Am dus la termen sarcina cu Iris, născând-o la treizecișinouă de săptămâni și patru zile, așadar nu văd nici un motiv să nu-l port și pe Zmeurică tot până la capăt. Cel puțin asta îmi doresc. Aș vrea să mai stea acolo, să se coacă temeinic precum o franzeluță rumenă în cuptor.
Sarcina a ajuns la treizecisișapte de săptămâni, iar dacă s-ar naște acum, Zmeurică ar fi considerat un copil născut la termen, deoarece organele i-ar putea funcționa singure. Totuși, mamă-sa l-ar ruga să mai stea acolo o țâră, să nu se grăbească și să vină doar peste vreo două săptămâni, ca să aibă o greutate potrivită. Acum două săptămâni cântărea 2,500 kg.
Mă simt greoaie, mare și rotundă. Nu mai stau confortabil în nici un fel de poziție, burta ba mă apasă, ba mă înțeapă sau mă doare. Dorm bucățele mici pentru că stau incomod, apoi și pentru că merg la toaletă de doisprezece ori pe noapte. Mă mănâncă pielea, peste tot. Mi s-au umflat degetele de la mâini și de la picioare. Mi-e în continuare frică de naștere și am vise urâte în legătură cu ea.
Următorul control la ginecolog e programat peste o săptămâna, probabil că atunci vom stabili și data nașterii, asta desigur dacă Zmeu cooperează și nu se naște până atunci.
Abia aștept să-l văd. Să-mi plimb privirea pe chipul lui, să caut acolo asemănări cu soră-sa. Să văd dacă are păr sau nu, dacă e blond sau brunet, dacă are ochii albaștri și frumoși ca ai lui Iris. În curând voi avea nu unul, ci doi copii. Cumva, mintea mea încă nu cuprinde pe de-a-ntregul informația asta.
M stă și el ca pe ace, deși nu-mi spune nimic, iar Iris oscilează între entuziasm că i se naște fratele și supărarea că mamă-sa tebuie să plece la spital.
Cam astea-s veștile de la noi. Știu că nu scriu suficient în perioada asta, însă pur și simplu nu pot, gândurile mi-s în altă parte, dar promit să revin cu forțe și povești noi.
Voi ce mai faceți?
