A dezvoltat o pasiune nouă. Una firească la fetiţe, însă pe care eu n-am avut-o niciodată, cred că ăsta e motivul pentru care mă surprinde.
Azi dimineaţă s-a trezit ridicându–se direct în fund, zicând:
– Mama pune lu Iis o iochiţă atât de speţială.
Mi-am dat peste cap ochii cârpiţi de somn. De vreo două săptămâni stă îmbrăcată doar în rochie. Musai din–aia care se învârte, musai lungă măcar până la genunchi, cu cât mai lungă cu atât mai bine. Încearcă să se îmbrace singură, dar cum nu ştie să închidă nasturi, capse sau să lege şireturi, ajunge tot la mamă–sa.
– Mama, ajută pe Iis, pune iochiţa.

Odată îmbrăcată, netezeşte partea din faţă a rochiei cu palmele mici, aplecându-se apoi în faţă până aproape cade în nas. Dup-aia se învârte într-un picior. Uneori cade, dar nu se supără. Se ridică şi se mai învârte de câteva ori.
– Iis e ca o pinţesă, se admiră ea singură.

Bănuiesc că partea asta cu prinţesa a adoptat-o din poveştile pe care i le citim (deşi nu exagerăm cu ele pentru că eu nu-s mare fană a prinţeselor şi nici nu o numesc pe Iris vreodată astfel). Însă uite că ei îi plac şi prinţesele şi rochiile.

În mod deosebit îi place o rochie pe care o are rămasă de la o verişoara mai mare. O rochiţă– costum de Halloween, rochie de vrăjitoare, cu plasă verde. Îmbrăcată că o “prăjitoare” se cere la oglindă unde se autoapreciază cu emfază, emiţând sunete autoadmirative.
– Uaaa, ţe fumoasa este Iis, este fetiţă fumoasa a lui tata.

Să plecăm la cumpărături e întotdeauna o provocare pentru că suntem nevoiţi să o ducem pe Iris mereu cu noi. Prealabil alerg după ea prin casă, ea se ascunde, chiar dacă o face fix în faţa mea, iar eu chipurile trebuie să o caut şi să o găsesc. După căutări îndelungi, o găsesc şi o aşez pe oliţă ca să n-avem surprize la supermarket. Încerc să o îmbrac în timp ce ea mă gâdilă şi mă pupă pe mâini, pe obraji, pe gât. Punem cu greu pantalonii de iarnă.
– Iis mege a cupăiătui cu iochia vede.
– Afară e frig, nu poţi ieşi în rochie. Deocamdată o poţi purta în casă şi când vine primăvara o s-o porţi şi la cumpărături.
– Afaiă e iaină. Punem pantaioni goşi.
– Exact, altfel îţi îngheaţă bulanele.
– Punem iochia vede şi pantaionii.
– Hmm, să punem şi pantalonii şi rochia?
– Da.
– Vrei tu musai să te duci cu rochia verde la cumpărături, te-ar face fericită?
– Da, Iis mege feicită a cupăiătui.
– No bun, hai atunci să te facem fericită.

Aşa că i-am pus rochia cu multe fâşii de plasă, peste pantalonii de fâş, apoi geaca, mănuşile, fularul, căciula.
– Mama, Iis face pupu a oiţă.
– Acum puiule? Trebuie să faci pupu?
– Da.
Murphy ştie el bine ce ştie. Dezbrac repede copilul ce e îmbrăcat de plecare. Dau jos repede haina, rochia, pantalonii de fâş, în timp ce-i spun:
– Ţine-l pe pupu, nu-i da drumul încă, ţine-l bine.

M ne aşteaptă de treizeci de minute cu motorul pornit. O luăm de la capăt cu gâdilat, pupat, îmbrăcat, pantaloni, pus rochie deasupra. Aşa că, dacă mergeţi la cumpărături şi trece val vârtej pe lângă voi o vrăjitoare fără matură, dar una care se învârte într-un picior şi vă spune că Iris e frumoasă, să ştiţi că e a noastră. Vrăjitoarea noastră zurlie.

Nu mai are prea multe rochii pentru că majoritatea i-au rămas mici şi ea se lungeşte într-un ritm incredibil. E mai lungă decât copiii de vârsta ei. Aşa că acum mă văd nevoită să cumpăr rochiţe, chiar dacă e abia februarie. La final va întreb, ştiţi voi unde găsesc (online) rochiţe de zi cu preţ acceptabil?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook