Ştii momentul ăla când trebuie să plecaţi din parc dar copilul urlă că nu vrea, nu te lasă să-l iei în braţe, se zbate, când printre zbierete curg lacrimi şi muci?
Sau momentul ăla când eşti cu el la cumpărături şi aleargă bezmetic printre rafturi refuzând să te ţină de mână sau să stea în braţe/ cărucior?
Sau când vine cineva în vizită şi toddlerul îi strigă să plece înapoi de unde a venit?

Sună cunoscut? Că de nu astea, atunci cred că ţi s-au întâmplat altele. Şi probabil că ai simţit în ceafă oarece priviri mustrătoare, îndreptate cu reproş către calitatea ta de părinte. Ai simţit cum te umpli de neputinţă şi frustrare că pe lângă criza de furie a copilului eşti împovărată şi cu reproşurile tacite sau vocale ale celor din jur.
Şi apoi tu ai o reacţie emoţională la faptul că îţi imaginezi cum celelalte persoane te judecă pentru comportamentul copilului tău. Simţi cum te condamnă că nu reuşeşti să–ţi potoleşti odrasla. Însă e o capcană să te laşi dusă pe drumul ăsta, zău dacă nu.

Sunt destul de sigură că nu există copil care să nu fi făcut măcar o singură scenă în public. Şi ce dacă? Şi noi am face la fel probabil dacă nu ne-ar ţine în frâu statutul de adulţi şi aşteptările pe care le au alţi adulţi de la noi. Tu nu-ţi pierzi răbdarea când aştepţi la casă la supermarket? Ţi-o pierzi dar nu te apuci de ţipat, pentru că eşti la vârsta la care te poţi stăpâni. Copiii însă nu pot face asta.

Se zice că un copil flămând sau obosit e mai predispus să facă o criză de furie. Însă din experienţă ştiu că frustrarea are şi ea un ditamai rolul. Frustrarea că nu poate avea jucăria altui copil, că trebuie să aştepte, că nu poate face ceva singur, că nu se poate face înţeles, că pantalonii sunt verzi şi nu portocalii, nemulţumirile lor sunt diverse, neaşteptate, însă sunt fireşti dacă ne gândim ce vârstă au omuleţii ăştia. Cu un an în urmă poate că abia învăţau să meargă, iar acum adulţii au pretenţia ca ei să–şi poată stăpâni emoţiile.

Tot adulţii, de obicei ăia care n-au copii, sau cei ai căror copii sunt deja mari şi au uitat, îţi binecuvântează copilul cu diverse afirmaţii: vai ce alintat eşti, ce sclifosit, dar eşti copil mare de ce nu înţelegi, ce ruşine, trebuie să asculţi când ţi se spune, etc.
Şi poate atunci te gândeşti că au dreptate, uite cum copiii lui x sau y stau cuminţi când merg undeva, oare tu ce ai făcut greşit de al tău e aşa zbuciumat?

Nimic greşit n-ai făcut, nimic, mă auzi? Copiii sunt diferiţi, copilul lui x nu e la fel cu copilul lui y sau z şi nici cu al tău. Nu te ruşina cu copilul tău atunci când nu e cuminte conform standardelor altora. Dacă faci asta, n-o să mai ieşi niciodată din casă.

Iar atunci când copilul e în mijlocul unui tantrum, faptul că ţie ţi-e ruşine cu comportamentul lui îţi deturnează atenţia de la ce e de fapt important în momentul ăla. Copilul e important, nu oamenii de pe margine care poate şuşotesc şi vă privesc cu reproş. Copilul nu poate înţelege că tu te-ai putea simţi umilit sau ruşinat şi nu face crize de furie în mod intenţionat ca să te enerveze pe tine.

Ei se comportă arareori fix aşa cum şi-ar dori părinţii, iar asta nu-i face răi sau neascultători. Cresc, învaţă, se dezvoltă, iar noi trebuie să fim mereu de partea lor. Uită–te la el, la copilul tău, doar către el să cauţi cu privirea, nu în stânga sau în dreapta. Va creşte şi lucrurile vor deveni mai uşoare.
Până atunci, respiră adânc şi aminteşte–ţi să ai privirea întoarsă doar către el, căci el al tău e şi tu a lui eşti.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook