Unde te grăbeşti, copilă?

dsc_0144

M-a lovit în moalele capului de dimineaţă când pe Iris a sunat-o bunica să-i ureze la mulţi ani pentru cei doi ani şi cele cinci luni de când ne-a onorat cu prezenţa. Abia când Iris îi cânta bunicii cântecul rusesc pe care l-a învăţat de la ea, şi n-a mai stâlcit chiar toate cuvintele, am înţeles că fiica-mea, boţul ăsta de om are aproape doi ani jumate.

Cei mai grei şi deopotrivă cei mai frumoşi din viaţa mea. Dar când a trecut timpul aşa? Când nou născuta mea s-a transformat în bebeluş, când a reuşit să stea singură în fund, când a zis primul cuvânt, i-a ieşit primul dinte, a început diversificarea, a răcit prima dată, a dormit prima noapte în pătuţ, a făcut primii paşi, când a devenit o fetiţă zurlie cu bucle blonde, care aleargă dintr-o parte a casei în alta, ziua întreagă?

Când upauaş s-a transformat în iepuiaş?
Când pinguiun a devenit pinguin?
Când saueţi au devenit şoaieţi?
Pichişa s-a transformat în pisica?
Michisec în muiţumesc?

Nu-i bai însă, cât mai durează o să mă bucur în continuare de ibeiuiă (libelulă), Pinocuiu (Pinocchio) şi toate celelalte cuvinte pe care încă nu le rosteşte prea bine. O să savurez din plin cât încă nu ştie să-l spună pe “r”. “Ică nu ştia să zică iâu, iăţuşcă, iămuică”.

Măi timpule, stai măi timpule puţin, stai să vorbim, unde te duci aşa, că doar n-o fi graba atât de mare? Nu mă mai băga în seamă când mă plâng că-i greu, că vreau şi eu să dorm o noapte întreagă, nu mă asculta. O mai vreau pe ea aşa mică, îmi dau toate nopţile la schimb, doar nu te grăbi, înaintează cu paşi mai mici şi rari.

Lasă-mă să-mi mai bag nasul un timp în gâtul ei moale, să-mi umplu nările cu mirosul ei dulce. Şi aminteşte-mi în fiecare zi că treci şi nu te mai întorci. Cu bune şi rele te duci, iar mâine nu mai pot avea chiar tot ce am avut azi. Aminteşte-mi mereu că mâine ea va fi mai mare decât azi, iar poimâine mai mare decât mâine. Aminteşte-mi iar si iar, când uit!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Leave a Reply