Un altfel de blues, baby blues

Mother In Nursery Suffering From Post Natal Depression

L-am simtit cand am ramas singura cu ea pentru prima data. La spital, impartisem salonul cu o alta mama, acasa ma asteptau M si parintii, care venisera sa ne ajute in prima luna de viata a lui Iris, noaptea insa, am ramas doar noi doua.

Dormea. Cu mainile langa mutrisoara ei botita, tresarea si isi misca buzele in somn, trecea usor de la grimase la zambete. Era mica si neajutorata, ramanea intinsa in pozitia in care o lasam eu, ma chema cu un scancet care se trasforma usor in plans, de indata ce o deranjau burtica, foamea sau vreun zgomot ii tulbura linistea. Depindea de mine pentru potolit foamea, pentru calmat si leganat in momentele cu colici durerosi, eram la dispozitia ei in fiecare secunda, deodata timpul meu nu-mi mai apartinea.

Stiam ca e posibil sa ma simt asa dupa nastere, dar parca nu ma asteptam la sentimentul de pustiire care a urmat. Eram singura, asa ma percepeam, singura, fata in fata cu noua mea viata, cu responsabilitatea mult prea coplesitoare atunci, de a ingriji un nou nascut. Ma gandeam ca ar trebui sa fiu fericita, nicidecum trista, ca nu e in regula sa simt ca poate totusi, n-a fost o decizie inteleapta sa vreau copil, ca acum ireversibil il am, e aici, si eu n-o sa ma descurc cu el.

Eram ingozita ca datorita neatentiei mele, i s-ar putea intampla ceva, ca ar putea muri in somn iar eu nici macar nu mi-as da seama, o verificam tot timpul, sa vad daca inca respira.

Ar fi fost teribil de greu sa le explic celor din casa ca ma simt atat de singura, asa ca nici macar nu am facut-o.

Pe Iris o tineam in brate si o alaptam aproape tot timpul, nu dormea decat leganata si simteam dependenta asta fizica a ei de mine ca pe o stare viitoare permanenta, care ma tintuia in fotoliu alaptand sau in picioare adormind-o.

Lipsa somnului si izolarea in casa, imi accentuau o tristete care nu parea sa plece nicaieri. Eram trista fara sa pot defini motivul, plangeam imediat ce eram intrebata ce fac sau cum ma simt, iar in fiecare seara in care Iris nu voia sa adoarma, cadeam intr-o gaura neagra, incapabila sa ma ridic de acolo singura.

La controlul de doua saptamani, cantarind-o, am aflat ca nu luase in greutate decat putin sub o suta de grame. Am hotarat impreuna cu medicul de familie sa mai asteptam si sa continuam alaptarea. Insa la cinci saptamani, Iris abia avea greutatea cu care se nascuse, castigand doar cele trei sute de grame pierdute in spital, dupa nastere. Atunci m-am speriat foarte tare. Medicul imi vorbea despre faptul ca un copil ce nu ia corespunzator in greutate nu-si va dezvolta abilitatile conforme varstei, ca trei sute de grame e mult, mult prea putin si ca e imperativ sa suplimentam cu lapte praf.

Faptul ca n–am reusit sa o hranesc doar cu laptele meu, fara supliment, mi-a alimentat teama ca nu o voi putea ingriji asa cum trebuie si apoi am inceput sa ma simt vinovata. Gasisem cumva in alaptare, o consolare a faptului ca nu reusisem sa o nasc natural, puteam macar sa-i ofer hrana, iar acum pierdeam si asta. Tristetea s-a adancit si in scurt timp plangeam singura si ascunsa la baie, ca o persoana slaba, incapabila sa mai cred in propriile-mi forte.

Suplimentarea cu lapte praf a dus la refuzul ei de a-mi mai accepta sanul. Asa ca am ajuns sa depind de pompa de san pentru ca Iris sa fie alimentata mixt si sa primeasca si laptele meu. Singurul lucru bun care intamplat a fost ca ulterior a luat bine in greutate, iar eu am continuat sa-mi pompez laptele luni la rand.

Imi doream sa pot iesi din casa fara ea, sa ma plimb singura hai hui, si ma intrebam cu ochii deschisi daca m-as mai intoarce.

Nu sunt in randul mamelor care spun ca e usor. Nu este! E dificil sa te adaptezi vietii cu un nou nascut, sa rezisti noptilor nedormite, colicilor si plansetelor nesfarsite. E greu sa nu te mai regasesti pe tine, pe cea dinainte de bebelus, sa te uiti in oglinda la o femeie zburlita, obosita, incercanata si uneori nespalata.

Acum insa, stiu ca trece. E doar o etapa.

Nu ma voi intoarce la ce am fost inainte, probabil niciodata. Am devenit insa, o varianta imbunatatita a ceea ce am fost. Una mai puternica. Una care face fata mai bine, care gaseste solutii in permanenta.

Intr-un final, tot Iris m-a ajutat sa ies din starea asta, intr-o seara, cand a inceput sa planga in somn. Am intrat in camera ei si ca sa n-o trezesc, mi-am trecut palma usor pe capusorul ei frumos. A suspinat usor, apoi a tacut, lasandu-ma uimita. Am inteles ca ii e suficient sa imi simta atingerea atunci cand ma cheama, ca are nevoie sa stie ca vin mereu, in orice circumstanta, ca mana mea pe capusorul ei poate face magie, e suficienta ca sa o linisteasca.
De-atunci, n-am mai plans la baie.

Credit foto: www. momrising.org
P.S. “Dosar de Mama e si pe Facebook

2 thoughts on “Un altfel de blues, baby blues

  1. Pingback: Nu toate mamele simt magia | Dosar de Mamă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s