Mă întreabă din senin:
– Mama, dacă se termină iubirea?
– Cum să se întâmple așa ceva, puiule? Iubirea mea n-o să se termine niciodată. Te iubesc până la stele, până în alte galaxii, până mă rătăcesc și apoi îmi găsesc drumul înapoi. O iubire de felul ăsta nu se poate termina niciodată.
– Nu, mama. Iubirea mea pentru tine. Dacă se termină?
Deschid gura și nu știu ce să-i zic. Cum adică să se termine iubirea ei pentru mine? De ce s-ar întâmpla asta? Ce-oi fi făcut eu greșit de își pune asemenea întrebare? Îmi dreg glasul și încerc să par convingătoare:
– Nu cred că se poate termina nici iubirea ta pentru mine.
– De ce?
– Păi, vezi tu, iubirea dintre o mamă și copilul ei e cea mai specială dintre toate iubirile care există.
– De ce?
– Pentru că o mamă își crește copilul în burtă, înainte să-l nască. Acolo în corpul ei îi modelează obrăjorii și urechile, tălpițele și ochii, tot acolo îl ține în siguranță și la căldurică până când e gata să fie născut. Apoi îl hrănește la țâță cu laptele ei, îl leagănă cu brațele, îi liniștește plânsetele, îi păzește somnul, îl protejează cum știe ea mai bine. Copilul o iubește la rândul lui pe mama, încă din burtică. De-aia o lovește uneori cu piciorușele sau mâinile.
– Ca să-i spună că o iubește?
– Exact.
– Așa face și Zmeurică?
– Da, și la fel ai făcut și tu. Știam că mă iubeșți încă de când erai în burtica mea.
– Și când se termină iubirea asta?

E clar că n-o să renunțe la întrebarea asta, și eu nu știu deloc ce să-i răspund. Îmi vine să mă fac că n-aud și să-i distrag atenția, însă știu că după o vreme mă va întreba din nou. Bănuiesc însă că nu are nevoie de un răspuns, ci că de fapt încearcă ea să-mi spună mie ceva și nu găsește altă cale s-o facă. Așa că încerc să o ajut:
– Crezi că poate iubirea ta pentru mine se termină atunci când eu sunt supărată și poate țip la tine?
– Nu, nu atunci.
– Atunci când tu vrei să–ți citesc sau să ne jucăm și eu îți spun că trebuie să mă lași să lucrez?
– Nu.
– Atunci când îmi ceri înghețată și eu te refuz?
– Nu.
– Când te cert?
– Nu.
– Atunci când îți spun că sunt prea obosită și am nevoie de puțină liniște?
– Nu, nu, nu atunci.
– Atunci când?
– Iubirea mea pentru tine o să se termine când n-o să mai fiu favorita ta.
Mi se strânge sufletul. Deci e despre Zmeurică, e despre îngrijorările ei, despre nesiguranțele legate de venirea fratelui pe lume. Iarăși. Aș vrea să urlu în momentele astea. Să–mi bag capul în nisip. Însă nu pot să fac asta, n-am voie, nu-mi permit.

– Irisule, tu mereu vei fi favorita mea, n-o să–ți poată lua nimeni locul, niciodată.
– Ba nu.
– Ba da. Noi două avem între noi o magie făcută de zâne, care e imposibil de desfăcut.
– Ce fel de magie?
– E una despre dragoste. Făcută cu o baghetă aurie și cu sclipici plin de iubire. Zânele au presărat peste noi sclipiciul ăsta și au făcut magia pentru totdeauna, nimeni și niciodată n-o s-o poată desface. Eu te voi iubi mereu și tu mă vei iubi pe mine mereu.
– Când iubirea mea o să se termine, eu n-o să te mai iubesc.
– Poate că uneori o să se mai scuture puțin din praful ăsta magic cu sclipici, și atunci o să mă iubești mai puțin. Însă nu-i nimic.
– Nu? N-o să te superi?
– Nici vorbă. O să am eu destulă dragoste pentru amândouă, până când tu o să te hotărăști să mă iubești din nou. Eu o să aștept răbdătoare. Ți-am zis că e o magie specială și că nu poate fi desfăcută nicicum. Indiferent ce se întâmplă, noi două o să ne iubim.
– E roz sclipiciul ăsta?
– În special roz, da. Zânele știu că–ți place foarte tare.
Se joacă cu un ponei și pare că deocamdată nu mai are alte întrebări. Eu mă simt de parcă aș fi alergat un maraton, cu burta asta cât un butoi. Mi-ar prinde bine niște zâne acum, zău dacă nu. Unele care să mă învețe ce să fac data viitoare când mă ia Iris la întrebări.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook