Muma Pădurii

witch16

Nu ştiu de ce mi-am amintit-o ieri seară. Nu m-am mai gândit la ea din copilărie. Ştiam despre ea doar că locuia la etajul întai şi că sigur era vrăjitoare. Suspectam că era chiar Muma Pădurii, cartierul în care locuiam era în vecinătatea pădurii, aşa-mi explicam eu că locuia totuşi într-un apartament, la bloc.

Băieţelul cu care mă mai jucam uneori, locuia la etajul trei. Câteodată mă duceam la el cu diafilme şi împreună priveam imaginile derulându-se pe peretele văruit în alb, până seara târziu. Pe măsură ce se însera şi se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, teamă mi se strecura în suflet.

Lumina de pe scară ardea doar la etajul trei şi la parter, lăsând nivelele dintre ele într-o întunecime care-mi dădea fiori, atunci când trebuia să mă întorc acasă de la prietenul meu.
După ce uşa apartamentului se închidea în urmă mea, rămâneam puţin acolo, pe preşul de şters picioarele şi-mi făceam curaj. Vizualizam cu ochii minţii treptele pe care le aveam de coborât şi socoteam cât de repede puteam parcurge distanţa până la parter. De la etajul trei până la etajul întâi coboram fără emoţii. Însă înainte că cobor ultima treaptă spre primul etaj, mi se tăia răsuflarea. Cu degetele subţiri strângeam puternic balustrada albastră şi aruncam priviri scurte către uşa ei. A Mumei Pădurii.

Îmi inspira mai mult decât teamă. Mă încerca un sentiment vecin cu groaza când închideam ochii şi îmi imaginam chipul ei brăzdat de riduri adânci, ca nişte cărări şerpuitoare din pădure. Nu cunoşteam pe nimeni altcineva cu faţa atât de zbârcită. Nasul îi era mare şi curbat iar în vârful lui trona semeaţă o aluniţă maronie imensă. Purta batic şi nu eram sigură că sub el mai avea vreun fir de păr. Nu putea decât să fie vrăjitoare, eram sigură. Era adusă de spate şi când îşi târâia picioarele, o mâna i se sprijinea de un baston.

Probabil că după uşă îşi ţinea mătura cu care zbura noaptea după copii bălai. Şi eu eram tot bălaie. Copiii mai mari din cartier îmi întăriseră şi ei convingerea că trebuia să mă feresc de ea.

Iată-mă însă acum cu picioarele pe ultima treaptă înainte să atingă etajul întâi. Etajul groazei. Aveam de făcut o curbă scurtă, după care urma rândul cel mai lung de scări. Trebuia să mă mişc repede repede, ca vântul şi ca gândul. Puteam să cobor câte două sau chiar trei scări deodată, eram subţire şi sprintenă, dacă mă ţineam bine de balustradă sigur nu cădeam. Socoteam că fără matură nu m-ar fi putut ajunge. Dacă eram atentă, puteam să scap şi de data aceea, la fel cum scăpasem şi altădată.

Inima îmi bubuia în piept cu putere când am pornit. Bum bum, bum bum, bum bum! O auzeam şi o simţeam în urechi. Bum bum!

Am alergat cât de tare am putut şi am strâns balustrada cu toată forţa mea ca să nu cad din cauza vitezei. Nu m-am uitat în urmă, mi-era prea teamă de ce aş fi putut vedea.
Am bătut cu pumnii în uşă până când mi-a deschis tata.
– Aoleu, zici că te fugăresc turcii, de ce baţi aşa?
– Păi dacă n-auziţi când bat încet, mint eu gâfâind.
– Ţi-am zis să nu mai alergi pe scări.
– Da’ n-am alergat deloc, mint eu iarăşi.
– Nici măcar la etajul întâi n-ai fugit deloc? mă intreabă tata cu un zâmbet in colţul gurii
– Eh, da’ de ce să fug la etajul întai? fac eu pe curajoasa. Mie nu mi-e frică de nimic.
– Da ştiu, tu eşti de-a dreptul curajoasă.
Tata zambeşte iar şi închide uşa.

Credit imagine aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s