Sunt zile când să fii părinte e mai mult decât greu, zile în care nu mai ai răbdare până seara, să bagi mai repede copiii în pat, să stingi lumina în camera lor, și dacă ești norocos, să închizi ușa în urma ta. Să se facă liniște odată, să nu te mai tragă nimeni de bluză, să nu mai vrea încă o poveste sau să te mai joci cu încă o prințesă ori lego, să nu te mai întrebe dacă nu e și altceva de mâncare, să nu se mai smirocaie, să se termine totul pe ziua respectivă. Să se ducă la somn și să stea în pat până dimineață. Atunci când poate în sfârșit, tu te vei simți mai puțin secătuit, mai puțin obosit, când poate vei avea ceva mai multă răbdare.
Câteodată starea asta poate dura zile, altădată chiar săptămâni întregi. Eu trăiesc uneori asemenea stări. Sunt perioade în care simt că totul e prea greu, nedrept și că nimic nu se așează așa cum ar trebui, oricât efort aș depune eu. Mă simt neîndreptățită, neînțeleasă, neapreciată, furată de timpul meu, ăla puțin în care ar trebui să mă ocup doar de mine, dar pe care mai mereu ajung să-l dau copilului. Atunci, în zilele respective, mă las dusă de val și mă pierd în vârtejul disperării și al neputinței, al temerii că niciodată nu va mai fi altfel decât așa.
Ultima dată când am simțit că alunec pe panta asta periculoasă, cea care duce doar la frustrare, am decis că e de ajuns, că nu fac decât să mă bălăcesc în jelanie și că doar eu mă pot extrage pe mine de acolo.
Bine, bine, dar cum? Și atunci am înțeles că lamentandu-mă, nu fac decât să mă deconectez de la tot ce sunt și de la tot ce am. Că singurul mod de a vedea partea plină a paharului e prin practicarea recunoștinței. Și că nu voi avea cum să fiu recunoscătoare decât prin prezență. Nu doar fizică, ci prin prezență conștientă.
Sunt recunoscătoare pentru tot ce mi se așează în drum, căci fiecare pas înainte înseamnă evoluție. Să pot fi recunoscătoare chiar și pentru greul care face parte din viață, înseamnă că am mai urcat o treaptă.
Sunt recunoscătoare că în nopțile cu boală pot stă lângă copilul meu, că el are o mamă care să-l țină în brațe și să-i aline suferința. Mulți alții nu au. Că–mi pot permite medicamente și că locuim la distanță rezonabilă de un cabinet medical.
Sunt recunoscătoare chiar și pentru ratele la banca, fără ele n-am fi avut un acoperiș deasupra capului, un cămin pentru noi și pentru copii.
Sunt recunoscătoare pentru certurile cu M. Pentru că nu sunt singură și nu trebuie să mă cert cu pereții. Iar după ceartă urmează mereu împăcarea.
Sunt recunoscătoare pentru toate nopțile fără somn. Fără ele n-aș fi fost mama copilului ăsta vesel, care face cele mai drăguțe gropițe în obraji atunci când râde.
Sunt recunoscătoare când copilul nu face ce îl rog, când mă ignoră și când e “obraznic”. E modul lui de a-și declara independența, de a se dezvolta, de a se desprinde puțin câte puțin.
E o viață minusculă, viața asta a mea, e trăită aproape într-o bulă, într-un mediu foarte restrâns. Purul adevăr este că nici nu mi–aș dori să fie altfel. Iar asta e un alt lucru pentru care să fiu recunoscătoare. Conștientizarea e pentru mine calea către a nu mă mai pierde atunci când e greu. Greul face parte și el din viață. Depinde doar cum aleg să-l văd, de cum mă raportez la el. Iar eu aleg s-o fac cu recunostință.
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay
