Mamă dragă, să nu îţi fie ruşine!

dsc_0190

Ştii momentul ăla când trebuie plecaţi din parc dar copilul urlă nu vrea, nu te lasă -l iei în braţe, se zbate, când printre zbierete curg lacrimi şi muci?
Sau momentul ăla când eşti cu el la cumpărături şi aleargă bezmetic printre rafturi refuzând te ţină de mână sau stea în braţe/ cărucior?
Sau când vine cineva în vizită şi toddlerul îi strigă plece înapoi de unde a venit?

Sună cunoscut? de nu astea, atunci cred ţi s-au întâmplat altele. Şi probabil ai simţit în ceafă oarece priviri mustrătoare, îndreptate cu reproş către calitatea ta de părinte. Ai simţit cum te umpli de neputinţă şi frustrare pe lângă criza de furie a copilului eşti împovărată şi cu reproşurile tacite sau vocale ale celor din jur.
Şi apoi tu ai o reacţie emoţională la faptul îţi imaginezi cum celelalte persoane te judecă pentru comportamentul copilului tău. Simţi cum te condamnă nu reuşeşti ţi potoleşti odrasla. Însă e o capcană te laşi dusă pe drumul ăsta, zău dacă nu.

Sunt destul de sigură nu există copil care nu fi făcut măcar o singură scenă în public. Şi ce dacă? Şi noi am face la fel probabil dacă nu ne-ar ţine în frâu statutul de adulţi şi aşteptările pe care le au alţi adulţi de la noi. Tu nu-ţi pierzi răbdarea când aştepţi la casă la supermarket? Ţi-o pierzi dar nu te apuci de ţipat, pentru eşti la vârsta la care te poţi stăpâni. Copiii însă nu pot face asta.

Se zice un copil flămând sau obosit e mai predispus facă o criză de furie. Însă din experienţă ştiu frustrarea are şi ea un ditamai rolul. Frustrarea nu poate avea jucăria altui copil, trebuie aştepte, nu poate face ceva singur, nu se poate face înţeles, pantalonii sunt verzi şi nu portocalii, nemulţumirile lor sunt diverse, neaşteptate, însă sunt fireşti dacă ne gândim ce vârstă au omuleţii ăştia. Cu un an în urmă poate abia învăţau meargă, iar acum adulţii au pretenţia ca ei şi poată stăpâni emoţiile.

Tot adulţii, de obicei ăia care n-au copii, sau cei ai căror copii sunt deja mari şi au uitat, îţi binecuvântează copilul cu diverse afirmaţii: vai ce alintat eşti, ce sclifosit, dar eşti copil mare de ce nu înţelegi, ce ruşine, trebuie asculţi când ţi se spune, etc.
Şi poate atunci te gândeşti au dreptate, uite cum copiii lui x sau y stau cuminţi când merg undeva, oare tu ce ai făcut greşit de al tău e aşa zbuciumat?

Nimic greşit n-ai făcut, nimic, auzi? Copiii sunt diferiţi, copilul lui x nu e la fel cu copilul lui y sau z şi nici cu al tău. Nu te ruşina cu copilul tău atunci când nu e cuminte conform standardelor altora. Dacă faci asta, n-o mai ieşi niciodată din casă.

Iar atunci când copilul e în mijlocul unui tantrum, faptul ţie ţi-e ruşine cu comportamentul lui îţi deturnează atenţia de la ce e de fapt important în momentul ăla. Copilul e important, nu oamenii de pe margine care poate şuşotesc şi privesc cu reproş. Copilul nu poate înţelege tu te-ai putea simţi umilit sau ruşinat şi nu face crize de furie în mod intenţionat ca te enerveze pe tine.

Ei se comportă arareori fix aşa cum şi-ar dori părinţii, iar asta nu-i face răi sau neascultători. Cresc, învaţă, se dezvoltă, iar noi trebuie fim mereu de partea lor. Uităte la el, la copilul tău, doar către el cauţi cu privirea, nu în stânga sau în dreapta. Va creşte şi lucrurile vor deveni mai uşoare.
Până atunci, respiră adânc şi aminteşteţi ai privirea întoarsă doar către el, căci el al tău e şi tu a lui eşti.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s