Category: Diverse

Primesc uneori de la cititoare, mesaje în care doamnele îmi laudă calitățile de mamă, sau în care îmi transmit admirația lor vizavi de felul în care o cresc pe Iris. Oricât de tare mi s-ar umfla mie pipota citind mesajele respective, oricât de frumos îmi ung mie orgoliul, sunt suficient de matură să recunosc deschis că nu-i nici pe departe așa cum își imaginează ele.

Aici, pe blogul meu, aleg să împart cu voi și bune și rele. Insist pe cuvântul aleg, deoarece eu sunt cea care controlează informația pe care o transmit către voi, cele care mai intrați uneori să citiți. Așadar, vă spun atât cât sunt eu dispusă s-o fac. De cele mai multe ori, aleg să va povestesc chestii haioase, alteori duioase, uneori bucăți serioase sau grele din viața noastră.

Privind blogul ca pe un tot, chestiile haioase predomină. Pentru că blogul ăsta este în primul rând un colț în care adun bucățele din viața copiilor mei, iar ei vor putea oricând să intre aici ca să citească despre ea. Abia apoi blogul este pentru restul oamenilor. Nu pretind că educ pe nimeni aici, nu am competențe necesare să fac asta și nici nu mi-am dorit vreodată. Sigur că mă bucur când ce scriu eu produce emoție, mă bucur chiar tare, cu țopăială și zâmbet larg, însă nu acesta e scopul meu principal. Iar blogul e și un instrument care servește egoismului meu, putem spune și asta, da.

Dosar de Mamă este însă departe de a fi perfect. Eu sunt departe de a fi perfectă. Viața mea e departe de a fi perfectă! Și aș vrea să știți asta, pentru că în mesajele de laudă pe care le mai primesc, simt tristețe și uneori frustrare. Ia uite ce viață frumoasă ai tu, ia uite ce copil inteligent și frumos ai, ce soț implicat, ce viață pusă la punct, sigur că pentru tine e ușor, sigur că-ti vine să scrii despre toate astea când sunt așa perfecte. Oare eu ce nu fac bine, de ce nu-mi iese și mie?

Doamnelor, viața nimănui nu e perfectă. Nici a mea nu e. Însă aleg să nu scriu despre părțile alea nasoale, pentru că-s personale. Intime. Nu-s pentru ochii oricui. Aleg să nu scriu despre momentele când simt disperare cu fiecare fibră a ființei mele sau când nu mai văd luminița de la capătul tunelului. Nici despre alea când copilul nu mă ascultă zile în șir, când nici un argument nu e suficient de bun pentru el, când e nemulțumit și-mi vine să-i fac bagajul și să-l trimit în lume. Nici despre momentele când nu-mi place de bărbatul meu, când relația noastră devine un ghem de frustrare pe care nu mai știm cum să-l descâlcim. Nu vă scriu despre cum de multe ori nu sunt nici mamă, dar nici soție bună. Nu va scriu despre dezamăgirea profundă pe care o simt de multe ori.  Nici despre teama care mi se furișează în suflet.

Însă toate astea sunt prezente în viațamea. Și în a mea, la fel cum probabil și în a voastră. NU există părinți perfecți! Nu există părinți care să nu greșească! Nu există părinți care să nu se simtă depășiți uneori! Privitul peste gard, în curtea altuia, dăunează grav sănătății, zău! Ar fi o minciună să credem că alții duc vieți fără frământări, fără conflicte, vieți perfecte.

E greșit să ne lăsăm duși de iluzia că doar alții au gasit toate răspunsurile, pe când noi inca ne bălăcim într-o mare de confuzie. Că alții știu cum să se descurce în orice situație. Că alții au copii mai buni, mai cuminți, mai deștepți. Sau soți care aduc flori, adorm copiii și le fac baie, în timp ce oferă soțiilor nițel timp doar pentru ele. Sau case mai mari. Sau joburi mai bine plătite. Sau prieteni mai buni. Sau bani mai mulți.

Nu există vieți perfecte! Există doar oameni care înțelegând asta, aleg să țintească perfecțiunea, chiar dacă n-or s-o atingă niciodată.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

– Mama, sunt puțin cam îngrijorată.
– De ce, puiule?
– Pentru că tata e foarte bolnav.
– Irisule, tata e răcit, nu foarte bolnav.
– Ba da.
– Ai dreptate, tara arată cam rău. Nici mie nu-mi place să-l văd așa. Dar îți promit că nu are nimic grav. E doar răcit și o să se facă bine în curând.
– Da? Sigur?
– Cum să nu, gâzule! Păi n-ai văzut că i-am dus ceai călduț și medicamente?
– Ai tu grijă de el, mama?
– Da, exact cum am grijă și de tine când te îmbolnăvești.
– Atunci cred că se face bine în curând.
– Păi vezi?
– Și când te îmbolnăvești tu, o să am eu grijă de tine. Tu de mine și de tata, eu de tine și tata de noi.

Așa ca aia e, gata, suntem acoperiți!
“Dosar de Mama” e si pe Facebook

A venit și momentul ăla din an când aruncăm priviri peste umăr să facem bilanțul și privim către viitor, cu rezoluții noi în buzunar. Mie personal nu-mi place momentul ăsta și nu mai cred în el deloc. Pentru că 1 ianuarie nu e un nou început, ci doar iluzia unuia. Poate să fie un moment în care îmi propun diverse: să fac mai multă mișcare, să fiu mai răbdătoare, să învăț o limbă străină, să citesc mai mult, etc. Pot să mă amăgesc cu astea, așa cum am făcut-o ani de zile. Rezoluții peste rezoluții, însă să fim serioși, multe dintre ele nu ajung să fie niciodată îndeplinite, iar frustrarea cauzată de neîmplinirea lor devine aproape palpabilă.

Sau pot alege să sar peste toate astea și să privesc lucrurile din altă perspectiva. Nu-mi mai setez scopuri de atins la început de an. Nu de teamă că nu le-aș putea împlini, ci pentru că am învățat să fiu mai indulgentă cu mine. Pentru că am nevoie să fiu înțelegătoare cu propria-mi persoană. Am priceput în sfârșit că fiecare dimineață nouă e un început, că nu e necesar să aștept nici săptămâna sau luna, nici anul nou.

Am învățat că doar eu sunt responsabilă pentru starea mea de bine, că nimeni altcineva nu are datoria asta față de mine. Nici bărbatul, nici copilul, nici părinții mei, nici ceilalți oameni care există în viața mea. Nimeni nu e răspunzător pentru fericirea mea. Nu trebuie și nici nu e corect să fie. Doar în mine stă puterea asta.

Anul care trece am scris cât am putut, iar blogul a câștigat cititori noi. Vă mulțumesc și va sunt recunoscătoare că îmi călcați pragul. Iar dacă sunteți curioși să aflați care au fost cele mai citite articole, aruncați aici o privire:

1. Vă mulțumesc, doamnelor educatoare!
2. Scrisoare pentru sora mea
3. Iar ești gravidă? Ești sigură că vrei să treci prin asta din nou?
4. Mi-e dor de tine bebeluş
5. “Unde-a disparut Pișpirel” sau despre cum se fac copiii
6. Leac natural pentru tuse încercat de Iris
7. Apreciaţi-i pe cei ce vă ajută să vă creșteți copiii
8. Dragă mămică de la serbare
9. Te văd
10. Ce aș fi vrut să-mi spună cineva înainte să nasc

Mă uit peste topul asta și mă bucur să găsesc în el și articole mai vechi, scrise înainte de 2018. Pentru mine asta înseamnă că răsfoiți blogul, iar asta mă îndulcește foarte tare.

Vă mulțumesc pentru tot ce-mi dați și vă aștept pe-aici și-n anul următor!
Much love! ❤

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Viața de  gravidă are farmecul ei, de acord. Dar hai să nu uităm că vine și cu niscaiva restricții. Unele care mie nu-mi convin deloc, pe bune. Majoritatea țin de mâncare cu care nu mă mai pot îndopa, dar nu numai.
Păi, ia să vedem, ce-mi lipsește mie de când sunt însărcinată:

– Brânză cu mucegai.
Vise dom’le, vise, nițică pâine prăjită cu brânză albastră, încă o vreme, doar în vise. Vai, sau o salată cu branza asta.  Sufăr tare după ea, îmi lungesc gâtul pe la raftul cu lactate când merg la cumpărături. Dar aia e, nu-i voie!

– Somonul afumat.
Am încercat să fac paste cu somon afumat gătit, dar nu-i nici de departe același lucru cu the real thing.

– Berea.
Mda, eu sunt de la Miercurea-Ciuc, unde primim bere cu biberonul, încă din  copilărie. Glumesc, evident, însă sunt băutoare de bere, iar acum îi duc dorul. Noroc ca există cea fără alcool.

– Cafeaua.
Vorbesc de aia adevărată, cu cofeină, care te trezește dimineață și îți pornește motoarele, nu de poșirca asta decofeinizată pe care mi-o fac în fiecare zi.

– Șoricii.
Am cumpărat într-o seară, însă am realizat curând după asta că nu sunt recomandați în sarcină. I-am adulmecat că un câine flămând, însă rațiunea a învins ( și de data asta) așa ca n-am mâncat.

– Maioneza.
Vine Crăciunul, cu salată boeuf pe fiecare masă. Si salata de vinete. Nu mai zic nimic, I rest my case.

– Blugii fără burtă.
Hainele normale în general. Alea care nu se mulează pe fiecare curbă nouă care mi-a apărut.

– S-o duc pe Iris mult în brațe.
Din păcate nu mai pot. Ea are peste 16 kg, e grea, iar eu n-o mai pot duce deloc. O țin în brațe, însă nu pot înainta cu ea.

– Să nu mai merg la toaletă la fiecare jumătate de ora.
Mai ales noaptea. Nici nu mă întind bine în pat, abia îmi găsesc în sfârșit o poziție confortabilă, când, surpriză, trebuie să merg la buda. Iarăși!

– Să nu mai gâfâi.
Sarcina asta e foarte diferită de prima. Mi se scurtează răsuflarea repede, la un singur rând de scări urcate. Merg la pas cătinel, nu mă mai pot grăbi. Desigur că toate hainele astea de iarnă nu ajută deloc. Mă simt grea, ce să mai, cam asta e senzația.

Nu mă plâng, să știți. Din contră, mă bucur de Zmeurică ăsta care crește în mine, de fiecare șut în vezică și de fiecare durere de șale care mă încearcă. Știu că toate-s pentru timp scurt, și mai ales, că sunt însărcinată pentru ultima dată, așa că am de gând să mă bucur de tot ce mi se dă.

Vouă ce v-a lipsit în sarcină? 🙂
Credit foto: Pixabay.com
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Îmi amintesc și acum, mometul în care, însărcinată fiind cu Iris, mi-am dat seama că eu port în burtă un copil adevărat, pe care va trebui să-l nasc și să-l cresc, fie că eram pregătită, fie că nu. Că nu-i vreo glumă sau joacă la mijloc. Nu mă acuzați de inconștiență, pentru că a fost o sarcina dorită și planificată, însă creierul funcționează după căi misterioase uneori.

Momentul exact în care am înțeles pe de-a-ntregul măreția evenimentului ce urma să ne schimbe viețile pentru totdeauna, a fost când mama mi-a zis veselă:
– Peste patru luni îți vei ține copilul în brațe.

Îmi aduc aminte exact că părinții mei erau în vizită la noi, că era Paștele și îi dusesem la slujba de Înviere, la biserica catolică. Ajunsesem fix când se terminase totul, pentru că plecasem prea târziu de acasă. Ne-am urcat înapoi în mașină și mama a zis propoziția de mai sus.

Cumva, deși deja mă rotunjisem nițel, deși deja Fasolică lovise (da, și Iris a avut nume de mâncare în burtică), eu nu cuprinsesem până atunci cu toată mintea, că urma să devin mamă. Mda, aș putea spune că m-am prins de-a dreptul, abia când eram însărcinată în luna a cincea.

Îmi amintesc exact sentimentul de panică pe care l-am trăit atunci. Nu sunt pregătită, nu, nu sunt deloc pregătită, asta îmi trecea prin cap. Îmi amintesc că mi-au dat lacrimile, că inima îmi bubuia în piept și că tâmplele îmi pulsau ritmic. Peste patru luni urma să dau naștere unui copil nou-nouț.

Îmi aduc aminte și chipul mamei, pe care se zugravise o surprindere firească. Nu înțelegea de ce reacționez așa. Nici eu nu înțelegeam prea bine de ce simțeam așa. Abia așteptasem să rămân însărcinată și îmi doream din tot sufletul copilul, iar acum mă trezeam deodată paralizată de frică. Nu știam ce urma, viitorul era o necunoscută la momentul respectiv, așa că am dat vină pe asta. Am avut totuși nevoie de câteva zile ca să mă liniștesc atunci, însă în  cele din urmă, a trecut.

Acum, la a doua sarcină, știu ce urmează să se întâmple. Nu pot afirma că mi-e teamă de rolul de mamă. De asta nu, pentru că fac practică de patru ani, cu un copil care a fost  plin de energie din prima zi. Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o din punctul asta de vedere, este că nu trebuie să am așteptări. Că e mai înțelept să iau și să accept totul așa cum vine.

Acum însă, trăiesc un alt soi de panică. Cea a operației cezariene. Acum știu cum decurge, îmi amintesc totul în detaliu. Sunt aproape de a cincea lună de sarcină,  și din nou, parcă urmând un șablon, se instalează frica. Între burtă și momentul în care îl voi ține pe Zmeurică în brațe, stă nașterea. Operația cezariană. E inevitabilă și necesară. E un dat că trebuie să se întâmple.

Îmi amintesc fiecare detaliu. Sala de operație în care era foarte rece. Injecția. Faptul că imediat după injecție, nu-mi mai simțeam picioarele și am avut nevoie de ajutor ca să mă întind. Asistența care pregătea iodul. Paravanul verde din fața mea, care mă împiedica să văd ce fac medicii. Medicul meu și încă unul pe care nu-l mai văzusem niciodată până atunci. Frigul. Frica. Gândurile care-mi fugeau de la ce mi se întâmpla atunci. Medicii care vorbeau de-ale lor. Frigul. Senzația teribilă că se trag lucruri din mine. Ochii care mi se închideau. Asistenta care îmi zicea să nu-mi mai mișc capul. Așteptarea. Sentimentul că nimic nu va mai fi la fel. Frica.

Un copil plângând. Nedumerirea care a urmat. Asistenta care era la capul meu, pe partea stânga și ținea ceva în brațe. Ce? E copilul meu? Chiar am un copil? E al meu? Pe ăsta l-ați scos din mine? El plânge așa sau eu? Frigul. Doctorii vorbind. Cineva spunând cuiva “felicitări“. O fi ziua cuiva, mă gândeam. Nu, nu, mie îmi adresează felicitări. Bravo mie, adică. Am născut. Copilul meu e aici. E bine, întreb eu cât de tare pot? Nu e nici o asistentă lângă mine. E bine, întreb iar? Este, răspunde o voce care nu știu cui îi aparție. Nota zece. Abia s-a născut și deja primește note, mă gândeam. Nu-mi mai e frică. A trecut, e bine, am adus-o pe lume, am făcut treabă bună. Îmi vine să plâng, mă simt singură. Aș vrea să fie cineva aici lângă mine. M, mama sau sora mea. Să mă țină cineva de mână.

Infirmierele care mă curăță, picioarele mele pe care le ridică în poziții ciudate. Sângele. Frigul. Expunerea. Goliciunea. Sentimentul de jenă când infirmierele se chinuie să mă mute de pe masa de operație pe targă. Drumul spre salon, chipul îngrijorat al lui M.

Îmi amintesc totul de parcă a fost ieri. Acum știu ce urmează. Durerea. Cât de greu mi-a fost să mă ridic în picioare, a doua zi. Balta de sânge care mi s-a format la picioare, imediat ce m-am ridicat. Asistenta care striga : așezați–vă, așezați-vă acum, imediat. Cămașa de noapte galbenă, plină cu sânge. Durerea. Mersul cocoșat. Senzația că se desface operația, la fiecare pas.

Zilele astea mă lupt cu amintirea operației. Știu că asta urmează. Been there, done that. Și totuși, nu mă pot lăuda cu vreo izbucnire curajoasă. Probabil că va trece și blocajul asta în câteva zile. Așa sper. Până atunci însă, o să îmi dau voie să fiu fricoasă. Azi mai mult decât ieri, mâine poate mai puțin decât azi.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

 

 

Dimineață. E o liniște perfectă în casă. Încă dorm amândoi. Am coborât ușor din pat, de teamă să n-o trezesc pe Iris, apoi am venit în bucătărie și am pus de cafea. E drept că-i decofenizată, dar nu-i bai, tot frumos miroase.

Afară e senin, soarele strălucește deja. Ies în curte, încă în pijamale și las răcoarea dimineții să-mi ciupească obrajii. Ozzy se gudură pe lângă mine, de parcă nu m-a mai văzut de săptămâni întregi. Îl mângâi între urechi și pe piept, ii masez spatele și-l întreb dacă a dormit bine. Mormăie sub mâinile mele și dă din coadă vesel. Îi aduc mâncarea și-i schimb apa. Dulăului ăsta îi datorez eu  primul zâmbet al zilei, in fiecare dimineață.

Intru înapoi în casă, unde miroase a cafea și a familie. Îmi torn licoarea fierbinte în cană și mă așez pe canapea. Aseară ne-au vizitat prietene vechi și dragi, venite de departe. Genul de prietene pe care le văd rar din cauza distanței mari, însă pe care le am în gând și suflet mereu.

Sorb din cafea și zâmbesc, gândindu-mă la seara trecută. E cald și liniște. Privesc pe geam și-l văd pe Ozzy mâncând, în curte. În curând se va trezi Iris și atunci nu va mai fi deloc liniște. Va fi doar cald și bine. În fond, la ce bună atâta liniște, mă gândesc.

Îmi ating burta și sorb din cafeaua caldă. E o zi nouă, iar eu sunt recunoscătoare pentru tot și toate. Bună dimineața!  🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook