Lui Iris i-au plăcut mereu copiii, chiar și atunci când era încă bebeluș. I se punea pata pe câte unul și nu se dădea bătută până când nu îl îmbrățișa (a se citi că mai mult îl strângea de gât) și nu-l pupa bine de tot. Făcea așa cu copiii pe care-i cunoștea, dar și cu cei pe care îi vedea pentru prima data.

Nici măcar nu-i păsa dacă celălalt copil își dorea sau nu dovezile astea de afecțiune, ea insista și îl trăgea de guler, se ridica pe vârfuri să-i ajungă la obraz întru țocăit, țipa când era refuzată sau respinsă, o adevărată îndârjire, you get the picture. Un fel de “dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Dar oricât de adorabilă și bine intenționată ar fi fost, tot nu era în regulă să-și manifeste sentimentele fără pic de considerație pentru dorințele celorlalți.

Așa că, din cauza asta, vizitele în parc erau uneori o durere în fund. Pentru că oricât îi explicam noi despre limite, despre dreptul fiecărui copil de a alege dacă vrea să fie îmbrățișat sau nu, despre încălcarea spațiului personal, pe ea o durea fix la bască. Își vedea consecventă mai departe de pupat și strâns în brațe, fără să se lase convinsă să renunțe.

Comportamentul ăsta s-a mai corectat pe măsură ce a crescut, însă chiar și acum, uneori la grădiniță, îi îmbrățișează și pupă mai ales pe cei mici, cam cu japca. Am discutat despre aspectul ăsta de nenumărate ori, i-am explicat amândoi de ce nu e în regulă, ba am ajuns să o și certăm uneori din cauza asta.

“Îmbrățișezi și pupi copiii, doar dacă sunt și ei de acord” devenise propozitia cel mai des auzită la noi acasă, la un moment dat.

În același timp, știu că o face din dragoste, pentru că e iubitoare, că simte pornirea de a-i proteja pe cei mai mici decât ea, intențiile ei fiind numai dintre cele bune. Însă tot e important să învețe să se controleze. Ba la fel face și cu frate-său, pe care-l pupă până bietul Zmeu se zbate și în cele din urmă se lasă cu plânsete.

“Nu mă pot abține, tu nu vezi ce drăguț e? Ce năsuc are, ce obrăjori și cum zâmbește? Cum să nu-mi vină să-l pup într-una? Nu vreau să-l fac să plângă, dar simt așa deodată că trebuie să-l pupăcesc, ca să știe cât de tare îl iubesc. Și până la urmă chiar plânge și mie îmi pare rău. “

Ei bine, acu’ ziceți-mi voi, cum să nu mi se înmoaie genunchii la așa explicație?

Ieri, la ieșirea dintr-un magazin, am întâlnit o fetiță care era la cerșit împreună cu bunica ei. Cunoașteți imaginea. Fetița de vârsta lui Iris, poate chiar puțin mai mică, murdară, îmbrăcată cu haine jerpelite, a întins mâna și a bâiguit ceva. Iris a făcut ochii mari de uimire și după ce ne-am îndepărtat nițel, m-a întrebat cine e fetița și ce voia de la noi. I-am explicat că cerea bani, pentru ca e mai puțin norocoasă decât noi și probabil că îi lipsesc multe. Poate chiar și mâncarea.

– Ai vrea să îi dai două banane din cele pe care le-am cumpărat?
– Cum? m-a întrebat ușor timorată, frecându-și mâinile.
– Păi îi întinzi bananele și poți să-i spui că sunt de la tine pentru ea. Sau mai poți să i le dai fără să-i spui nimic, dacă așa ți-e mai ușor.

A luat bananele și a privit-o lung pe fetiță, a pornit spre ea, apoi s-a oprit și s-a uitat la mine. Am încurajat-o cu un semn al mânii, iar ea a pornit din nou.

Stăteau față în față, una blondă, cu părul pieptănat și împletit, cealaltă cu un batic prea mare îndesat pe capul ei mic și murdar, una cu două banane de dăruit, cealaltă cu două banane de primit.

– Bunăăă! a salutat-o Iris puțin rușinată, pe fetița care n-a scos nici un cuvânt. Astea sunt pentru tine, a zis ea, întinzându-i bananele.
Fetița le-a luat, apoi Iris a prins-o într-o îmbrățișare strânsă și a pupat-o pe ambii obraji. Fetița a rămas dreaptă, mirată, dar a zâmbit.
– Îmi pare rău! i-a mai spus Iris, iar eu am simțit cuvintele astea ca pe un pumn în stomac.

După ce ne-am îndepărtat, am întrebat-o de ce i-a zis fetiței că-i pare rău.
– Pentru că nu e așa norocoasă ca mine. Mama?
– Da?
– Te-ai supărat că am îmbrățișat-o și am pupat-o fără s-o întreb dacă vrea și ea?
– Nu, puiule. Nu m-am supărat. Știi de ce?
– De ce?
– Pentru că eu cred că a vrut și ea.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook