Când după cinci săptămâni de alăptare exclusivă am cântărit-o pe Iris şi am aflat că nu câştigase în greutate decât treisute de grame, aşadar abia atinsese din nou greutatea avută la naştere, am înlemnit. Medicul dădea din cap nemulţumit şi îmi repeta deja a treia oară că e timpul să suplimentez cu lapte praf, că Iris nu-şi va dezvolta abilităţile conforme vârstei dacă nu e hrănită corespunzător, că am amânat destul, cantitatea de lapte pe care eu o produceam fiind evident insuficientă.

Purtasem discuţia asta de două ori deja, şi tot de atâtea ori hotărâsem să mai aşteptăm puţin, şi apoi încă puţin, în speranţa că Iris va lua în greutate. Însă situaţia nu s-a îmbunătăţit, Iris părea flămândă tot timpul, plângea fără oprire, iar eu mă simţeam neputincioasă cu ghemotocul în braţe.

Citisem despre puseele de creştere şi despre cum este imposibil ca o mamă să nu producă suficient lapte ca să îşi hrănească nou născutul, despre cum nu trebuie să cedezi şi să suplimentezi cu lapte praf, că e nevoie de răbdare, că lactaţia se reglează în funcţie de cât de mult stă la sân pruncul, ştiam toată teoria. Cu toate astea, copilul meu nu lua în greutate şi plângea la sân.

După ce naşterea prin cezariană contribuise şi ea la mica depresie în care mă scăldăm, alăptarea fetiţei mele era acum ancora mea. Sentimentul pe care o mama îl are când îşi alăptează copilul este de uniune perfectă cu fiinţa aceea căreia i-a dat viaţă din corpul ei, corp care mai apoi, hrăneşte pruncul, încălzeşte şi protejează nou născutul. A fost teribil de greu să rup legătura asta.

Mama i-a dat primul biberon cu formulă, iar Iris l-a devorat. Am plâns mult şi am simţit că am eşuat în calitate de mama şi femeie. Nu puteam să îmi hrănesc copilul, corpul meu refuza să mă ajute, cu toate că încercasem ceaiuri şi pastille pentru stimularea lactaţiei, iar când nu o alăptam, pompam orice picătură. Simţeam că în punctul acela, dacă aş fi plecat, Iris nu mi-ar fi simţit lipsa în niciun fel, pentru că ea nu mai depindea de mine. Oricine poate avea grijă de un bebeluş dacă are la îndemână o cutie cu lapte praf, nişte apă şi un biberon, mă gândeam. Îmi desprinsesem copilul de la sân, legătura aceea specială fusese ruptă, ancora mea nu mă mai ţinea la suprafaţă.

Singurul lucru pozitiv a fost că Iris a încetat să mai plângă tot timpul. Am continuat să o alăptez până când treptat, dar sigur, a refuzat să mai sugă. Aşa cum spune orice carte, dacă îi dai biberon bebeluşului, acesta va refuza sânul iar asta s-a întâmplat şi în cazul notru.

Ajunsesem în punctul în care reuşeam să o alăptez doar noaptea, iar în timpul zilei mânca formulă şi ce reuşeam eu să pompez. Îmi pompam laptele ziua şi noaptea, o ţineam pe Iris cu o mâna şi pompam cu cealaltă, îl stocam la frigider până reuşeam cu greu să umplu un biberon.

Am continuat în acest mod luni de zile, până când cantitatea de lapte pompată a devenit infimă, moment în care Iris a fost hrănită exclusiv cu formulă.

A trecut, Iris a crescut şi cu lapte praf, s-a dezvoltat normal şi frumos ca orice alt copil, e o fetiţă veselă şi drăgăstoasă. Dar sentimentul de vină a rămas, îl simt şi acum. Vină şi ruşine că n-am alăptat-o mai mult.

Întotdeauna când cineva mă întreaba dacă am alăptat sau încă alăptam, simţeam nevoia să mă disculp şi povesteam cu amănunte cum am alăptat dar n-am reuşit exclusiv, încercând să-mi conving interlocutorul că nu sunt o mama rea.

Cred că nu sunt singura în situaţia asta. Şi zău că n-ar trebui să simţim că e nevoie să explicăm cuiva de ce am ales formulă, dacă am reuşit să alăptăm sau nu, chiar dacă vrem să alăptăm sau nu.

Sigur că alăptarea trebuie recomandată tuturor mamelor şi fiecare trebuie să înţeleagă că nu există nicio formulă care ar putea măcar vag să imite compoziţia laptelui matern. Beneficiile alăptării sunt bine cunoscute şi nenumărate, toate mamele ar trebui să înţeleagă aceste aspecte înainte să ia o decizie.

Însă presiunea care se pune pe mama care nu alăptează este destul de mare şi nedreaptă. I se sugerează discret că doar mamele bune îşi alăptează copiii şi că decizia de a suplimenta sau hrăni copilul exclusiv cu formulă, e una extrem de egoistă. Ştiţi ce impact au toate astea asupra psihicului şi aşa fragil al unei lăuze extenuate?

Înainte să le arăţi cu degetul pe aceste femei, opreşte-te o clipă şi priveşte-le. Sunt mame rele? Îşi abuzează copiii? Nu! Sunt mame, atât! Mame care poate fac alte alegeri decât cele pe care le-ai face tu. Dar tot mame sunt. Cele mai bune pentru copiii lor.

Hai să ne gândim puţin la asta!

Credit foto: www.healthandfitnesstalk.com

“Dosar de Mama” e si pe Facebook