Un altfel de blues, baby blues

 

Mother In Nursery Suffering From Post Natal Depression

L-am simțit când am rămas singură cu ea pentru prima dată. La spital, împarțisem salonul cu o altă mama, acasă așteptau M și părinții mei care veniseră ne ajute în prima luna de viață a lui Iris, noaptea însă, am rămas doar noi două.

Dormea. Cu mâinile lângă mutrișoara ei boțită, tresărea și își mișca buzele în somn, trecea ușor de la grimase la zâmbete. Era mică și neajutorată, rămânea întinsă în poziția în care o lăsăm eu, chema cu un scâncet care se trasforma ușor în plâns, de îndată ce o deranjau burtica, foamea sau vreun zgomot îi tulbura liniștea. Depindea de mine pentru potolit foamea, pentru calmat și legănat în momentele cu colici dureroși, eram la dispoziția ei în fiecare secundă, deodată timpul meu nu-mi mai aparținea.

Știam e posibil simt așa după naștere, dar parcă nu așteptăm la sentimentul de pustiire care a urmat. Eram singură, așa percepeam, singură, față în față cu noua mea viață, cu responsabilitatea mult prea copleșitoare atunci, de a îngriji un nou născut. gândeam ar trebui fiu fericită, nicidecum tristă, nu e în regulă simt poate totuși, n-a fost o decizie înțeleaptă vreau copil, acum ireversibil îl am, e aici, și eu n-o descurc cu el.

Eram ingozita datorită neatenției mele, i s-ar putea întâmpla ceva, ar putea muri în somn iar eu nici măcar nu mi da seama, o verificam tot timpul, văd dacă încă respira.

Ar fi fost teribil de greu le explic celor din casă simțeam atât de singură, așa nici măcar nu am făcut-o.

Pe Iris o țineam în brațe și o alăptăm aproape tot timpul, nu dormea decât legănată și simțeam dependența asta fizică a ei de mine ca pe o stare viitoare permanentă, care țintuia în fotoliu alăptând sau în picioare adormind-o.

Lipsa somnului și izolarea în casă, îmi accentuau o tristețe care nu părea plece nicăieri. Eram tristă fără pot defini motivul, plângeam imediat ce eram întrebată ce faceam sau cum simteam, iar în fiecare seară în care Iris nu voia adoarmă, cădeam într-o gaură neagră, incapabilă mai ridic de acolo singură.

La controlul de două săptămâni, cântărind-o, am aflat nu luase în greutate decât puțin sub o sută de grame. Am hotărât împreună cu medicul de familie mai așteptăm și continuăm alăptarea. Însă la cinci săptămâni, Iris abia avea greutatea cu care se născuse, câștigând doar cele trei sute de grame pierdute în spital, după naștere. Atunci m-am speriat foarte tare. Medicul îmi vorbea despre faptul un copil ce nu ia corespunzător în greutate nu-și va dezvolta abilitățile conforme vârstei, trei sute de grame e foarte, foarte  puțin și e imperativ suplimentăm cu lapte praf.

Faptul n–am reușit o hrănesc doar cu laptele meu, fără supliment, mi-a alimentat teama nu o voi putea îngriji așa cum trebuie și apoi am început simt vinovată. Găsisem cumva în alăptare, o consolare a faptului nu reușisem o nasc natural, puteam măcar -i ofer hrană, iar acum pierdeam și asta. Tristețea s-a adâncit și în scurt timp plângeam singură și ascunsă la baie, ca o persoană slabă, incapabilă mai cred în propriile-mi forțe.

Suplimentarea cu lapte praf a dus la refuzul ei de a-mi mai accepta sânul. Așa am ajuns depind de pompa de sân pentru ca Iris fie alimentată mixt și primească și laptele meu. Singurul lucru bun care s-a întâmplat a fost ulterior a luat bine în greutate, iar eu am continuat -mi pompez laptele luni la rând.

Îmi doream pot ieși din casă fără ea, plimb singură hai hui, și întrebam cu ochii deschiși dacă m- mai întoarce.

Nu sunt în rândul mamelor care spun e ușor. Nu este! E dificil te adaptezi vieții cu un nou născut, reziști nopților nedormite, colicilor și plânsetelor nesfârșite. E greu nu te mai regăsești pe tine, pe cea dinainte de bebeluș, te uiți în oglindă la o femeie zburlită, obosită, încercănată și uneori nespălată.

Acum însă, știu trece. E doar o etapă.

Nu voi întoarce la ce am fost înainte, probabil niciodată. Am devenit însă, o variantă îmbunătățită a ceea ce am fost. Una mai puternică. Una care face față mai bine, care sește soluții în permanență.

Într-un final, tot Iris m-a ajutat ies din starea asta, într-o seară, când a început plângă în somn. Am intrat în camera ei și ca n-o trezesc, mi-am trecut palma ușor pe capușorul ei frumos. A suspinat ușor, apoi a tăcut, lăsându uimită. Am înțeles îi e suficient îmi simtă atingerea atunci când cheamă, are nevoie știe vin mereu, în orice circumstanță, mâna mea pe capușorul ei poate face magie, e suficientă ca o liniștească.
De-atunci, n-am mai plâns la baie.

Credit foto: www. momrising.org
“Dosar de Mama e si pe Facebook

Shares 0

2 thoughts on “Un altfel de blues, baby blues

  1. Pingback: Nu toate mamele simt magia | Dosar de Mamă

Leave a Reply