Copii – Page 18 – Dosar de Mamă

O vorbă bună pentru proaspăta mămică

August 10, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseTagged proaspata mamica2 Comments

Ieri ne-am vizitat medicul de familie, am avut cu ea o întrevedere de rutină. Doamna doctor e o tipă tânăra, mamă de copil mic la rândul ei, aşa că e lesne de înţeles că vizitele astea ale noastre se lungesc cu trăncăneala multă despre copii. În mod predictibil, la fel a fost şi ieri când ne-am văzut.

Ceea ce nu ştie doamna doctor e că de fiecare dată când o văd, mi se încălzeşte uşurel sufletul. Nu pentru că vorbăria noastră ar fi foarte interesantă, nici pentru că ea ar fi vreun un medic ieşit din comun, ci dintr-un motiv cu totul personal.

Eram mamă de câteva zile când doctoriţa a venit pentru vizita la domiciliu a noului născut. Iris nu lua bine în greutate, eu mă găseam în plin baby blues, înfricoşată, prinsă într-un blocaj emoţional din care nu ştiam cum să ies şi despre care nu aveam curaj să vorbesc nici măcar cu M. Frica mă paraliza de zile întregi şi mă găseam deodată în imposibilitatea de a mă bucura de maternitate.

Eram sigură că n-o să mă descurc cu ghemotocul care-mi stătea în braţe zi şi noapte, îmi doream doar să fug, să ies pe uşă şi să nu mă mai întorc niciodată la uriaşa responsabilitate pe care o aveam de-acum înainte. Vizualizam de-a dreptul cum închid uşa în urma mea şi plec, fără să privesc vreo clipă în urmă. Ca apoi imediat, vina să muşte adânc din mine, să mă lase fără vlagă şi plină de remuşcări.

După ce a consultat-o şi întors-o pe Iris pe toate părţile, s-a uitat fix în ochii mei şi m-a întrebat:
– Tu cum te simţi?

Proaspetele mame ştiu că după ce nasc, toată atenţia merge către nou născut, aşa cum este firesc să fie. Însă de multe ori, cei din jur tind să uite de ele, socotind cumva că poate instinctul matern le va călăuzi şi vor ştii ele ce să facă, se vor descurca într-un fel sau altul. Deseori însă, nu e atât de simplu.

Aşa că, întrebarea doamnei doctor, mi-a umezit ochii rapid. N-am început să plâng, nici nu mi-au curs lacrimi, însă cred că ea a remarcat imediat că eram stoarsă emoţional.
Şi-a aşezat mâna pe umărul meu şi privindu-mă în continuare în ochi, mi-a spus pe cel mai blând ton:
– Nu va fi mereu aşa, cel puţin nu atât de greu cât e acum. Iar tu te vei descurca şi veţi fi bine amândouă. Eşti o mama bună pentru copilul tău.

Nu-mi mai ştiu dacă exact astea au fost cuvintele ei, însă cu certitudine mesajul era asemănător. Mi-a strâns uşor umărul şi mi-a zâmbit. Un zâmbet cald şi calm.
După ce a plecat, am plâns. Şi am mai plâns de-atunci de multe ori, dar ştii ce? A avut dreptate, a devenit mai uşor, iar noi amândouă am fost bine. Şi da, sunt o mama bună pentru copilul meu.

Ea probabil că nici nu-şi mai aminteşte, însa mâna aceea pe umărul meu, cuvintele ei spuse pe un ton atât de potrivit în circumstanţa respectivă, au făcut diferenţa pentru mine.
Mulţumesc!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
Sursă foto aici

Update: vreo două săptămâni fără scutec

August 7, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseTagged fara scutec, olita2 Comments

De la prima propoziţie, jur pe roşu că nu, nu i-am mai pus scutec decât la somn, indiferent de accidentele de pe parcurs. Care bineînţeles că s-au întâmplat şi încă se mai întâmplă chiar şi acum, după aproximativ două săptămâni.

Prima săptămâna a fost cu suişuri şi coborâşuri, cu zile în care uneori pur şi simplu a refuzat să se aşeze pe oliţă şi zile în care a cerut singură, anunţându-mă că face pipi. Cam alandala, pentru că eram sigură că e confuză şi nu înţelege foarte bine care sunt aşteptările noastre de la ea. Iar eu nu-mi doream nici un moment să simtă vreo presiune sau să creadă că ce face nu e bine, atunci când nu reuşea. Însă i-a plăcut maxim fără scutec, aşa că am hotărât să mergem înainte aşa, fără. În continuare cu miros de budă pe alocuri, dacă v-aţi întrebat vreo clipă cum mai stăm la capitolul ăsta.

Prima regulă, pe care nici n-am încălcat-o de altfel, a fost să n-o aşez pe oliţă atunci când ea nu voia. I-am amintit însă de o mie de ori pe zi, să-mi spună dacă are nevoie şi la intervale scurte de timp, dacă mă lăsa, o puneam pe oliţă. De cele mai multe ori productiv, de fiecare dată bucurându-ne împreună zgomotos de reuşită. Pe partea cealaltă, atunci când se întâmpla să fie productivă, însă nicidecum în oliţă, trăgeam adânc aer în piept şi zâmbind îi spuneam că nu-i nimic, o să încerce din nou data viitoare, că uite pantalonii îi spălăm, curăţăm totul şi gata, nu e nici o dramă.

Astfel, cred că nu a simţit că mă dezamăgeşte dacă nu face musai în oliţă, şi nu s-a simţit vinovată când s-a scăpat pe ea. Cred că atitudinea pozitivă e extrem de importantă atunci când te hotărăşti să înveţi copilul la oliţă.

În a două săptămână, accidentele s-au rărit considerabil, Iris fie spunea “pipi” atunci când avea nevoie la oliţă, fie se ducea la uşa băii, prindea clanţa şi îmi arunca de acolo priviri tăcute şi pline de înţeles. Cât stă pe oliţă cântăm, ne jucăm, sau facem orice altceva îi place.
Recunosc că mi-a fost teamă de potty training, mi-a fost frică de tot ce presupune procesul asta. Însă în mod cu totul surprinzător, a fost chiar mai uşor decât aş fi îndrăznit să sper.

Şmecheria e să pleci la drum cu aşteptări minime, să respecţi ritmul copilului şi să nu-l forţezi dacă nu vrea. Eu m-aş fi oprit imediat dacă Iris ar fi devenit nervoasă, anxioasă sau dacă ar fi plâns. Şi să nu-ţi baţi capul cu faptul că alţi copii fac la oliţă, când al tău încă poartă scutece, află că nu-i nici o grabă, las’ că sigur n-o să meargă la liceu cu pampersul în rucsac.
Take it cool and easy!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursa foto: aici

Hai să nu mai dormim atât

August 1, 2016June 18, 2017Posted in Copii, UmorTagged fara somn, somnul e supraevaluatLeave a comment

Somnul lui şi cu Iris, a fost de la început o aventură şi totodată o provocare pentru mine. N-a dormit niciodată prea multe ore consecutive, nici când era nou nouţă, nu se dezice de la obiceiul ăsta nici acum când se apropie de doi ani. Recunosc că pe măsură ce ea creştea, eu tot speram în van, să îşi regleze somnul într-un fel care să fie convenabil şi pentru mine.

Să adoarmă în cincisprezece minute, nu într-o oră jumate, să nu se mai trezească de şapte ori pe noapte, eventual să nu mai plângă de fiecare dată când o face, să nu se foiască într-una de parcă ar perpeli-o cineva la foc mic, să doarmă un somn lin, odihnitor.
Socotind însă după nivelul de energie pe care-l are, cred că somnul chiar îi este de-a dreptul odihnitor, nu degeaba a poreclit-o ta-su Iriselu’ Duracellu’.
Uşurel, încep să mă consolez şi eu că aşa e scris în stele pentru noi, că aşa alandala o să doarmă şi de acum înainte, că na, eu sunt adultul şi eu trebuie să mă adaptez la situaţie, nu invers. Să-mi fie cu iertare, numa’ vreo doi ani mi-au trebuit să ajung la concluzia asta.

Dar nu despre somnul ei vreau să scriu azi, ci despre diversiunea pe care Iris o creează în procesul de adormire, după ce o aşez în pătuţ, despre cum încearcă să amâne întotdeauna momentul. Deocamdată n-are răbdare pentru o poveste întreagă, aşa că preferă să cântăm ceva înainte de culcare. Pup copila, îi spun noapte bună, îmi răspunde şi ea râzând, apoi sting lumina şi-mi iau în primire postul de străjer la capul ei. Că altfel nu se poate.

Printre zăbrelele pătuţului, se uită şugubăţ la mine. Aştept.
– Mama, te-am pupat.
Mă aplec şi îi pup fruntea.
– Haide, capul jos şi la culcare.
– Mama, te-am pupat nasu.
Mă aplec iarăşi şi-i mozolesc nasul. Râde de se prăpădeşte, apoi îşi atinge nasul şi zice:
– Mama a pupat Iis, nasu.

Şi apoi, dacă tot a ajus la nas, continuă:
– Aici ochii Iis, aici pântene Iis, aici gua Iis, aici uichea Iis.
– Iris, capul jos şi la culcare. E noapte, noaptea e pentru dormit, nu pentru vorbit. Mai povestim mâine dimineaţă, acum dormim. Somn uşor!
Ştie lecţia, aşa că şi-o recită singură:
– Iis fundu zos, capu zos.
Mă pufneşte râsul, încerc să mă abţin, însă observă imediat. Se ridică şi continuă, dorindu-şi să mă amuze:
– Iis fundu zos, capu zos. Iis fundu zos, capu zos. Mamaaaa, te-am pupat, somn uşoi.

După zece minute nu-mi mai vine să râd. Vorbeşte în continuare ca un radio. Mă întreb a nu ştiu câta oară dacă o să trăncăne la fel de mult când o creşte şi cui o semăna. Noi doi, eu şi ta-su suntem mai muţi, aşa.
Se întinde şi se face linişte. Nu pentru mult timp, însă.

– Mama, facem codiţă.
– Îţi fac codiţă dimineaţă, după ce te trezeşti.
– Codiţă, mimineaţa, şopteşte.

Mijesc ochii în întuneric, încerc să văd dacă a adormit. Nici gând, ai ei sunt larg deschişi, îmi urmăreşte fiecare mişcare.
– Mama, bede minic.
– E noapte, e întuneric, din cauza asta nu se vede nimic. Ce facem noi noaptea?
– Apte bună.
– Exact, spunem noapte bună şi dormim. Gata, la culcare Iris. Guriţa închisă.
O inchide. Puţin. Când o deschide, face recensământul neamurilor şi a cunoscuţilor.
– Bunica, bunicu, mama, tata, Tifini, Adina, Paua, Anda, Adein.
– Iris, linişte, puiule! Capul jos şi la culcare!

Iar mă induce în eroare, tace de vreo două minute.
– Oac, oac, diii diii dam. Mama, cântă.
Mă dau căzută la datorie, adormită. Tac, nu-i răspund. Se opreşte din cântat şi mă fixează cu privirea.
– Mama, vau apă. Vau ouez, fame.
Ştie unde să lovească, ce să zic. Îi întind sticla cu apă, o linge, n-are de gând să bea, mi-o dă înapoi şi-mi cere iar, hotărâtă:
– Mama, vau mancaie, fame.
– Iris, ai mâncat mai devreme, nu-ţi poate fi foame deja. Pune te rog capul jos şi haide să dormim. Uite, eu sunt foarte obosită, nici nu-mi pot ţine ochii deschişi. Haide, întinde-te şi tu cu mine.
– Mama, aici nasu, aici mama ochii…

Şi uite-aşa continuăm apoi cu studierea picioarelor, număratul degetelor, foit, încă puţin cântat, cerut măcar încă o pupătura, într-un ritual care pe cât de haios e uneori, pe atât de obositor altădată.

Chiar înainte să adoarmă, se mişcă mult, îşi caută locul şi se zvârcoleşte, scâncind nemulţumită. Apoi deodată, se face linişte şi îi mai aud doar respiraţia profundă. Rămân câteva minute s-o privesc cum doarme şi să mă minunez ca-i a mea. A crescut, imediat umple pătuţul, în curând va trebui să-i cumpărăm alt pat.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursă poza aici

Dragi chiloţi, bine aţi venit!

July 25, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseTagged chiloti, fara scutec, olita6 Comments

E seară, târziu. Iris doarme în camera ei, noi doi stăm tolăniţi, cu picioarele aruncate pe canapea. Nu-i des că apucăm să petrecem prea mult timp împreună, doar noi doi. Vreo două ore răzleţe, de obicei seara, înainte de culcare. Capul îmi e sprijinit de umărul lui, stau acolo cuminte şi savurez liniştea, nu chiuie, ţipă, aleargă, nu vrea la mama nici un copil, pot ţine chiar şi ochii închişi dacă vreau.
M se mişcă puţin. Apoi iarăşi. Mă uit la el, uşor iritată că-mi deranjează momentul, şi îl vad cum adulmecă aerul ca un căţel.

– Ce faci?
Nu-mi răspunde, însă iar îl văd cu nasul în vânt.
– Care-i baiu’? insist eu
– Miroase a budă, ce naiba? Simţi? Chiar miroase a budă.
Mă pufneşte râsul, M are nasul fin, nimic nu-i scapă.
– Azi a fost prima zi în care am lăsat-o pe Iris fără scutesc, fireşte că n-o să miroasă a panseluţe.

Profit de faptul că e cald şi poate sta cât mai golaşă fără să îmi fac griji că ar putea răci. Până acum am aşezat-o pe oliţă de câte ori mi-am amintit, însă fără să fiu nepărat constantă sau să insist pentru că nici Iris n-a părut interesată. În ultimele zile însă a început să se aşeze pe ea voluntar, uneori în joacă, alteori productiv. Aşa că am decis să facem o încercare, i-am dat scutecul jos, i-am pus o pereche de gogoşari de bumbac care-au încântat-o foarte tare, apoi pe parcursul zilei i-am amintit des să-mi spună când are nevoie. Simplu, aşa-i? Not! Păi credeţi că mirosea a budă degeaba?

Bineînţeles că nu şi-a amintit, şi a făcut nu în oliţă, ci pe lângă, imediat ce s-a ridicat de pe ea. Mi-am asumat de la început faptul că şi covorul sau obiecte de mobilier vor lua, mai mult sau mai puţin, parte la procesul ăsta. Parte din strategie e faptul că după ce face în gogoşari, o las o vreme aşa, fără s-o schimb, ca să simtă cât de inconfortabil e să stea udă. Însă Iris nu-i vreo simandicoasă, nu s-a lăsat deranjată de asemenea detalii nesemnificative. Ai chiloţii uzi? Nu-i nimic, viaţă merge înainte, las’ că se usucă ei.

Trei zile am pus-o pe oliţă cât de des am putut, încercând totuşi să n-o fac atunci când se arăta deranjată. Am făcut împreună mini petreceri cu dans, chiote şi felicitări de fiecare dată când oliţa era folosită în scopul pentru care a fost creată. După două zile, gogoşarii uzi de pe ea au devenit incomozi şi a început să vocifereze ca să-i pun alţii uscaţi. I-am explicat că ar putea evita deranjul ăsta dacă ar folosi oliţa în loc să ude chiloţeii, însă desigur că n-a reuşit de fiecare dată. Însă s-a străduit, trebuie să-i recunosc neapărat meritele şi să o laud!

N-o să vă povestesc despre ce s-a întâmplat cu numărul doi, că v-aş întrista. Insist însă să-i mulţumesc mamei mele, care spăla scutecele la mâna când eu eram bebeluş. Îmi pare rău şi mulţumesc, mama!

În a patra zi, îmi reproşam că parcă prea stresez copila amintindu-i toată ziua să se aşeze pe oliţă. Afară am ieşit în fiecare zi tot fără scutec, asigurându-mă însă că stă pe oliţă înainte de plecare şi că nu ne îndepărtăm prea tare de casă. A patra a fost cu noroc, fiind prima zi în care n-a fost nevoie să curăţ covorul sau alte suprafeţe, Iris neavând nici un accident.

Noaptea şi la somnul de prânz, am decis să-i pun scutec în continuare, fiind încă necesar. N-a plâns nici o clipă, nu s-a opus deloc când a văzut oliţa, iar atunci când a refuzat, i-am respectat dorinţa. Greu de crezut că am ajuns şi în punctul ăsta, că Iris a crescut aşa repede şi că în curând va împlini doi ani. Iar eu mă bucur de fiecare clipă, de fiecare zi, de fiecare teritoriu nou cucerit, chiar dacă uneori mai miroase şi a budă.

Voi reveni cu update-uri 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursa foto aici

Pupici magici

July 20, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseTagged lovitura, pupiciLeave a comment

E grăbită. Uneori am impresia că ea a învăţat direct să alerge, nicidecum întâi să meargă. Picioarele i se mişcă într-una, chiar şi în rarele momente când e aşezată. Cu alergatul ăsta vin la pachet tot soiul de căzături, momente în care se împiedică, se duce de-a berbeleacul, dă cu capul, se rostogoleşte, uneori îşi juleşte genunchii sau altădată nasul.

Aleargă tare şi fără frică, îşi aruncă picioarele ca Phoebe din “Friends”, fără să se gândească la consecinţe, savurând momentul aşa cum numai un copil poate. Numai că de multe ori nu-şi foloseşte sistemul de frânare şi se mai izbeşte de câte-un perete, uşă, copac, şi exemplele pot continua. Bordurile le sare de parcă s-ar antrena pentru vreo olimpiadă, gardul îl escaladează ca o alpinistă precoce, sare şi apoi se aruncă în fund pe canapea, dar niciodată nu renunţă din pricina unei căzături.

Am hotărât de la început că nu ne vom ambala la fiecare lovitură sau buşitură banală, ca să n-o speriem (deşi nu ne-a ieşit mereu). Aşa că de cele mai multe ori după ce cădea, se ridica singură şi apoi îşi vedea mai departe de ale ei.

De curând însă devenise uşor drama queen, mă privea pe sub sprâncene când era prăvălită, apoi pe ton smiorcăit îmi spunea “a uovit” şi îmi arăta partea corpului care fusese “vătămată”, chiar dacă lovitura era fără dubiu nesemnificativă şi nedureroasă.

Aşa că, nevrând să-i anulez direct drama în desfăşurare, şi ca ştie că îi validez emoţiile, în acelaşi timp încercând să evit dezvoltarea obiceiului de a plânge la fiecare pas împiedicat, am pus în practică şi noi, bine cunoscutul sistem cu pupatul.

Funcţionează şi la noi ca la toată lumea. Copilul aleargă, se împiedică, poc, cade. Se ridică, afişează un bot teartal în direcţia mă-sii, şi o anunţă dramatic:
– Iis a uovit. (Iris s-a lovit)
Mă-să de colo, încercând să evite eye contact aducator de bocete:
– Oh, îmi pare rău, sper că nu te-ai lovit prea tare.
– Iis aiegat, a căzut, a uovit. ( Iris a alergat, a căzut şi s-a lovit).
– Păi, încearcă să fii mai atentă, o să cazi mai rar.
Iris se îndreaptă rănită către mă-sa, cu botul încă acolo, la loc de cinste. Ridică un picior şi cere:
– Mama, a pupat. (Să pupe mama)

Pupă mă-să. Pupă cu foc piciorul, apoi când copila renunţă la bot, pupă şi fălcile, şi mâinile. O gâdilă puţin, până se zbate şi-o ia din loc. Alergând, cum altfel?

– Pupişi madici (pupici magici), spune copila cu gura până la urechi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto: aici

Update: două săptămâni fără suzetă

July 12, 2016August 6, 2023Posted in Copii, DiverseTagged fara suzetaLeave a comment

No bun, au trecut două săptămâni fără suzetă, rog a se nota că nu i-am înapoiat-o copilei deloc şi uite că am supravieţuit amândouă. Eu mi-s mai încercănată decât de obicei, însă pentru un scop nobil. Gata, copila mea nu mai foloseşte suzeta deloc, ba acum chiar se odihneşte mai bine.

V-am povestit cum au arătat primele două nopţi şi tot atunci îmi exprimam teama de cum vor arată următoarele. Nu vă speriaţi, tot procesul ăsta n-a durat chiar două săptămâni si sa ştiţi că nopţile alea două au fost singurele cu plâns sfâşietor.

Ulterior a adormit doar cu o uşoară tânguială, ţinându-mă pe mine de mână, întrebând răzleţ şi de suzetă. Am repetat de fiecare dată împreună, cum a plecat către un bebeluş mai mic, care avea mai mare nevoie de ea. A fost de ajutor şi faptul că la plimbare chiar a văzut un bebe mic în cărucior, cu suzeta în gură, aşa că îi aminteam de el de fiecare dată, iar ea s-a arătat mulţumită cu explicaţia asta. Apoi într-o seară, a adormit fără să mai menţioneze mult iubitul obiect.

Însă fără excepţie, în fiecare seară, în somn, căuta cu degetele şi plescăia cu buzele după suzetă. Bietul bobocel, încă mai are seri când bâjbâie în pătuţ, tot în somn, însă când e trează nu o mai cere şi nici nu mai aminteşte de ea.

Încercarea a fost cu succes şi acum simt o reală uşurare, înţelegând că am avut totuşi dreptate. Într-adevăr, suzeta îi deranja somnul, faptul că o scăpa venea la pachet cu întreruperi dese, care nu îi permiteau uneori să adoarmă la loc, implicit să se odihnească.

Recunosc că după primele nopţi cu urlete, începusem să am îndoieli şi să simt remuşcări că o privez de alinarea suzetei, însă ştiam şi că nu făceam decât să ne învârtim într-un cerc vicios: somn, scăpat suzeta, trezit, urlat, somn, scăpat suzeta şi tot aşa. Acum somnul de noapte s-a îmbunătăţit simţitor, e mai profund, iar copila mai tihnită, mă-sa mai veselă.
Somnul de zi însă s-a scurtat considerabil odată cu eliminarea suzetei, însă n-o să mă plâng, zău aşa 🙂

Aşadar, curaj, there is hope and freedom after all 🙂
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Sursa foto aici

Primele două nopţi fără suzetă

July 1, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseTagged fara suzeta, renuntare la suzeta4 Comments

După două nopţi, îmi vine să mă apuc iar de fumat. Două nopţi ca-n timpurile cu colici.

“Copilului meu n-o să-i dau suzetă”, spuneam pe când eram încă cu burta la gură, convinsă că am eu soluţia pentru toate neplăcerile care ar putea apărea odată cu venirea lui pe lume.
Când privesc peste umăr şi-mi amintesc că vorbeam ca o expertă, bazându-mă doar pe ce citisem, despre lucruri pe care încă nu le trăisem pe propria-mi piele şi fără să ştiu ce mă aşteaptă, mai că-mi vine să-mi dau una peste gură.

Iris a fost un bebeluş care a plâns mult. Tare mult. Cu lacrimi mari, în hohote şi ripostând mereu cu vehemenţă dacă îndrăzneam să o întind pe orice suprafaţă, fie ea pătuţ sau cărucior. De somn nici nu putea fi vorba. Eram uimită de cum un nou născut poate sta treaz atâta vreme şi aş fi făcut orice ca plânsul să înceteze măcar zece minute. O legănam stând în picioare ore în şir şi dormeam în fund ţinând-o pe ea în braţe.

Suzeta a fost salvarea, un compromis de fapt, însă la momentul respectiv unul dulce, care ne-a adus un dram de linişte. I-a fost prietenă, a calmat-o când nici măcar braţele mele nu mai reuşeau, aşa că atunci a fost soluţia perfectă. Adormea mai uşor, aşadar am încurajat-o s-o folosească, deşi ştiam cumva că va veni şi ziua în care voi plăti.
Eh supriză mare, ziua aia e aici. Corecţie: nopţile alea sunt aici.

Am tot citit cum mulţi părinţi povestesc că la copiii lor, procesul de renunţare la suzetă a fost mult mai uşor decât şi-au imaginat şi că le pare rău că nu au încercat mai devreme. Că de fapt nu a fost aşa o traumă mare pentru copil şi că orice învăţ are şi dezvăţ. Foarte fain, însă în cazul nostru nu e valabil, la noi drama e în plină desfaşurare.

Iris nu mai foloseşte suzeta în timpul zilei de multă vreme, însă a păstrat-o mereu pe timpul nopţii. Când doarme, are în permanenţă una în gură, şi mai ţine încă una în mâna, nu e altă cale. Pe cea din mâna o pipăie şi o studiază cu buricele degetelor până adoarme. Dacă scapă una din ele, se trezeşte, plânge şi apoi nu mai adoarme decât foarte greu. Când scapă o suzetă şi copila începe să se tânguie, mă trezesc, întind mâna după una din cele două suzete de rezervă (da, avem şi două din-astea), i-o întind, fac cruce cu limba în cerul gurii şi sper să adoarmă la loc.

Dacă începe să plângă, mă ridic, o consolez până se linişteşte şi adoarme iar.
Pe măsură ce noaptea înaintează, după ce epuizez suzetele de rezervă, mă ridic să trag pătuţul şi bâjbâi pe întuneric după obiectele mult râvnite, în timp ce Iris se ambalează din ce în ce mai tare. Apoi scenariul cu crucea în cerul gurii şi speranţele mele să adoarmă se repetă. De câteva ori pe noapte. De 1 an şi nouă luni. Aşadar, datorită suzetei care la început o ajuta, acum nu se mai odihneşte aşa cum ar trebui. Remarcaţi ironia, aşa-i? Eu din plin.
Aşa că am hotărât că dacă vreau să avem parte de odihnă, e momentul să scoatem suzeta din uz, în speranţa că va dormi mai bine fără ea.

În ziua cu pricina i-am spus de câteva ori că suzeta va merge la un alt copil, la un bebeluş care are nevoie mai mare de ea. I-am explicat că ea e ceva mai mare acum, că mă are pe mine în locul suzetei atunci când adoarme şi că o să stau lângă ea în fiecare seară, atâta timp cât mă vrea acolo. I-am mai spus şi cum fără suzetă dinţii ei vor fi mai frumoşi (ăsta e alt motiv pentru care renunţăm la ea, mi se pare că dinţii i s-au deplasat uşor), însă evident că partea asta n-a interesat-o deloc.
Povestea cealaltă însă a părut să fie pe placul ei, mai că i-ar fi dus chiar ea suzeta, bebeluşului fictiv.

După ce pe parcursul zilei i-am amintit de câteva ori că la culcare suzeta va fi plecată deja, seara a găsit-o pe Iris uşor pregătită. Când am întins-o în pătuţ a întrebat de suzetă, apoi şi-a răspuns singură “babuş, sasa (suzeta) pecat”.
Apoi deodată a înţeles că ceva îi lipseşte şi că nu ştie ce să facă cu mâinile şi gura. A urmat o oră în care, printre barele pătuţului, mi-a cerut să o pup din două în două minute, s-a foit, a frământat aşternutul, a vorbit şi a cântat, ba chiar am crezut la un moment dat că a adormit pentru că se liniştise. Am înţeles apoi că era doar liniştea dinaintea furtunii. Au urmat treizeci de minute de urlete. Nu plânset domolit, urlete.

Am mângâiat-o, ne-am ţinut de mâna şi i-am vorbit pe ton linştit, în speranţa că asta o va calma. Abia după jumătate de oră a adormit epuizată, încă suspinând. S-a trezit după o oră şi a plâns din nou. Am mutat-o în pat lângă mine şi a continuat să plângă, mai domlolit însă. După ce s-a liniştit, mi-a cerut să o aşez din nou în pătuţul ei, unde iarăşi s-a foit şi a mai plâns puţin. Apoi somnul a învins-o şi adormit până aproape de dimineaţă, când s-a trezit să ceară apă. A căutat iar cu mânuţele suzeta în pătuţ, a cerut-o, a încercat să plângă dar a adormit din nou. Cu toate că aveam nervii întinşi la maxim şi că-mi rupea sufletul în bucăţele s-o văd plângând astfel, faptul că a dormit câteva ore consecutive fără să se trezească, mi-a dat speranţe.

Două ore au trecut în cea de-a două seară până să adoarmă. A cerut suzeta, i-am amintit ce s-a întâmplat cu ea şi apoi n-a mai întrebat. Însă a plâns. Mai zdravăn decât în prima seară, mai cu jale şi mai cu patimă. Ca în vremurile cu colici.
Am ţinut-o în braţe, s-a liniştit, şi-a lăsat capul moale pe umărul meu şi am sperat că va adormi acolo. Însă n-a reuşit, suzeta a făcut parte din rutina ei de somn atâta amar de vreme, încât acum îi era foarte greu să adormă fără ea.

Ne-am întins amândouă în pat şi i-am spus o poveste, apoi am căutat împreună o jucărie mai mică pe care să o poată ţine în mâna. Asta a funcţionat, căci a adormit cu un ursuleţ de plastic. S-a trezit ulterior după ce l-a băgat în gură şi a constatat că nu era suzeta. Iarăşi plâns, iarăşi dramă. Am plâns şi eu, aproape că eram tentată să scot suzeta şi să i-o dau ca să o liniştesc. Însă ştiu că e mai bine pentru ea să n-o mai folosească, aşa că am alungat gândul. A adormit şi iarăşi somnul i-a fost lin şi fără treziri până dimineaţă.
Azi la prânz însă, a plâns jumătate de oră şi a dormit doar douăzeci de minute, aşa că mă gândesc deja cu teamă la ce ne va aduce seara asta.

Suzeta are beneficiile ei, însă dacă aş putea s-o iau de la capăt, aş prefera să ne lipsim de ea. Prea e plin de suferinţă procesul de renunţare, prea greu pentru un copil mic să se despartă de ea.

Am făcut bine? Am făcut rău că am inventat o poveste şi am minţit-o? Nu ştiu, zău nu ştiu. Ştiu însă că odihna noastră e importantă, atât a ei cât şi a mea. Iar suzeta devenise un impediment demn de luat în seama.
La voi cum a fost?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto aici

Când n-am curaj şi pentru al doilea, deşi mi-l doresc

June 20, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseTagged al doilea copil, doi copiiLeave a comment

Zilele astea avem musafiri de departe, printre care şi Ana, o fetiţă frumoasă de patru ani. Ana nu vorbeşte româneşte decât foarte puţin, însă pe Iris nu o deranjează deloc aspectul ăsta.

Se duce alergând peste ea, îi înconjoară talia cu braţele şi conform năravului, o pupă. Ana nu e mereu încântată de dragostea asta pe care fiică-mea i-o aplică cu forţa, aşa că în timp ce e îmbrăţişată stă dreaptă ca un băţ, mişcându-şi doar ochii către mamă-sa sau către mine, în încercarea de a găsi o scăpare. Când Iris mai sare calul şi insistă zgomotos să meargă peste ea, Ana întinde mâna, o împinge uşor ca să priceapă odată că nu mai vrea şi-i zice “no Iris”.

Dacă Iris ignoră refuzul Anei, cu siguranţă se lasă cu smiorcăială, cel puţin una din ele ajungând să fie nemulţumită. La fel se întâmplă şi în momentele în care Ana se joacă liniştită. Iris deodată îşi doreşte fix jucăria respectivă, fix atunci, doar ca să o abandoneze imediat ce Ana renunţă la ea resemnată. Aşa că un adult e mai tot timpul arbitru între ele. Pentru părinţii cu doi copii sună cunoscut, aşa-i?

Şi mă gândesc în momentele alea că tare greu trebuie să fie cu doi copii, mai ales dacă-s mici amândoi. Mă întreb cum se împart părinţii care au doi sau mai mulţi copii, cum se descurcă cu de două/trei ori mai multe responsabilităţi şi nevoi. Cum fac faţă financiar. Şi-mi spun şoptit că nu, nu cred să mai pot incă o dată.

Ca mai apoi…

..într-o dimineaţă am făcut clătite cu cele două maimuţele, cu Ana care m-a ajutat serioasă la amestecatul aluatului, întrebându-mă mereu dacă face bine şi cu Iris care migra între noi două, fericită tare că gătim împreună. Ana s-a dovedit grijulie cu Iris când, ridicată pe vârfuri a întins mâna, în încercarea de a atinge cuţitul de pe masă. A luat-o de acolo si i-a explicat că e periculos, să nu mai pună mâna altădată.

Apoi s-au alergat şi Iris s-a prăpădit de râs în timp ce Ana scotea repetitiv limba la ea. Râdea cu poftă, cu hohote pline şi sonore de i se scutura toată făptura. Ana i-a răspuns la îmbrăţişare, poate nu aşa lung cum i-ar fi plăcut lui Iris, însă suficient încât să-mi înmoaie mie genunchii şi să-mi umezescă ochii.

Mereu am ştiut că vreau mai mult de un copil, iar faptul că Iris iubeşte compania altor copii atât de tare e un motiv în plus să mă gândesc la asta tot mai des.

Nu, nu am nicio veste mare să vă dau, însă s-o avem zilele astea pe Ana cu noi mi-a apăsat toate butoanele alea.
Alea care-mi amintesc cum a fost să am in braţe un nou născut mirosind a lapte. De perioada aia de care n-am crezut vreodată că-mi va fi dor, deşi alte mame îmi spuneau asta.
De cum a fost să-mi alăptez copila, apoi s-o adorm la piept cu vorbe şoptite. De zâmbetele ştirbe din somn. De împlinirea pe care am trăit-o de când am născut-o.

Şi-mi imaginez cum ar arăta casa cu încă un copil în ea. Cu de două ori mai multă gălăgie, teamă, dezordine şi responsabilitate. Dar şi cu de două ori mai multă dragoste.

Uite-aşa mă trezesc că stau cu genunchii la piept, sprijinindu-mi coatele şi visând.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Sursa foto: aici

Tu eşti o mamă bună!

June 6, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseTagged mama buna3 Comments

Poate că nu ţi-a spus nimeni demult. Poate că ai uitat câte faci într-o singură zi şi la câte ai renunţat de când eşti mamă. Poate crezi că nimeni din jur nu vede ce treaba bună faci. Poate că nici tu nu ştii că eşti. Dar eşti, tu eşti o mama bună!

Pentru că atunci când au nevoie de alinare, copiii la tine vin. Tu le ştergi lacrimile şi nasurile, tot tu te ţii de cuvânt atunci când le spui că totul va fi bine.

Pentru că întotdeauna pui nevoile lor mai presus de ale tale. Ei mănâncă primii, ei fac baie primii, ei merg la culcare primii.

Pentru că pupicii tăi magici vindecă vânătăi, zgârieturi şi julituri, iar confortul braţelor tale readuce mereu zâmbetul, chiar şi pe chipul celui mai trist copil. Ai visat vreodată că simpla ta mângâiere poate face asemenea minuni?

Pentru că ştii să spui “nu” când copiii îţi cer lucruri care pot fi periculoase pentru ei sau când se pun în situaţii nesigure. Tu ştii că e necesar să impui şi limite, şi că acel “nu” este de multe ori cea mai mare dovadă de dragoste pe care le-o poţi arăta.

Pentru că deşi îţi e teamă şi te îngrijorezi tot timpul, mergi înainte oricum.

Pentru că îţi iubeşti copilul necondiţionat, pentru ce reprezintă el, pentru unicitatea lui, nu pentru ce ţi-ai dori tu ca el să fie. Îl iubeşti chiar şi atunci când te scoate din minţi, când urlă, când nu-i pasă că te răneşte, când e nepoliticos sau răutăcios. Îl iubeşti în egală măsură şi nu-ţi condiţionezi iubirea niciodată.

Pentru că le permiţi copiilor tăi să greşească , apoi îi ajuţi să înveţe din greşelile lor. Pentru că înţelegi că nu sunt perfecţi, aşa cum nici tu la rândul tău, nu eşti perfectă.

Pentru că îţi găseşti mereu timp pe care să-l petreci cu copilul. Chiar dacă alegi să stai acasă sau să te întorci la serviciu, întotdeauna ai şi timp pe care îl dedici doar copilului, ca el să ştie sigur că îţi place să te joci cu el, să fiţi împreună.

Pentru că înţelegi că uneori faci greşeli dar ştii că ele nu te definesc pe tine ca mamă. Pentru că uneori trebuie să iei lucrurile aşa cum vin şi că încerci te descurci cât mai bine cu ce primeşti.

Pentru că oricât de tare te-ai enerva sau ţi-ai pierde răbdare, nu îl loveşti sau bruschezi niciodată.

Pentru că îţi respecţi copilul aşa cum respecţi un adult. Pentru că îi permiţi să aibă propriile preferinţe. Care poate uneori n-o să-ţi placă prea tare. Însă ştii cât de important e pentru dezvoltarea sa să-l laşi să îşi formeze propriile opinii.

Pentru că nu îţi e teamă sau ruşine să îi arăţi sau să îi spui că îl iubeşti. Pentru că un copil care ştie şi simte că e iubit, va creşte frumos şi încrezător în propriile forţe.

Pentru că îl ţii în braţe , îl priveşti admirativ cu gura căscată şi nu-ţi vine să crezi ce minune ai ştiut tu să creezi.

Pentru că atunci când îi ieşeau dinţii sau avea colici şi plângea în fiecare noapte, deşi ai fi dat orice pentru zece minute de somn, îl ţineai în braţe, legănai, mângâiai, şi îi şopteai cuvinte liniştitoare, ore în şir.

Nu te mai îndoi de tine, dar atunci când totuşi cazi în capcana asta, aminteşte-ţi că tu eşti cea mai importantă persoană din viaţa copiilor tăi. Iar ei nu au nevoie că tu să fii perfectă. Au nevoie doar de prezenţa şi dragostea ta.

Iubeşte-te, dragă mama. Iubeşte-te şi pe tine, aşa cum îţi iubeşti copiii.
Pentru că tu eşti o mama bună!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Drame la locul de joacă

May 31, 2016June 18, 2017Posted in CopiiLeave a comment

Trag adânc aer în piept şi zic:
Nu-mi place să merg în parc cu copila. Zău, nu-mi place.
No, uite c-am zis-o şi nu mi-a căzut cerul în cap. Poate cel mult aruncă cineva cu ouă în mine?

Nu-mi place să merg, dar o fac, pentru că ce-mi place mie contează mai puţin zilele astea. Iris ar sta la locul de joacă de dimineaţă până seara, aşa că mergem acolo cât de des putem, uneori zilnic, sau chiar de două ori pe zi, alteori o dată la câteva zile.

Parcul nostru e mic, dar destul de drăguţ, jucăriile sunt de calitate şi fain colorate, tot locul de joacă e acoperit cu nisip, e chiar un loc potrivit pentru joacă în aer liber şi socializare cu alţi copii. Când vremea o permite, locul se umple de copii şi părinţi sau bunici.

Însă la vârstă asta, socializarea nu e principalul motiv de interacţiune cu copiii, în ce o priveşte pe fiică-mea. După iniţiala pupăceală administrată celuilalt copil, Iris observă cu curiozitate firească jucăria din mâna, buzunarul, sau căruciorul acestuia. Treaba e că arareori se limitează la observat. De cele mai multe ori vrea să o atingă şi să se joace cu ea. Dorinţă firescă pentru un copil de vârsta ei.

Dacă de la un adult am pretenţia să priceapă şi să ştie ce are de făcut în asemenea situaţii, de la un copil (fie el şi mai mare) nu am asemenea aşteptări. Nu-mi place partea aia în care părinţii încearcă să–şi convingă copiii să împartă jucăria din mâna cu alţii, eu nu o fac cu Iris. E jucăria lor, o aduc cu ei de acasă, aşadar e importantă pentru ei. Dacă cineva încearcă să le-o ia, plâng şi o protejează, o ascund, o bagă în buzunar sau încearcă să fugă.

La fel se întâmplă şi dacă părintele încearcă să-l convingă pe copil să împartă jucăria cu altul. Cred că atunci cel mic se simte uşor trădat, poate chiar neprotejat şi nu înţelege de ce mama sau tata nu-i iau apărarea, în loc să-l oblige să împartă. Personal, prefer ca cel mic să decidă singur când şi dacă vrea sa împartă. N-o sa-i iau din mână niciodată jucaria copilului meu ca să o dau altuia. Si nu-mi doresc nici ca alt parinte să facă asta pentru copilul meu. Cred că e bine să-i încurajăm, însă nu să-i obligăm. Să dai jucaria obligat nu mai înseamnă ca ai împărţit-o.

E fain să împărţim şi important ca cei mici să înveţe s-o facă, dar să-i iei jucăria din mână copilului tău că s-o dai apoi copilului meu care plânge, n-o să rezolve nimic. Copilul tău o să înceapă să plângă iar al meu o să înţeleagă că dacă vrea, primeşte oricând, trebuie doar să întindă mâna şi să plângă.
În încercarea de a evita situaţii de genul ăsta, plecăm de acasă cu ditamai rucsacul, ducem cu noi jucării de nisip, minge şi ceva de pluş sau o păpuşă, depinde ce alege Iris. Desigur că de îndată ce vede altă jucărie, chiar dacă arată fix ca a ei, o vrea. Se duce spre copil şi întinde mâna să i-o ia. Celălat, după caz, ripostează, poate o şi împinge puţin sau i-o întinde.

De cele mai multe ori, aşa cum e de aşteptat, copilul refuză să îi dea jucăria. Iris insistă, se apropie tot mai tare, încearcă s-o atingă, iar când înţelege că nu are nicio şansă, începe să vocifereze. Apoi să plângă. Atunci intervin eu, încercând să o liniştesc şi să-i explic. Că e jucăria fetiţei şi că şi-a adus-o special să se joace cu ea, că poate îi e greu să se despartă de ea şi că trebuie să-i respectăm dorinţa, că poate o s-o lase să se joace data viitoare. Uneori funcţionează, alteori nu.

Sunt situaţii când încerc s-o iau în braţe ca să o liniştesc dar ea se zbate, vrea pe jos şi aleargă plângând spre copilul cu jucăria. Atunci când nu e cale să o calmez, aleg să plecăm din parc. Când e atât de supărată, iar frustrarea că nu poate avea jucăria ajunge la cote maxime, părăsim parcul. Din momentul ăla ştiu că nu se va linişti atâta vreme cât are jucăria în vizor.

Când se linişteşte îi explic din nou de ce nu a vrut celălalt copil să împartă, îi amintesc că uneori nici ea nu vrea să dea jucăriile, încerc s-o învăţ că e politicos să ceară voie înainte să atingă obiecte care nu îi aparţin, şi mă rog în gând ca data viitoare să fie mai bine.
S-a întâmplat ca zile în şir să plecăm de acolo cu lacrimi de crocodil şi suspine zgomotoase. Gândul că după somnul de amiază trebuia să o duc în parc, îmi dădea fiori de-a dreptul.

Insă după fooooarte multe explicaţii şi zile mai puţin reuşite la locul de joacă, au intervenit şi schmbări. Acum Iris, întinde mâna spre jucărie, se uită în ochii copilului şi zice “dau”. Dacă–şi aminteşte, zice şi “te uog” (te rog). Nu se mai duce ca barbarul direct să ia jucăria. Întinde mâna şi cere. Evident că proaspetele ei bune maniere nu îl înduplecă mereu pe celălalt copil, dar eu ştiu că pentru ea e un pas important.

Acum reacţionează mai bine la refuz, întoarce spatele şi îşi îndreaptă atenţia către tobogan sau altceva, sau dacă celălalt copil îşi cere jucăria înapoi, uneori chiar o returnează fără să riposteze.
Desigur că nu se întâmplă aşa de fiecare dată. Ocazional, mai ales dacă e obosită, revine la vechile obiceiuri, cu plânsete deznădăjduite şi supărare mare. Însă eu tot sunt tare mândră de ea.

O văd cum îi sclipesc ochii după jucărie, cum fuge spre copil, se opreşte, întinde mâna, apoi o observ cum se controlează, mititica, cum încearcă să nu tragă jucăria. Se opreşte la timp şi zice ”dau, te uog” (da–mi-o şi mie, te rog).

Să nu credeţi niciodată că cei mici nu vă înţeleg sau că vorbiţi degeaba cu ei. Că sunt prea mici să le explicaţi lucruri de “oameni mari”. Nu-i adevărat, copiii noştri ne ascultă, absorb tot ce facem şi le spunem, se simt importanţi când îi tratăm cu respect şi îi includem în conversaţiile noastre. Să vorbim cu ei mereu, să-i ajutăm şi să-i învăţăm să comunice.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.