L-am simțit când am rămas singură cu ea pentru prima dată. La spital, împarțisem salonul cu o altă mama, acasă mă așteptau M și părinții mei care veniseră să ne ajute în prima luna de viață a lui Iris, noaptea însă, am rămas doar noi două.

Dormea. Cu mâinile lângă mutrișoara ei boțită, tresărea și își mișca buzele în somn, trecea ușor de la grimase la zâmbete. Era mică și neajutorată, rămânea întinsă în poziția în care o lăsăm eu, mă chema cu un scâncet care se trasforma ușor în plâns, de îndată ce o deranjau burtica, foamea sau vreun zgomot îi tulbura liniștea. Depindea de mine pentru potolit foamea, pentru calmat și legănat în momentele cu colici dureroși, eram la dispoziția ei în fiecare secundă, deodată timpul meu nu-mi mai aparținea.

Știam că e posibil să mă simt așa după naștere, dar parcă nu mă așteptăm la sentimentul de pustiire care a urmat. Eram singură, așa mă percepeam, singură, față în față cu noua mea viață, cu responsabilitatea mult prea copleșitoare atunci, de a îngriji un nou născut. Mă gândeam că ar trebui să fiu fericită, nicidecum tristă, că nu e în regulă să simt că poate totuși, n-a fost o decizie înțeleaptă să vreau copil, că acum ireversibil îl am, e aici, și eu n-o să mă descurc cu el.

Eram ingozita că datorită neatenției mele, i s-ar putea întâmpla ceva, că ar putea muri în somn iar eu nici măcar nu mi–aș da seama, o verificam tot timpul, să văd dacă încă respira.

Ar fi fost teribil de greu să le explic celor din casă că mă simțeam atât de singură, așa că nici măcar nu am făcut-o.

Pe Iris o țineam în brațe și o alăptăm aproape tot timpul, nu dormea decât legănată și simțeam dependența asta fizică a ei de mine ca pe o stare viitoare permanentă, care mă țintuia în fotoliu alăptând sau în picioare adormind-o.

Lipsa somnului și izolarea în casă, îmi accentuau o tristețe care nu părea să plece nicăieri. Eram tristă fără să pot defini motivul, plângeam imediat ce eram întrebată ce faceam sau cum mă simteam, iar în fiecare seară în care Iris nu voia să adoarmă, cădeam într-o gaură neagră, incapabilă să mă mai ridic de acolo singură.

La controlul de două săptămâni, cântărind-o, am aflat că nu luase în greutate decât puțin sub o sută de grame. Am hotărât împreună cu medicul de familie să mai așteptăm și să continuăm alăptarea. Însă la cinci săptămâni, Iris abia avea greutatea cu care se născuse, câștigând doar cele trei sute de grame pierdute în spital, după naștere. Atunci m-am speriat foarte tare. Medicul îmi vorbea despre faptul că un copil ce nu ia corespunzător în greutate nu-și va dezvolta abilitățile conforme vârstei, că trei sute de grame e foarte, foarte  puțin și că e imperativ să suplimentăm cu lapte praf.

Faptul că n–am reușit să o hrănesc doar cu laptele meu, fără supliment, mi-a alimentat teama că nu o voi putea îngriji așa cum trebuie și apoi am început să mă simt vinovată. Găsisem cumva în alăptare, o consolare a faptului că nu reușisem să o nasc natural, puteam măcar să-i ofer hrană, iar acum pierdeam și asta. Tristețea s-a adâncit și în scurt timp plângeam singură și ascunsă la baie, ca o persoană slabă, incapabilă să mai cred în propriile-mi forțe.

Suplimentarea cu lapte praf a dus la refuzul ei de a-mi mai accepta sânul. Așa că am ajuns să depind de pompa de sân pentru ca Iris să fie alimentată mixt și să primească și laptele meu. Singurul lucru bun care s-a întâmplat a fost că ulterior a luat bine în greutate, iar eu am continuat să-mi pompez laptele luni la rând.

Îmi doream să pot ieși din casă fără ea, să mă plimb singură hai hui, și mă întrebam cu ochii deschiși dacă m-aș mai întoarce.

Nu sunt în rândul mamelor care spun că e ușor. Nu este! E dificil să te adaptezi vieții cu un nou născut, să reziști nopților nedormite, colicilor și plânsetelor nesfârșite. E greu să nu te mai regăsești pe tine, pe cea dinainte de bebeluș, să te uiți în oglindă la o femeie zburlită, obosită, încercănată și uneori nespălată.

Acum însă, știu că trece. E doar o etapă.

Nu mă voi întoarce la ce am fost înainte, probabil niciodată. Am devenit însă, o variantă îmbunătățită a ceea ce am fost. Una mai puternică. Una care face față mai bine, care găsește soluții în permanență.

Într-un final, tot Iris m-a ajutat să ies din starea asta, într-o seară, când a început să plângă în somn. Am intrat în camera ei și ca să n-o trezesc, mi-am trecut palma ușor pe capușorul ei frumos. A suspinat ușor, apoi a tăcut, lăsându–mă uimită. Am înțeles că îi e suficient să îmi simtă atingerea atunci când mă cheamă, că are nevoie să știe că vin mereu, în orice circumstanță, că mâna mea pe capușorul ei poate face magie, e suficientă ca să o liniștească.
De-atunci, n-am mai plâns la baie.

Credit foto: www. momrising.org
“Dosar de Mama e si pe Facebook