Nașterea lui Zmeurică

E joi după-amiaza. M a plecat după Iris la grădiniță, eu și bunicii vorbim despre ziua următoare. Cea în care urmează să se nască Zmeu.

Facem planuri, ne întrebăm emoționați cu cine o să semene ăsta micu’, ei își beau cafeaua de după-amiază, în timp ce eu doar adulmec pofticioasă mirosul ce iese din cănile lor.

Mașina lui M parchează, apoi deodată văd agitație în curte. Iese și tata, apoi mama. O aud pe Iris plângând panicos și mă gândesc: mâine merg să nasc, azi n-are voie să se întâmple nimic rău, oh Doamne, te rog, nimic nimic.

Ies în curte unde îi văd pe toți ghemuiți lângă un Ozzy căzut la pământ, inert, în timp ce Iris strigă: tata, Ozzy nu e bine, Ozzy nu e bine.

Simt că inima îmi sare o bătaie. Ozzy! Pe bune, universule, pe bune? Mă așez în iarbă lângă el, îi iau capul mare în mâini și mi se face frică. Îmi înghit lacrimile, ajunge că plânge Iris, nu e cazul să încep și eu. Ozzy are ochii imobili, tulburi și foarte măriți. Arată ca un câine turbat. Ca un câine turbat și mort. Din fericire însă nu este nici mort și nici turbat. E leșinat, cu toate cele 40 kg ale sale, iar eu simt că îmi cade cerul în cap.

Nu-mi poate muri câinele azi, nu se poate întâmpla tocmai acum. Abia are șase ani, iar eu mâine merg să nasc și trebuie s-o fac știind că toată lumea e bine acasă. Mă înțeleg cu M din priviri, eu fug în casă după bani, el cu mama iau dulăul pe sus și-l duc repede la mașină. Iris urlă, eu îmi țin cu greu lacrimile în colțurile ochilor, toți trăim momentul cu îngrijorare maximă.

Îl iubesc pe blănosul ăsta din tot sufletul și nu vreau să pățească nimic rău.

Seara curge greu, în timp ce așteptăm vești despre Ozzy, pe care M l-a dus la clinica veterinară, iar eu încerc să mă concentrez și pe alte lucruri. Verific bagajul pentru spital, actele, analizele și încerc să o liniștesc pe Iris care suferă că mâine dimineață trebuie să ne despărțim.

Burta mi-e foarte grea, nu mă simt prea bine, mă doare spatele și am emoții tot mai mari. Mâine vine Zmeurică, mâine nasc al doilea copil.

M se întoarce de la clinică cu un Ozzy bolnav, care a stat ore bune cu perfuzii și căruia i s-au făcut nenumărate investigații. Aflu că o afecțiune a ficatului l-a doborât așa de brusc și că a fost la un pas de moarte. Pentru el urmează alte zile cu perfuzii și alte analize. E apatic, nu arată deloc bine, mi se rupe sufletul să-l văd așa.

Ne ducem cu toții la culcare îngrijorați pentru câine și pentru ziua importantă care urmează. O giugiulesc pe Iris și o privesc lung după ce adoarme. De mâine i se dă viața peste cap. Știu că va fi frumos, dar sunt convinsă că și greu.

Încerc să adorm, dar nu e cale. Mă doare spatele în continuare și nu găsesc nici o poziție comodă. Transpir și-mi trec o mie de gânduri prin cap. Mi-e frică de operație. Îmi amintesc încă foarte viu frigul din sala de operații, neputința și realitatea faptului că doi oameni îmi umblă prin corpul deschis.

Încerc să mă gândesc la altceva, dar nu reușesc. Durerea de spate devine tot mai insistentă și simt presiune în zona pelviană. Mă ridic din pat pentru că acum e singura poziție vag comodă. Îmi trece prin cap că ăsta e începutul travaliului, dar alung gândul rapid. Nu se poate, îmi zic, nu așa în miezul nopții, doar dimineață sunt programată pentru cezariană. Nu vreau să plec noaptea la spital, în timp ce Iris doarme. Vreau să ne luăm rămas bun cum se cuvine, e important pentru ea. Trebuie să rezist până dimineață, poate astea sunt totuși contracții false.

Însă din-astea false am mai tot avut și nu erau așa. Astea de acum nu-mi permit să stau într-un loc, ci mă îndeamnă să mă plimb prin cameră, mă doare deja destul de neplăcut și încep să fiu convinsă că sunt contracții ce preced nașterea.

Toată lumea doarme. Nu știu cum ar trebui să procedez, dacă să mai aștept sau dacă să-l trezesc pe M. Decid să mai aștept totuși, așa că-mi reiau plimbarea prin cameră, ba pentru scurtă vreme reușesc chiar să mă întind pe pat.

Durerea se întețește și simt nevoia să stau pe vine, așa că mă las ușor în jos. Acesta este momentul în care mi se rupe apa. E un moment care mă blochează. Înțeleg imediat că voi naște înainte de ora programată și că va trebui să-mi trezesc medicul din somn.

Iris doarme. Când se va trezi eu nu voi fi acasă și mi-e ciudă că sunt nevoită să plec fără să-i explic de ce.

Intru în camera lui M și-l strig ușor pe nume o dată, de două ori, de trei ori, fără ca el să-mi răspundă. Apoi zic tot încet: “mi s-a rupt apa”, iar el se ridică direct în fund, ca ars.

Fac rapid un duș în timp ce tremur ca varga. De emoție, de șoc și de frică. Asta e, mă duc să nasc în toiul nopții. Îi trezesc și pe ai mei, ne luăm rămas bun emoționați, în șoaptă, apoi eu și M urcăm în mașină. Pe drum durerea revine. Nu ascultăm muzică, șoseaua e goală, M gonește serios către spital, iar eu spun:
– Ca-n filme.
M zâmbește și atât. E speriat și el, văd bine.

La primiri urgențe mi se confirmă că membranele s-au rupt și că sunt în travaliu. Îmi sun medicul și-l informez despre situație, iar el îmi zice că vine la spital. Mă mai liniștesc puțin. Sunt dusă la monitorizare și aici aștept rezultatul ultimelor analize, în timp ce contracțiile devin tot mai dese și mai dureroase.

M a rămas undeva pe hol, însă comunicăm pe whatsapp. Îi scriu și soră-mii că stau să nasc, apoi ne aducem aminte împreună de episodul din Friends în care naște Rachel și facem puțin mișto de situație. Mă mai relaxez puțin.

Între timp ajunge și medicul meu. După ce schimbăm două vorbe, mă liniștesc. E calm și relaxat ca întotdeauna, exact așa cum eu nu sunt de obicei, iar calitățile astea ale lui mă fac să mă simt în siguranță.

Mă uit la ceas și îmi dau seama că Iris o să se trezească în curând. Când bunica o să-i explice de ce nu sunt acolo, o să plângă. Imediat îmi vine și mie să plâng. Mi-l imaginez pe M așteptând și îmi pare rău că e singur.

În timp ce sunt pregătită de operație mi se face iar frică. Am mai trecut prin asta, la naiba, îmi spun, trebuie să mă adun, dar nu reușesc nicicum. Îmi caut doctorul cu privirea, iar el îmi face complice cu ochiul, ca și cum mi-ar zice: “hai, măi, c-o să fie bine, liniștește-te”.

Trăiesc operația în spaimă și mi se face rău. Asistentele mă țin de vorbă, îmi dau seama și pentru asta le sunt recunoascătoare. Simt când copilul este scos din mine și aud exclamații de mirare. Înțeleg din reacțiile tuturor că e un bebeluș mare. Îi aud plânsetul și lacrimile îmi curg incontrolabil. Am născut. Gata, de-acum suntem patru. De azi am doi copii.

Aud doctorul întrebând: “cât are? ” și o voce feminină răspunde: “4,150 kg”.

Înțeleg acum de ce ultima lună a fost așa de grea. Zmeurică era foarte mare, în timp ce eu nu-s tocmai vreo voinică, în mod normal cântăresc vreo 56 de kg.

Am stat în spital trei zile, doar eu și proaspătul meu fiu. Am avut timp berechet să ne cunoaștem și ne-am plăcut imediat unul pe celălalt. E un tip serios, molcom și moale, pufos ca o bucățică de nor. Îi plac îmbrățișările, pupicii și ascultă cu interes maxim tot ce îi povestesc. Mă urmărește cu privirea și mi se cuibărește perfect în brațe. Nu-mi puteam dori un copil mai bun.

Iris a fost foarte bucuroasă să-l vadă, l-a pipăit peste tot, l-a cerut imediat în brațe și i-a declarat că e un zmeurel drăguț.

P. S. Ozzy e mai bine, însă în continuare sub tratament.

P. P. S. Numele lui Zmeurică este Carol, însă probabil în familie îl vom striga Zmeu 😁

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

3 comments

  1. Mi-ai adus aminte de una anume dintre întîmplările care nu se uită, ultima ecografie din ultima zi înainte de “zmeurica” mea, cînd am luat-o amîndoi și pe fata deja mare de șase ani cu noi, și doctorița mea i-a zis: “e ultima ta zi de copil singur la părinți”… N-a înțeles, dar i-a sunat instinctiv cumva anume…
    Pumni strînși pentru Ozzy 🙂

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.