Dacă închid ochii, pot şi acum simţi gerul ciupindu-mi obrajii înroşiţi. Se întunecă, eu mă uit în sus, la stâlpul de iluminat din faţa blocului şi urmăresc căderea fulgilor mari de zăpadă. Ninge, iar strada noastră e plină, am ieşit cu toţii afară, tragem de frânghii săniile pe care părinţii le-au scos de prin beciuri sau balcoane.
Fularul prea lung, împletit de soră–mea, îmi atârnă printre picioare, după ce mi l-am legat stângaci, singură, la gât. La mâini, între mănuşi şi haina încheiată anapoda, mi se întrezăreşte pielea încheieturilor subţiri. Mi s-a desfăcut şiretul de la ghetuţă şi nu ştiu cum să îl leg la loc, aşa că păşesc încercând să nu mă împiedic, în timp ce gheata puţin cam largă face clamp clamp.
Am făcut un trenuleţ din sănii şi cu el am alunecat aşa tocmai până la capătul străzii, în ţipete şi chiote de copii. Uite, ăsta e omul de zăpadă pe care l-am făcut cu toţii, n-are oală pe cap, şi nici morcov în loc de nas, dar are un zâmbet mare făcut din pietricele după care am scormonit prin zăpadă. Mi-e frig la spate, cred că mi-a ieşit bluza din pantalonii de fâş groşi şi mă cuprinde o tristeţe adâncă, fără să înţeleg de ce.
Îmi dau jos mănuşile ude şi–mi suflu abur cald în palme. Ochii mi se umplu de lacrimi şi tristeţea mă apasă acum şi mai tare. Ninge cu fulgi imenşi, în jurul meu e doar veselie, prietenii mei aleargă bulgarindu-se şi ţipând, dar mie-mi vine a plânge.
Şi-apoi deodată o văd, uite-o, ea e, mama, se întoarce de la serviciu. Păşeşte cu grijă, e atentă să nu alunece. Mijeşte ochii şi priveşte printre fulgi la grămada de copii adunată în stradă, iar eu ştiu că mă caută pe mine. Alerg către ea şi simt cum toată tristeţea mea se risipeşte.
Mă ia de mâna şi mă duce în casă. Îmi bagă bluza bine în pantaloni şi îmi îndeasă căciula pe urechi. Îmi aranjează fularul la gât şi îmi încheie hăinuţa, nasture cu nasture. Îmi pipăie picioarele asigurându–se că nu sunt reci, apoi strânge bine şireturile ghetuţelor şi le leagă cu fundiţe egale. Mi-e bine şi cald şi mă abandonez atingerilor ei care–mi sunt atât de dragi. Aş rămâne acolo, nemişcată, sub grija ei, pentru tot restul copilăriei mele. Îmi netezeşte cu palma cutele hainei, îmi intide o pereche de mănuşi uscate şi–mi spune:
– Hai, fugi la joacă, dar să nu pleci departe, rămâi pe lângă bloc.
Fug la joacă, fug cu ghetuţele mele bine legate şi gâtul acum protejat de fular, cu mâinile uscate şi cu urechile acoperite de căciulă. Alerg şi trag după mine sania de lemn, afară ninge cu fulgi mari şi eu nu mai sunt tristă.
