte tare.
Se joacă cu un ponei și pare că deocamdată nu mai are alte întrebări. Eu mă simt de parcă aș fi alergat un maraton, cu burta asta cât un butoi. Mi-ar prinde bine niște zâne acum, zău dacă nu. Unele care să mă învețe ce să fac data viitoare când mă ia Iris la întrebări.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Din decembrie până săptămâna trecută, Iris nu prea a dat pe la grădiniță. Au fost vacanțele, apoi diverse viroze au ținut-o și ele departe. Vremea a fost urâtă, ploioasă, străzile pline de noroi și am stat mai mult în casă decât pe-afară. Bineînțeles că un copil de patru ani are nevoie de activități, are nevoie să alerge, să țipe, să se manifeste în toată splendoarea lui chiar și atunci când e închis între patru pereți, pentru vreme îndelungată. Așa că începutul săptămânii trecute m-a găsit cu o nerăbdare pe care știu c-o cunoașteți și voi. Aia în care îmi doream doar să fie bine, fără nas curgător, fără tuse, să meargă la grădiniță, ca să iau și eu o binemeritată pauză de câteva ore. Mă simțeam obosită, burta mi-e tot mai mare, aveam musai nevoie de puțină liniște și leneveală.

S-au aliniat planetele și luni dimineață am dus-o la grădiniță, apoi m-am întors direct acasă. Plănuiam ca după ce îmi terminam treaba, doar să citesc, să stau întinsă pe canapea și să mă mai ridic de-acolo abia înainte de ora patru, când trebuia să merg după Iris. Visam de multă vreme la o asemenea zi. Zis și făcut, m-am tolănit pe pat cu cartea în mână și am citit, ba am și moțăit puțin la un moment dat. Apoi, când m-am trezit și am văzut că încă mai erau câteva ore bune până la patru, am simțit o apăsare puternică în piept, una pe care n-am putut-o alunga nicicum. Și nu, nu era de la sarcină.

Deodată mi s-a făcut foarte dor de Iris, am simțit o nevoie disperată să o văd, să o lipesc de mine și să o țin acolo până m-aș fi liniștit, până când bătăile inimii mele și-ar fi regăsit ritmul. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, apoi am început să plâng de-a binelea. Îmi dorisem atât de mult jumătatea aceea de zi doar pentru mine, adică fără Iris, apoi când primisem exact asta, realitatea mă lovea în față. Mai avem atât de puțin timp doar cu ea.

Timpul nostru în formula asta urmează să se termine în câteva săptămâni. În scurt timp, Iris mă va împărți cu încă un copil. Unul care deși e fratele ei, pentru ea va veni ca un străin, poate chiar ca un intrus. Știe tot ce presupune asta, știe că zilele și nopțile noastre nu vor mai arăta la fel, știe toată teoria, însă sunt sigură că habar n-are ce-o așteaptă. Mă exprim în felul ăsta, pentru că mă pun în locul ei și încerc să înțeleg lucrurile din perspectiva copilului de patru ani, care deodată nu mai e centrul universului în familia lui.

Și mă doare până la lacrimi durerea ei, deși e o durere care încă nici măcar nu e aici. Mă doare în piept doar imaginându-mi cât de greu îi va fi. Până a împlinit trei ani, am stat tot timpul împreună, m-a avut pentru ea în fiecare clipă a vieții ei și nu ne-am despărțit niciodată mai mult de două ore. Apoi a mers la grădiniță și lumea ei s-a mai lărgit, însă tot foarte mămoasă a rămas. E o fetiță iubitoare care are nevoie tot timpul de contactul fizic cu mine. De îmbrățișări, de ținut de mână, de pupături și mângâieri.

Într-un mod absurd, deși sunt nerăbdătoare să trăiesc viața în patru, să-l primesc pe Zmeurică în familia noastră și să-l aduc acasă, mă simt vinovată. Vinovată că-i dau viața peste cap lui Iris. Că va deveni soră mai mare fără s-o fi întrebat cineva vreodată dacă-și dorește musai asta. Mă doare în piept haosul și dezordinea prin care va trecea ea în curând. Mi-e teamă că n-o să știu să-i arăt și atunci cât de tare o iubesc, că poate între țipete de bebeluș și nopți nedormite, o să fiu mai puțin disponibilă pentru prima mea copilă. Că o să se simtă abandonată și rănită. Că o să regreseze. Că obosită fiind, o voi repezi, că nu voi mai avea timp să-i citesc sau pentru joacă.

Așa că am plâns în ziua aceea de luni, cu pieptul îngreunat de dor și de griji, de temeri și de îndoieli, până când a venit ora patru și m-am dus după Iris la grădiniță. Am strâns-o tare și m-am abținut cu greu să nu plâng iar. Am plecat împreună spre casă ținându-ne de mâini, mama și copilul ei, in timp ce din burtă Zmeurică parcă încerca să mă liniștească: haide măi mama, haide că va fi bine!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

– Mama, te mai doare spatele?
– Puțin.
– Și nu stai bine așa?
Mă foiesc puțin pe canapea demonstrativ:
– Nu prea.
– Aha. Și te-ar ajuta perna mea cu Elsa și Ana?
– Păi, da. Că uite, mi–aș pune-o aici la spate și atunci aș sta mai comod.
– Că e mare burta aia și din cauza asta nu stai comod acum?
– Exact, e mai greu să–mi găsesc o poziție în care să mă simt bine.
– Dar e perna mea.
– Știu.
– Și aș vrea să–mi pun eu capul pe ea.
– Pune-ți-l.
– Dar pe tine te doare spatele.
– Mă cam doare, da. Dar dacă îți e greu să mi-o dai mie și vrei s-o folosești tu, e în regulă, o să găsesc altceva.
– Dar eu nici n-o prea folosesc.
– Păi?
– Ești mama mea și nu vreau să te doară spatele.
– Irisule, dar nu mă doare chiar atât de rău. În plus, să știi că mă durea și când te aveam pe tine în burtă, nu doar acum că-l am pe Zmeu. Și atunci aveam nevoie de pernă.
– Ah, da?
– Păi da.
– Știi ce? Cât timp ești tu însărcinată, perna cu Elsa și Ana o să fie a ta. Ți-o dau ție, n-o să mai fie a mea. Dar numai cât ai bebeluș în burtă. Și o să ți-o pui la spate și n-o să te mai doară deloc. O să stai mai comod, așa-i?

Nu știu dacă există pe lume declarație de dragoste mai mare de la un copil căruia nu-i place să împartă nimic, cu nimeni. Și las conversația asta aici, ca să n-o uit. Acum mă duc să pup copila până o tocesc.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

Burta asta e mult mai grea decât burta de data trecută. Aia de când am purtat-o pe Iris, adică. Fizic e mai grea. E tot bățoasă, semeață și crește doar în față, rotundă, frumoasă cu spume, de-mi vine să stau goală toată ziua în fața oglinzii ca s-o admir într–una, la fel ca acum cinci ani. Însă e mai greu de dus. Într-un fel straniu, parcă e mai plină. Sunt foarte conștientă tot timpul că e locuită, ca să zic așa.

Zmeurică e un bebeluș foarte mobil. Iris mai făcea câte-un poc, câte un boing, pe ici colea, însă flăcăul ăsta de-l port acum, pleacă pe unde are treabă cu tot cu burtă. Lovește, se sucește, dansează, sare pe trambulină, țopăie șotronul, se dă cu rolele, joacă volei, zău că exact așa simt. Mă uit cu uimire la burta asta și o văd cum se mișcă de la stânga la dreapta, apoi invers. Mult și des. Ziua, noaptea, oricând. E drept că mai și doarme câteodată, din fericire. În rest însă, își face simțită prezența cu vârf și îndesat. Atât de tare, încât uneori doare la propriu. Mă împunge de parc-ar vrea să–mi vorbească.

Au rămas mai puțin de unsprezece săptămâni până la naștere. Recunosc că mi se accelerează respirația când mă gândesc la asta. De emoție, de frică, de panică, de bucurie. Dumnezeule mare, îmi spun atunci, o să am un nou născut în casă, pe lângă Iris. O să fiu mamă de doi. Cum o să ne adaptăm cu toții? Cum o să dormim? Eu cu amândoi? În aceeași cameră? Cum va fi pentru Iris? Voi ști să o ajut? Ce voi face dacă cel mic se va îmbolnăvi, luând în considerare că Iris aduce virusuri de la grădiniță?

Și tot gândindu–mă așa, mi se taie picioarele, de trebuie să mă așez, pentru că mă ia cu amețeală. Apoi îmi mângâi burtoiul rotund, Zmeurică îmi vorbește iar, respir adânc și mă liniștesc. Iar burta asta grea, mă ajută să mă calmez. Parcă-mi spune: hai măi, mamă, ce poate fi așa greu? să pupi iar talpite mici și să admiri zâmbete știrbe? să pornim împreună în aventura asta nouă? haide, știi bine că nu-i nici un motiv de panică.

Așa trec zilele mele, cu mângâiat de burtă, cu gânduri și întrebări, cu îmbrățișări de la cea mai frumoasă și bună fetiță din lume. De-acum e despre așteptare și despre pregătire. Despre acceptarea tuturor temerilor ca fiind firești. E despre inspirat adânc și despre expirat profund.

Unspreceze!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay