S-a întâmplat să fiu întrebată:
– Băi, copilul ăla al vostru chiar vorbeşte aşa bine şi mult cum ziceţi voi , sau numai vă făliţi?

Răspunsul este că nu ne fălim (deşi poate doar un pic, în fond e puiul nostru de cioară), însă vreau să subliniez că dialogurile mele cu Iris, cele despre care scriu, nu sunt rod al imaginaţiei mele bogate. Acestea au loc în realitate. Iris a vorbit foarte devreme, însă e ceva ce ţine doar de ea, nu-mi asum merite şi nu aştept decoraţii sau medalii pentru asta.

Totuşi, pentru că–mi scriu mame care se plâng că copiii lor de aceeaşi vârstă încă nu vorbesc  (sau dacă o fac spun doar “mama, tata, papa”),  şi mă întreabă cum am procedat noi ca s-o ajutăm cu vorbirea, voi scrie puţin despre asta.

În primul rând, vă spun că eu nu mi–aş face griji dacă un copil cu vârsta de aproximativ doi ani şi jumătate nu vorbeşte. Nu cred că e târziu sau că are probleme, nicidecum! Cred însă că părinţii pot pune presiune pe el, comparându-l cu unii care deja vorbesc, sau cu alţii care poate o fac chiar foarte bine.

Ştiu că acum copilul e mai mare, dar hai să nu uităm regula prin care nu ne comparăm copilul niciodată cu al lui X sau al lui Y. Copilul nostru e unic, cu propriul lui ritm de dezvoltare, nu ar trebui să-l forţăm, să avem de la el aşteptări pe care deocamdată nu le poate îndeplini, hai sa nu-l facem să se simtă incapabil.

Relaxaţi–vă! Poate copilul ăla pe care-l admiraţi că vorbeşte bine, a plecat pe propriile picioare mai târziu, sau poate încă nu mănâncă singur, sau poate maică–sa încă îl leagănă înainte de somn, toate astea fiind de fapt în regulă, pentru că nu există termene pentru când un copil trebuie să înceapă sau să înceteze să facă ceva.

Aşa cum ziceam mai sus, am fost întrebată cum am făcut ca să vorbească. Nu ştiu, zău, cum să răspund la întrebarea asta. A deschis gura şi a vorbit. Nu am silabisit lângă ea, nu i-am scos din gură cuvintele cu cleştele.
Pot doar să bănuiesc că lucrurile enumerate mai jos poate că au ajutat:

– Am vorbit foarte mult şi cu ea, şi în preajma ei. M lucra mai tot timpul, iar eu eram toată ziua şi noaptea lângă Iris. Douazecişipatru de ore din douazecişipatru. Imaginaţi–vă că era tare greu să nu vorbesc cu nimeni, aşa că îi vorbeam ei. Chiar şi când era foarte mică.
“Mama îşi trage o şosetă, ia uite ce neagră cu buline albe e. Eheee, mama îşi trage şi a doua şosetă, care cum crezi că e, puiule? Ai ghicit, tot neagră cu buline albe e. Ştii ce? Asta înseamnă că avem o maşină de spălat tare de gaşcă, uite că nu i-a mai mâncat mamei o şosetă de data asta”. Mda, cam aşa arătau monologurile mele când era ea foarte mică. Bottom line e că vorbeam cu ea. Mult.

– I-am cântat. Pentru că Iris a fost năzdrăvană de mică şi arareori accepta să stea oriunde altundeva decât în braţele mele, când reuşeam totuşi s-o întind undeva ca să pot spăla două farfurii şi-un polonic, cântam în gura mare ca să mă audă. Cântecele de copii, Pink Floyd, Black Sabbath, orice. Nu ştiu dacă din cauza asta, însă acum cântă şi ea mare parte din zi.

– N-am vorbit cu ea bebeluşeasca niciodată. N-am folosit vorbitul ăla stâlcit pe care îl folosesc multe persoane când se adresează unui bebeluş. Am pronunţat cuvintele corect şi nu m-am agăţat deloc de diminutive. Capul n-a fost căpşor, părul n-a fost perişor, tabloul n-a fost tablouaş, mucii n-au fost mucişori, if you know what I mean.

– I-am citit. Mult şi potrivit vârstei. În continuare citim şi investim în cărţi, iar Iris are acasă colţul ei de lectură. Îi citim amândoi la fel de mult. O duc cu mine la biblioteca, iar de acolo îşi alege singură ce cărţi împrumută.  De multe ori când îi citesc, încep fraza, apoi o las pe ea s-o termine.

Atât, asta e tot, altceva nu-mi vine în minte să fi făcut ca s-o ajut să vorbească. Însă asta a fost doar experienţa noastră şi ritmul ei de dezvoltare. Repet, fiecare copil în ritmul lui. Ritm la care părintele e dator să se adapteze, nu invers. Aveţi încredere în ei căci ei vor simţi dacă încrederea lipseşte. Şi aveţi răbdare! They’ll get there!

Şi ascultaţi la mine: când vor începe să vorbească, o să vă doriţi uneori să mai şi tacă 🙂

“Dosar de Mamă’ e şi pe Facebook