Category: Diverse

Lui Iris i-au plăcut mereu copiii, chiar și atunci când era încă bebeluș. I se punea pata pe câte unul și nu se dădea bătută până când nu îl îmbrățișa (a se citi că mai mult îl strângea de gât) și nu-l pupa bine de tot. Făcea așa cu copiii pe care-i cunoștea, dar și cu cei pe care îi vedea pentru prima data.

Nici măcar nu-i păsa dacă celălalt copil își dorea sau nu dovezile astea de afecțiune, ea insista și îl trăgea de guler, se ridica pe vârfuri să-i ajungă la obraz întru țocăit, țipa când era refuzată sau respinsă, o adevărată îndârjire, you get the picture. Un fel de “dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Dar oricât de adorabilă și bine intenționată ar fi fost, tot nu era în regulă să-și manifeste sentimentele fără pic de considerație pentru dorințele celorlalți.

Așa că, din cauza asta, vizitele în parc erau uneori o durere în fund. Pentru că oricât îi explicam noi despre limite, despre dreptul fiecărui copil de a alege dacă vrea să fie îmbrățișat sau nu, despre încălcarea spațiului personal, pe ea o durea fix la bască. Își vedea consecventă mai departe de pupat și strâns în brațe, fără să se lase convinsă să renunțe.

Comportamentul ăsta s-a mai corectat pe măsură ce a crescut, însă chiar și acum, uneori la grădiniță, îi îmbrățișează și pupă mai ales pe cei mici, cam cu japca. Am discutat despre aspectul ăsta de nenumărate ori, i-am explicat amândoi de ce nu e în regulă, ba am ajuns să o și certăm uneori din cauza asta.

“Îmbrățișezi și pupi copiii, doar dacă sunt și ei de acord” devenise propozitia cel mai des auzită la noi acasă, la un moment dat.

În același timp, știu că o face din dragoste, pentru că e iubitoare, că simte pornirea de a-i proteja pe cei mai mici decât ea, intențiile ei fiind numai dintre cele bune. Însă tot e important să învețe să se controleze. Ba la fel face și cu frate-său, pe care-l pupă până bietul Zmeu se zbate și în cele din urmă se lasă cu plânsete.

“Nu mă pot abține, tu nu vezi ce drăguț e? Ce năsuc are, ce obrăjori și cum zâmbește? Cum să nu-mi vină să-l pup într-una? Nu vreau să-l fac să plângă, dar simt așa deodată că trebuie să-l pupăcesc, ca să știe cât de tare îl iubesc. Și până la urmă chiar plânge și mie îmi pare rău. “

Ei bine, acu’ ziceți-mi voi, cum să nu mi se înmoaie genunchii la așa explicație?

Ieri, la ieșirea dintr-un magazin, am întâlnit o fetiță care era la cerșit împreună cu bunica ei. Cunoașteți imaginea. Fetița de vârsta lui Iris, poate chiar puțin mai mică, murdară, îmbrăcată cu haine jerpelite, a întins mâna și a bâiguit ceva. Iris a făcut ochii mari de uimire și după ce ne-am îndepărtat nițel, m-a întrebat cine e fetița și ce voia de la noi. I-am explicat că cerea bani, pentru ca e mai puțin norocoasă decât noi și probabil că îi lipsesc multe. Poate chiar și mâncarea.

– Ai vrea să îi dai două banane din cele pe care le-am cumpărat?
– Cum? m-a întrebat ușor timorată, frecându-și mâinile.
– Păi îi întinzi bananele și poți să-i spui că sunt de la tine pentru ea. Sau mai poți să i le dai fără să-i spui nimic, dacă așa ți-e mai ușor.

A luat bananele și a privit-o lung pe fetiță, a pornit spre ea, apoi s-a oprit și s-a uitat la mine. Am încurajat-o cu un semn al mânii, iar ea a pornit din nou.

Stăteau față în față, una blondă, cu părul pieptănat și împletit, cealaltă cu un batic prea mare îndesat pe capul ei mic și murdar, una cu două banane de dăruit, cealaltă cu două banane de primit.

– Bunăăă! a salutat-o Iris puțin rușinată, pe fetița care n-a scos nici un cuvânt. Astea sunt pentru tine, a zis ea, întinzându-i bananele.
Fetița le-a luat, apoi Iris a prins-o într-o îmbrățișare strânsă și a pupat-o pe ambii obraji. Fetița a rămas dreaptă, mirată, dar a zâmbit.
– Îmi pare rău! i-a mai spus Iris, iar eu am simțit cuvintele astea ca pe un pumn în stomac.

După ce ne-am îndepărtat, am întrebat-o de ce i-a zis fetiței că-i pare rău.
– Pentru că nu e așa norocoasă ca mine. Mama?
– Da?
– Te-ai supărat că am îmbrățișat-o și am pupat-o fără s-o întreb dacă vrea și ea?
– Nu, puiule. Nu m-am supărat. Știi de ce?
– De ce?
– Pentru că eu cred că a vrut și ea.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Nu mă întrebați când a trecut timpul, că nu știu nici eu. Cert e că ficiorul a împlinit șase luni, așa că la noi acasă s-a dat startul diversificării.

Fără pregătiri prealabile, fără meniuri prestabilite, ba chiar și castronul i l-am cumpărat abia în prima zi când a mâncat solide. Bavețici abia după vreo săptămână. Fără stres, cum s-ar zice.

Mi-aduc aminte și acum cât m-am documentat înainte să încep diversificarea cu Iris. Câte bloguri, articole, cărți dedicate subiectului am citit. Ba am fost și la pediatru să-mi dea listă cu ce alimente avea voie, în ce ordine, câte lingurițe, de câte ori pe zi, dacă să încep cu legume sau cu fructe, când să-i dau iaurt, de care carne, să-i dau doar produse bio sau nu. Văleu!

Stresată fiind, evident că am agitat-o și pe ea, mai că nu plângeam când refuza mâncarea, eram sigură că am greșit eu ceva, că la naiba, n-o să reușesc să hrănesc copila niciodată, n-o să se dezvolte, aoleu și vai de mine, ce mă fac.

Acum, privind în urmă, îmi dau ochii peste cap și zic: huoooo, femeie, stai nițel potolită, stai că prea iei lucrurile în serios.

S-o luăm ușurel de data asta, carevasăzică. Mâncatul e o plăcere, sau mă rog, așa ar trebui să fie. Chiar și pentru bebeluși, sau mai ales pentru ei, având în vedere că abia fac cunoștință cu alimentele.

Bebelușului trebuie să-i placă să se hrănească sau să fie hrănit. Să nu-l zăpăcească nimeni de cap, să nu insiste nimeni să-i vâre cu tot dinadinsul lingurița în gură când el nu vrea să mănânce.

La Iris am urmat cu strictețe instrucțiunile pediatrului. Am introdus câte un singur aliment pe zi, același timp de trei zile. Ca să urmărim dacă are copilul alergie, zicea medicul. A durat o veșnicie să-i introduc toate alimentele în felul ăsta. Plus că nu puteam zice că mânca tocmai diversificat. Legume în prima lună, fructe abia de la șapte luni, fără carne de porc și fasole până la cel puțin un an, ați prins voi ideea.

Așadar, beneficiind de experiența mea anterioară, Zmeu se poate declara norocos. Singurele restricții pe care am de gând să le păstrez vor fi la zahăr, sare și miere. În rest, va mânca de toate.

Astfel că ficiorul a mâncat până acum piure de morcov cu păstârnac și ulei de măsline, sfeclă cu ardei copt și unt, conopidă cu cartof alb, orez cu cartof dulce, fasole verde cu usturoi, iaurt, brânză dulce de vacă, banane, mango, mere, pere, piersici, prune, ficat de cocoș. Parcă atât, dar toate astea în aproximativ două săptămâni. Îi pregătesc un piure pentru două zile, nu doar pentru una, și n-am folosit nici o oala fancy pentru gătit, deși am pe undeva un multicooker cu funcție de aburit.

Zmeu mănâncă binișor, cu veselie, cu plăcere. Nu număr lingurițele, nu mă stresez dacă într-una din zile nu mănâncă deloc, nu-i caut în scutec, o cam ard pe relaxare, cum ar veni.

Nu cumpăr doar legume bio, nici nu am făcut fixație pe o singură marcă de iaurt, de exemplu, nu mai am blocaje de genul ăsta. Carnea de pui o avem de la țară, peștele de asemenea, vită, curcan și porc vom cumpăra ca tot omul de la magazin.

Take it easy, asta i-aș zice cui se pregătește de diversificare. Mâncatul trebuie să fie o plăcere pentru copil, nicidecum o sursă de stres.

Dosar de Mama e si pe Facebook

Când mi te-au adus prima oară, erai înfășat ca o clătită. Cea mai dulce dintre toate clătitele. Pe pledul care te învelea, se odihneau ursuleți în salopete colorate, nori și steluțe. Doar mutrița îți era descoperită. Aveai ochii deschiși, mari, buzele îți erau pline, pleopa dreapta avea o pată mică sângerie. Nu vreau să uit nici un detaliu.

Te-am luat cu o bucurie cum rar mi-a fost dat să trăiesc și mi-am clătit ochii cu drăgăleșenia ta. În sfârșit te vedeam, după atâta așteptare, te aveam, nu în burtă, ci în mâini. Îmi ascultai atent vocea, de parcă ai fi înțeles că, aha, uite, nu mă pierdusei.

Ți-am vorbit într-una, zicându-ți vrute și nevrute, ți-am pupat năsucul, obrajii și fruntea, și-apoi iar te-am privit, căci nu mă puteam sătura de tine. Căutam acolo, pe chipul tău, trăsături comune cu ale lui Iris. Erau și încă mai sunt acolo.

Nimic n-aș vrea să uit. Nici cum ai scâncit, nici cum mi-au dat imediat lacrimile, nici energia pe care o simțeam deodată.

Te-am pus la piept, iar tu mi-ai căutat sânul cu gura deschisă. Ce minune, m-am gândit atunci. Ce minune, să fie al meu copilul ăsta, ce miracol să-l pot hrăni cu lapte din sânul meu. Îți mulțumesc, Doamne, îți mulțumesc, Universule, că mi l-ai dat sănătos. Mi-ai dăruit bucuria de a fi și mamă de băiețel, iar pentru asta sunt recunoascătoare.

Am făcut echipă bună noi doi, chiar de la început. Mama și fiul. Trei zile, cât am stat împreună în spital, am avut suficient timp ca să ne cunoaștem mai bine. Până când te-am adus acasă, ți-am învățat pe de rost, toate trăsăturile. Urechile ușor ascuțite, obrajii roșii ca merele coapte, capul chilug și oval, nasul mic, moliciunea gâtului, sprâncenele care abia se zăreau. Nimic nu vreau să uit.

Pentru că știu cât de dor îmi va fi. Acum știu.

Felul în care te uiți după mine și lumina din ochii tăi când în sfârșit mă vezi.

Nopțile cu treziri pentru alăptat. Da, chiar și astea. Pentru că mi-au vindecat sentimentele de neputință și de vină, urmele lăsate de experiența alăptării cu Iris.

Mirarea ta. Curiozitatea de bebeluș. Felul în care ți se măresc ochii și ți se deschide ușor gura, la fiecare zgomot mai puternic, gust nou sau obiect interesant. Nimic nu vreau să uit.

Zâmbetul complet știrb.

Felul în care faci ca ursul.

Când râzi în hohote.

Că te gâdili.

Degetele mititele.

Cum arăți cu pantaloni de pijamale.

Cum îmi iei fața între palmele tale micuțe.

Că uneori îți sugi degetul mare.

Cum te uiți la soră-ta.

Cât de tare îți place să fii pupat.

Cum te liniștești când îți cânt “Epilog” de la Vama Veche.

Cum te joci cu zornăitoarea verde pe care ți-a cumpărat-o Iris, când te-ai născut.

Cât de ușor de consolat ești.

Nimic nu vreau să uit, nimic.

Cum te întinzi când te scot din sacul de dormit.

Cum îți freci nasul și ochii când ți-e somn.

Cât de haios ești când strănuți.

Cum arătai nou născut în salopeta verde cu dragon.

Că nu-ți place să stai pe burtă.

Cât de mult dai din picioare.

Cât de foiești înainte să adormi.

Ce diferit arăți când porți căciulă.

Cum îți ridici sprâncenele.

Că îți bagi amândoi pumnii în gură.

Că îți freci picioarele unul de celălalt, până îți cad șosetele.

Cât de tare îți place să îți fac baie.

Cum ai răbdare să îi citesc lui Iris povești.

Că plângi puțin și rar, dar când o faci, se zguduie casa.

Că ești vesel.

Că n-am mai iubit niciodată un băiețel atât de tare.

Cum îmi studiezi părul atunci când îl am desfăcut.

Nimic nu vreau să uit, Zmeule. Nimic!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Vor exista întotdeauna copii mai buni decât ai tăi.

Unii care sunt cuminți tot timpul, nu se smiorcăie niciodată, dorm în pătuțul lor din prima zi. Nu se trezesc peste noapte, nu se cer în brațe, se atașează perfect la țâță din prima. Își lasă părinții să gătească, să deretice prin casă, stau în brațele oricui fără să comenteze.

Copii care renunță la suzetă fără tragedii,  poartă scutec maxim un an, care stau în cărucior toată plimbarea, care merg de la nouă luni și vorbesc în propoziții de la un an. Copii care se îmbracă singuri, vorbesc engleza și japoneza, fac trei sporturi la doi ani și merg la ateliere diverse.

Copii care nu se bagă în discuțiile adulților, nu o deranjează pe mama când vorbește la telefon și nu se dau în spectacol când au musafiri.

Copii care spun mereu “bună ziua”, “te rog” și “mulțumesc” fără să fie atenționați vreodată. Copii care nu cer niciodată dulciuri, împart mereu jucăriile cu alții și nu comentează niciodată. Copii care sunt mereu recunoscători și se mulțumesc doar cu jucăriile pe care le au, nu cer niciodată altele.

Copii care nu se supără când pierd vreun joc, care citesc și scriu de la trei ani, care nu se îmbolnăvesc niciodată și se adaptează din prima zi la grădiniță.

Copii care nu mâzgălesc pereții, nu-și pătează hainele cu mâncare și acuarele. Copii care mănâncă exact ce le pui în farfurie, se duc la culcare fix când îi trimiți și nu cer niciodată desene animate. Copii care nu vor să audă de tabletă sau telefon, dar cărora le place foarte tare să facă duș sau să se spele pe dinți.

Ce ziceți? Că nu cunoașteți nici un copil care să corespundă descrierii de mai sus? Mărturisesc că nici eu. Însă jur că ei există!

Cum, nu știți ai cui sunt? Aș, sunt copiii imaginari ai celor care încă nu sunt părinți, dar se pricep teribil să dea sfaturi (multe) celor care sunt.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Foto Pixabay

Când afară era vreme plăcută, îl vedeam mereu la poartă, sprijinind gardul. Stătea acolo, uitându-se la trecători, salutându-i pe unii, schimbând o vorbă cu alții, câteodată împărțind un bidon de bere cu vreun vecin.

Îi răspundeam și eu la salut, chiar dacă nu-mi era chiar simpatic. Prea mi se părea mare pentru un bărbat în vârstă, de-a dreptul mătăhălos și chipul îl avea cam buhăit, poate de la toată berea aia pe care o bea cu vecinu-său.

Sărut mâna, zicea, iar eu îi răspundeam cam înțepat cu bună ziua, împingând căruciorul cu Iris, în timpul plimbărilor mele cu ea. Mă enerva moșul ăsta, eram supărată pe el, pentru că de multe ori le dădea drumul în stradă celor doi câini pe care-i ținea în curte. Arțăgoși ca naiba, alergau după bicicliști și lătrau turbați după fiecare mașină sau trecător.

Îmi era teamă de ei și dacă-i vedeam de departe, alegeam s-o iau pe străzi lăturalnice, doar ca să-i evit. Îmi imaginam tot felul de scene în care săreau la căruciorul lui Iris, la cum aș fi urlat și i-aș fi pocnit cu picioarele în burți, poate ei m-ar fi apucat de cracul pantalonilor, chiar m-ar fi mușcat, îmi era capul plin de imagini de felul ăsta.

Uneori chiar întârziam acolo unde trebuia să ajung, din cauză că alegeam rute ocolitoare.

Din cauza asta, deși bătrânul mă saluta mereu și îi zâmbea sincer lui Iris, eu mormăiam nemulțumită în barbă când îl vedeam. Ba odată l-am atenționat că nu e în regulă să-i lase liberi în drum și i-am cerut să-i țină naibii închiși că altfel or să rănească pe cineva într-o zi. I-am zis că mi-e frică de ei și el a încercat să mă convingă că nu mușcă, că latră ei ca tembelii, dar nu-s agresivi, să stau liniștită, chiar să-mi fie teamă, păi se poate?

M-am enervat mai tare și am vrut să chem hingherii, apoi când m-am mai liniștit mi s-a părut nedrept ca bieții câini să fie omorâți din cauza nepăsării moșului. Așa că am învățat să arunc cu pietre după câini, iar ei au învățat la rândul lor să nu mă mai latre dacă nu voiau să și-o ia în bot când aveam o zi cu țintă bună.

Bătrânul a continuat să sprijine gardul în zilele frumoase, să mă salute și să îi zâmbească lui Iris. Timp de cinci ani, sărut mâna. Apoi, când îl aveam pe Zmeu în burtă, mă complimenta și felicita   de câte ori avea ocazia.

Apoi am născut, iar plimbările mele s-au mai rărit, o vreme n-am mai trecut prin fața porții lui.

Într-o zi când mergeam să o iau pe Iris de la grădiniță, l-am văzut de la distanță, înainte să ajung lângă casa lui. Nu pe el, ci doliul mare de pe casa în care locuise. Am sperat că nu el se stinsese și am trecut pe-acolo mai des în următoarele zile. Dar deși era încă vară, nu l-am mai văzut niciodată sprijinind gardul.

Acum nu mai sunt nevoită să car pietre prin buzunare, câinii lui sunt încuiați mereu în curte și asta ar trebui să o simt ca pe-o victorie. În schimb, când trec pe-acolo, nu-i mai zâmbește nimeni lui Iris, iar eu nu mai mormăi supărată pe moșul cu cei doi câini. Și nici nu îmi mai spune nimeni sărut mâna.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Încă ești blondă și cârlionțată. Ne ciondădim mereu atunci când încerc să-ți descurc părul. Tu spui că te trag, eu bodogăn că nu stai locului și mai mereu după asta, ne supărăm una pe cealaltă. Nu vrei să-ți tunzi părul deloc, nici măcar un fir. Așa că așteptăm să ajungi și tu ca Rapunzel.

Ești soră mai mare. Mai iubitoare decât puteam spera. Persoana ta preferată e acum Zmeu, m-ai retrogradat pe locul doi, aia e.

Îți place înghețata. Aia de căpșuni, aia de mango, înghețata altora în mod deosebit și mai ales cea de bubble gum. Te ungi până la tâmple mâncând-o și mereu încerci să mai ceri o porție.

În continuare prințesele sunt viața.

Ești înaltă.

Îți plac ouăle prăjite și mămăliga.

Ai un simț al lui umorului deosebit.

Ești încăpățânată ca un catâr.

Anul ăsta ai început să dormi toată noaptea. Aleluia, n-au fost nevoie decât de patru ani jumate ca să ajungem la performanța asta.

Mâine începi grupa mare.

Ești iute. Nu ai viteză mică.

Ai cei mai frumoși ochi din lume. Din albaștri s-au transformat într-un verde deschis și limpede. Ești foarte frumoasă cu totul.

Povestești fără poticneli.

Ești un partner foarte fain de conversație.

Ești impulsuvă și vulcanică. Te aprinzi imediat.

Încă nu îți prea place să împarți.

Acum câteva zile ți-a căzut primul dinte. Apoi și al doilea.

Ai imaginație fascinantă.

Îți plac sirenele, când vei fi mare, vrei să te faci si tu una.

Nu ești deloc timidă.

Spui mereu exact ce-ți trece prin minte.

Așa ești tu azi, când împlinești cinci ani. Iar noi, te iubim până la stele și înapoi.

Iris l-a văzut pe Zmeu pentru prima dată în spital, a doua zi după naștere. Așteptând-o să vină în vizită, îmi simțeam inima pulsând în gât, înțelegând foarte bine că viața noastră împreună, așa cum o știam, urma să dispară pentru totdeauna.

Poți citi și auzi peste tot descrieri poetice despre cum arată noua viață de familie în patru. Nimeni nu-ți spune însă cu adevărat cum e la început. Adevărul gol-goluț despre travaliul  prin care trec toți membrii, în tranziția de la familie cu un copil, la familia cu doi. De la copil unic, la soră sau frate mai mare. De la părinții unui singur copil, la părinți de doi. Pentru că adevărul ăsta nu face cinste nimănui. Ba chiar, de multe ori, e tare, tare dureros.

Când Iris a intrat în salon, când m-a văzut, toată fața i s-a luminat. Ca atunci când în întuneric, cineva aprinde becul. Nu mă pierduse, eram acolo, chiar dacă nu mă mai văzuse de 24 de ore și nu știa prea bine la ce să se aștepte. Era pentru prima dată că stăteam departe una de cealaltă și chiar dacă acasă toată familia își concentra atenția asupra ei, M, bunicii și mătușa, eu îi simțeam neliniștea și zbuciumul interior. Of, cât de bine le simțeam.

Plecasem să nasc în toiul nopții, fără să mai apucăm să ne luăm rămas bun și știam că era supărată din cauza asta. Și eu eram, la naiba.

Iar acum, mă regăsea într-un salon de spital, aplecată de spate, pășind cu grijă din cauza operației și ținându-mă de burtă. Eu, mama ei, aceeași persoană pe care o știa dintotdeauna, dar care nu mai era doar a ei. Mama ei, care era acum și mama altcuiva.

Toate le-am citit pe chipul ei mic, tot am înțeles, imediat ce a intrat pe ușă. Dorul, iubirea, supărarea, curiozitatea, surpriza, mirarea. Apoi durerea. Atunci când l-am luat pe el în brațe. Atunci când Iris a înțeles că e un bebeluș adevărat, unul în carne și oase, că burta mea imensă chiar găzduise un omuleț, pe care urma să-l duc acasă. În ziua aia am plâns când a plecat de la spital.

Toată lumea îți zice că nu-i bai, lasă că vor mai fi ocazii să petreceți timp împreună, ca înainte. Dar și asta-i o minciună. “Înainte” nu mai există, totul așa cum îl știai “înainte” a dispărut, a rămas în trecut.

Când am ajuns acasă cu bebelușul, am perceput-o pe Iris ca fiind deodată foarte mare. Pe lângă Zmeu, arăta ca o adolescentă. Iar asta nu era doar în capul meu, în cele câteva zile cât lipsisem de acasă, Iris se înălțase, fața i se lungise, chiar era mai mare. Ca și cum născând încă un copil, o forțasem să crească mai repede, fără să-mi pese că poate nu era pregătită.

Acomodarea a venit cu bune si mai puțin bune, cu dificultăți de tot felul. Iris care voia să fie luată în brațe exact când bebelușul plângea sau trebuia alăptat. Oboseala mea. Alăptarea greoaie care mă țintuia pe canapea ore și ore la rând.

Nerăbdarea lui Iris, plânsul și sfidarea. Faptul că uneori atitudinea ei mă enerva. Faptul că în momentele alea țipam la ea. Apoi vina, cantitatea enormă de vină care mă cotropea. Dorul de Iris. Ea, care cu câteva zile în urmă era centrul universului meu. Dorul de noi două. De “înainte”. Conexiunea dintre noi pe care acum n-o mai regăseam. Conștiința faptului că nu mai eram la fel. Că totul era diferit. Că ne schimbasem cumva peste noapte. Eu, ea și toată viața noastră.

Sentimentul că am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera vreodată. Toate emoțiile care se schimbau rapid pe chipul lui Iris. De la iubirea evidentă pe care i-o purta lui Zmeu, la gelozia dureroasă care o lua chiar și pe ea prin surprindere.

Nevoia ei de a se face remarcată în ochii noștri prin tantrumurile dese si explozive. Neputința noastră. Oboseala și sentimentul că undeva, ceva am greșit fundamental.

Nimeni nu te învață cum să treci cu bine de perioada asta, nimeni nu-ți spune câți demoni personali vei fi nevoită să înfrunți. Nimic nu te pregătește pentru durerea primului tău născut. Pentru jalea persistentă pe care o simți. Pentru cum ești forțată de împrejurări să te împarți, să prioritizezi nevoile unuia dintre copii în detrimentul celuilalt.

E multă bucurie atunci când aduci încă un copil acasă. Casa aceea este una binecuvântată, nu am nici o îndoială cu privire la asta.

Dar cred că trebuie să vorbim și să acceptăm că adaptarea nu e doar dulce. Să nu ne ascundem după deget.  Să nu fugim de tot ce vine spre noi în perioada asta. Să ne dăm voie să fim și triști. Să ne simțim oricum, mai puțin vinovați. Să înțelegem că orice sentiment ne copleșește e normal.

În ce fază se găsește familia noastră acum, vă întrebați? Aș zice că suntem într-un loc în care reacțiile fiecăruia dintre noi au devenit previzibile, adică nu prea mai există situații care să ne surprindă sau care să ne prindă complet nepregătiți.

Însă vulnerabilitatea e încă acolo, în noi toți. Mai ales în Iris. E greu, n-o să vă vând gogoși aici. Dar nu mereu.

Pentru că trăim și momente ca cele din reviste. Alea în care Iris îl pupă, iar el râde cu gura lui știrbă și frumoasă ca o căpșună. Când o caută cu privirea prin casă. Când M îl ține la piept. Când îl privim dormind toți trei.  Când număr și suntem patru. Unu, doi, trei, patru.

Dosar de Mamă e și pe Facebook
Foto: Pixabay

S-a răcorit puțin în cameră, îmi dau seama când deschid ochii. Iris s-a adunat covrig langa mine, iar Zmeu si-a afundat nasul în pieptul meu. Unul la stanga, altul la dreapta.
Stau și mă  uit pe rând, când la unul, când la celălalt. Doamne, îmi trece a nu știu câta oară prin cap, eu am făcut omuleții ăștia, în mine i-am dospit și din corpul meu au ieșit. Doamne, ai grijă de ei, căci sunt mici, frumoși și moi ca niște norișori.

Cobor încet din pat, și bâjbâi în întuneric după pături. Învelesc copiii, apoi mă întind iar între ei. Iris se adună toată sub căldura pledului și mormăie mulțumită. Zmeu mă caută cu ochii închiși și gura deschisă, ca un pui de rândunică flămând.

Îi dau sânul, iar el mănâncă lacom, dând din piciorușe și mângâindu-mă cu mânuțele grase. Se foiește până adorme la loc. Îi mângâi încetișor creștetul capului, acolo unde îi crește niște puf blonziu. Dorm amândoi, înveliți, la căldură, fără nici o grijă pe lume.

Aseară lui Iris i-a căzut primul dinte. Al doilea se mișcă tare și va cădea zilele următoare. Dințișorul căzut e alb, mic mititel și semnalizează că această fetiță ce stă acum lipită de mine crește. Se face tot mai mare. N-a plâns când a rămas știrbă, ci s-a bucurat că urmează să vină Zâna Măseluță.

Mi se închid și mie ochii, e bine aici între ei, miros amândoi a copii mici și a joacă. Adorm la rândul meu, ținând o mână micuță între degete și  mângâind codițe blonde de fetiță proaspăt știrbă.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Foto: Pixabay

De ceva vreme, Iris vrea să știe cu ce rochiță va merge la grădiniță, în prima zi din grupa mare (omg, deja grupa mare?). Alea care îi burdușesc dulapul nu-i mai plac prea tare, iar eu nu-s dispusă să cheltui prea mult pe altele noi, mai ales că ea se înalță într-un ritm incredibil.

Pe lângă rochiță, are nevoie și de vreo două perechi de colanți, un hanorac, că tot vine toamna și de rucsac nou, tot pentru grădi.

Din fericire, în perioada asta, ce de la Smyk, vin în întâmpinarea școlarilor și a preșcolarilor, cu reduceri considerabile. Uniforme, colanți, rochițe, încălțăminte, rechizite, ba chiar și jucării, toate produsele regăsite în catalog sunt la reducere, în perioada 22 august – 8 septembrie. Catalogul îl găsiți aici:https://smyk.com.ro/start-pregatirilor-pentru-scoala/

Aflați că am găsit la Smyk și rochița pentru prima zi de grupa mare.

Și colanți.

Și hanorac. Roz, cum altfel? 😉

Rucsac LOL (mamele de fetițe știu despre ce vorbesc 😊) cu paiete reversibile și penar.

Aruncați și voi un ochi pe catalog și spuneți-ne ce v-ați ales. Hai, repejor, că acuși începe școala 😁.

Dosar de Mama e si pe Facebook

Soacra mea s-a stins acum mai bine de un an. Boala și apoi sfârșitul, petrecute înfiorător de rapid, au lăsat toată familia zguduită. Pierderea ei a produs goluri peste tot, aerul din jur a fost irespirabil luni întregi pentru noi toți, dar mai ales pentru M, surorile lui și pentru socrul meu.

M a umblat multă vreme ca o fantomă prin casă și în general prin viață, uneori încă o mai face. Îmi imaginez că pierderea unui părinte vine cu o durere care nu se vindecă sau domolește vreodată. Nu există plasture, pastilă sau cremă care s-o ostoiască. Nu există cuvinte care să aline dorul. O vreme, acolo nu mai există decât durerea.

Soacra mea a fost o femeie simplă. Vorbea mult și tare, cel mai mult îi plăcea să muncească pământul în grădină și când râdea, o făcea din toată inima. Nu îi era frică de nimic și de nimeni. Mereu găsea o cale să ducă la bun sfârșit ce își punea în minte. M-a primit în casa și în viața ei de parcă i-aș fi fost al cincilea copil. De parcă m-ar fi născut și pe mine.

Grădina ei era cea mai frumoasă din univers, iar din mâinile ei ieșea cel mai bun suc de roșii. Se mândrea tare cu plantele pe care le îngrijea, fie ele legume sau flori. Dar mai ales cu roșiile. Cele mai suculente, aromate și cărnoase, mari cât mingile de tenis. Incredibil de bune. Atât de gustoase încât vara doar roșii cu brânză aș fi putut hali.

Printre bulgării de pământ nu se vedea nici măcar un fir de buruiană, rândurile cu ardei sau roșii erau perfect drepte și frumos aliniate, iar soacră-mea mă plimba printre ele, povestindu-mi cum le-a udat sau când le-a plivit ultima dată. Purta un batic colorat cu flori, legat lejer la spate și mă ținea de după umeri, uneori chiar de mână, ca pe un copil. Îmi culegea cea mai mare roșie pe care o găsea, o ștergea de fustă și mi-o dădea să mănânc. Mușcam din roșia zemoasă, în timp ce ea râdea de eforturile pe care le depuneam să nu-mi mânjesc hainele cu zeamă dulce.

Când eu și M ne-am mutat la casă, soacră-mea a încercat să mă convingă să renunț la gazon, să sap terenul și să-l fac grădină cu legume. I-am zis atunci că eu mereu am visat la curte cu o palmă de iarbă, copii și un câine care s-o culce la pământ cu tropăiala lor. Așa că a rămas gazonul.

Apoi, când am îngrădit un spațiu mic de tot, lung de doi metri și lat de jumătate de metru, a venit cu bulbi de flori din grădina ei și i-a plantat la mine. Am avut în fiecare primăvară lalele, apoi zambile grăsane și parfumate.

După ce s-a stins, grădina ei n-a mai arătat la fel ca înainte. Straturile lungi cu roșii au fost înlocuite de unele scurte și dintre ele nu s-a mai ițit nici un cap acoperit de baticul înflorat.

Iris e convinsă că bunica locuiește acum în cerul de deasupra ei și că o veghează tot timpul. Crede că atunci când e în parc, bunica e în cerul de deasupra parcului, când e în curte, bunica e în cerul de deasupra curții și tot așa. Poate că are dreptate, cine sunt eu să spun că n-are, poate că într-adevăr bunica chiar ne veghează pe toți.

De dorul ei și pentru că dacă Iris are dreptate și soacră-mea e cu noi tot timpul, m-am hotărât s-o fac să râdă. Pe soacră-mea, da, nu pe Iris. Cu râsul ăla al ei, din toată inima. Așa că i-am cerut socrului semințe de roșii puse de soacră-mea la păstrare și le-am plantat. Le-am udat și am sărbătorit cu dans și chiote fiecare fir răsărit.

Vă spun sigur că soacră-mea s-ar fi distrat teribil să mă vadă pe mine în ipostaza asta.

Am separat răsadurile unul câte unul, apoi le-am îngrijit separat. Când au fost suficient de mari și puternice, le-am transferat în curte, pe bucățica aia mică de pământ, unde avusesem înainte florile.

M le-a pus araci și uite-așa, încet, udate în fiecare seară, s-au înălțat plantele noastre, de mai mare dragul să te uiți la ele. Au făcut flori și apoi au apărut primele roade. Mici și drăgălașe, primele roșii răsărite din grija mea, cu semințele puse la păstrare de soacră-mea. În naivitatea mea, roșiile astea sunt o punte între noi două. Declarația mea de dragoste, promisiunea că n-o s-o uit niciodată. Recunoștință pentru iubirea pe care mi-a purtat-o și mie, dar mai ales copilului meu, care și-o amintește cu drag.

Am cules primele două roșii coapte cu reală bucurie, le-am spălat și tăiat cu grijă, apoi le-am pudrat cu puțină sare.  Una i-am dat-o lui Iris, pe cealaltă lui M. Iar din cerul de deasupra casei noastre, sunt sigură ca soacră-mea a râs iarăși.

Acum stau cuminte și aștept să se mai coacă măcar încă una, ca s-o mănânc eu de data aceasta. Iar după ce o voi fi savurat, voi ciuli urechile, așteptând ca măcar în închipuire să mai aud râsul acela.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Foto: Pixabay