În perioada în care nu stăteam acasă bibilind cea mai faină fetiţă din lume, ci lucram, eram nevoită să aştept autobuzul în staţie în fiecare dimineaţă. Zi după zi, imaginea era neschimbată. Chipuri adormite, miros de covrigi şi shaorma, oameni căscând cu cafeaua de la tonomat în mână, copii gălăgioşi cu ghiozdane în spate, ţiganii care-ţi vârau sub nas ţigări contrafăcute, toate adunate ca într-un tablou prea previzibil.

Într-o dimineaţă de primăvară, în staţie a apărut un chip nou, unul ce mi-a atras imediat atenţia. Un bătrânel care odată fusese înalt, probabil. Acum era adus de spate, slăbuţ, cu mâini lungi şi subţiri. Ochelarii nu-i ascundeau ochii albaştri, senini şi timizi. Purta pantaloni de costum gri, vechi şi peticiţi, dar curaţi. Jacheta era şi ea roasă în coate, pălăria veche şi cu borurile tocite, văzuseră amândouă vremuri mai frumoase.

Aranja cu atenţie flori într-o găleată de plastic roşie. Buchete de narcise albe şi zambile. Era în picioare, stingher, abia ridicându-şi privirea din pământ, cu jena omului ajuns la bătrâneţe într-o aşa situaţie. Nu îndemna pe nimeni să-i cumpere florile, le mângâia doar cu palma lui subţire.

Nu îmi puteam desprinde privirea de el. Mă întrebam dacă are copii, dacă ei ştiu ce face el acum. Mă gândeam cum poate soţia îl aşteaptă acasă , şi-l întreabă la întoarcere dacă a vândut ceva, dacă au merinde de pus pe masă în seara aceea. Dacă sunt bolnavi şi dacă se gândesc la moarte-n fiecare zi. Dacă ea se sprijină de braţul lui când se plimbă împreună seara, şi dacă îşi amintesc de vremuri mai bune.

Când tocmai hotărâsem să mă apropii şi să cumpăr un buchet, mi-a întâlnit privirea. Nu ştiu ce a văzut în ea, dar s-a întristat şi a plecat capul ruşinat. Oricât m-am îndemnat să merg spre el, nu m-am putut urni din loc.

Autobuzul meu a tras în staţie şi eu am urcat. Îl vedeam încă acolo, cu bătrâneţea parfumată de zambile, cu ochii albaştri şi senini, mângâia florile.

Nu mi l-am putut scoate din gânduri întreaga zi. M-am mustrat că n-am înaintat să-mi cumpăr flori, să-i zâmbesc şi să-l privesc în ochi.

Am aşteptat cu emoţie a doua zi, sperând să îl găsesc din nou acolo. Era cu florile lui, aranjate în buchete prinse cu sfoară. M-am apropiat şi i-am cerut narcise, două buchete. Le-a mângâiat şi mi le-a întins zâmbind. “Sunt din grădina mea, azi dimineaţă le-am cules”.

Credit foto: http://www.bigblogofgardening.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook